Blut aus Nord - 777 - Sect(s)

O sa trec in revista albumul asta fara multe vorbe, intrucat nu-i cunosc indeajuns de bine pe Blut aus Nord ca sa pot face comparatii cu restul discografiei (am ascultat in afara de asta doar debutul din '95, care e cu totul altceva). Ce e usor de observat e ca avem de-a face cu cea mai serioasa trupa de black metal actuala in afara de Deathspell Omega, daca e sa ma iau dupa propriile mele criterii, si cred ca exact asta am sa fac. Sunt disonanti, malefici, complecsi, mutabili si francezi, indicii clare de excelenta in black metal-ul contemporan. Nu impartasesc extravaganta DsO-ului recent (cel putin nu pe albumul asta), dar par interesati de o estetica similara. Piesele sunt, cum ziceam, disonante, iar cand consonanta apare e intr-un context atat de dezolant incat iti doresti sa nu fi aparut deloc. Cred ca albumul asta e doar o bucata din puzzle-ul Blut aus Nord, pe care ma intereseaza sa-l completez retrospectiv.

V.A. - Brazil Bossa Beat! Bossa Nova and the Story of Elenco Records

O compilatie binevenita care ne prezinta bucati din arhiva Elenco Records, casa de discuri asociata cu aparitia si popularizarea curentului bossa nova in anii '60 in Brazilia. Nu apar artistii cei mai cunoscuti (A.C. Jobim si Astrud Gilberto), in schimb apar altii, cu care eu nu eram prea familiar. Unii dintre ei relativ cunoscuti la vremea aia, altii mai putin. In orice caz, tabloul surprins aici e in culori psihedelice, samba si jazz - cam ce insemna bossa nova in vremea aia. O moda, un stil muzical efervescent, caruia inca i se desenau contururile.

Mostly Other People Do the Killing - The Coimbra Concert

Vedeti coperta aia? See what they did there? :p Of course you see. A trebuit sa caut coperta de la Koln Concert sa-mi dau seama care e diferenta intre ele - diferentele evidente sunt camasa usor diferita si faptul ca Jarrett avea mustata, pe cand tipu' asta nu are. Auditia albumului naste intrebarea: cine e de fapt pe coperta? intrucat in trupa nu exista nici un pianist. Sa fie oare chiar Keith Jarrett photoshoppat? sa fie un tip random pe care l-au pus sa pozeze? In fine, sunt sigur ca raspunsul se afla pe undeva pe internet, dar n-am stat sa caut.

Plina de umor aceasta trupa deci. Din pacate pentru ei, urechile mele de ascultator de jazz un pic blazat nu pot aprecia drept amuzanta decizia de a scoate un album dublu de aproape doua ore de jazz de inalta energie, in stil Duracell, cu solouri interminabile, cu citate geeky din clasici (apare Coltrane parca la un moment dat si in alt loc Pink Floyd) si cu demult rasuflatele progresii armonice tip swing, pentru ca totul sa reinceapa pe piesa urmatoare pentru inca nspe minute. Chestie de gust si de rezistenta probabil in cazul meu, caci dupa prima piesa eram cu falca pe jos in admiratie - abia dupa cateva bucati in acelasi stil a intervenit saturatia. Adevarul e ca trupa canta excelent si, in ciuda fundamentelor traditionale, suna destul de modern, prin umorul vadit din compozitii si prin faptul ca imprumuta din energia si instabilitatea aparenta a free jazz-ului. De fapt, am impresia ca sunt considerati mai degraba niste hipsteri pe scena contemporana de jazz, doar ca pentru mine e totusi mult prea jazz si prea putin bungee jumping. Sau ceva de genul asta.

Ca fapt divers, am fost surprins sa aflu ca unul dintre membrii trupei este Peter Evans, trompetist cunoscut unora dintre noi dintr-un mediu mai putin idiomatic - a se vedea albumul solo Nature/Culture de acum doi ani, un posibil viitor clasic al trompetismului liber-cugetator.

Arrington de Dionyso's Malaikat dan Singa - Suara Naga

Daca am inteles bine, tipu' asta canta in limba indoneziana, desi el de felul lui e mai degraba american sau ceva de genul asta, in orice caz dintr-o zona mai vestica a hartii. Are o voce deosebita, care imi sugereaza o combinatie fatala de Mike Patton, Abbath de la Immortal si Artanu' de la Timpuri Noi/Partizan (atunci cand pierde controlul), cu elemente de throat singing mongolez. Ceva cu adevarat special si posibil demonic, dar foarte bine controlat. Muzica e si ea cam de nedescris, un soi de avant-punk-jazz tribal categorisit de Arrington insusi drept "trans-utopian world music". How convenient. Prezenta unui bass clarinet nervos ma duce cu gandul la baritone sax-ul lui Luca Mai de la trupa Zu, singurul reper pentru comparatie la care ma pot gandi.

Current 93 - HoneySuckle Aeons

"As perfect as planets, as perfect as the small mouse in corn"

Ascultand HoneySuckle Aeons am avut impresia ca trebuie sa fie albumul de incheiere a trilogiei incepute in 2009 cu Aleph at Hallucinatory Mountain si continuate cu Baalstorm, Sing Omega anul trecut. Aleph a fost turbulent, electric, aproape doom metal, Baalstorm mai eteric, echivoc - acum HoneySuckle Aeons e redus ca instrumentatie la voce si pian/orga plus theremin si chitara acustica, fara percutie si rareori mai mult de doua-trei sunete la un loc, urmand panta aparenta catre distilare totala a povestii. In plus, versurile reiau niste motive/simboluri din precedentele doua albume. Totusi, Amazon ma asigura ca trilogia s-a terminat anul trecut (inceputa fiind cu Black Ships Ate the Sky acum mai multi ani), iar albumul nou e pur si simplu altceva. In mod sigur nu e, legaturile sunt prea evidente, chiar daca poezia lui David Tibet nu e tocmai in dulcele stil clasic si transparent.

Nimic nou la orizont, nu e cel mai interesant album C93 (nici macar din ultima vreme), unora s-ar putea sa nu le placa in mod special, mie imi place - cam asa ceva. Nu e o poarta buna de intrare in discografie in nici un caz. Vocea e omniprezenta si imi imaginez ca timbrul/tonul/versurile pot fi deranjante pentru cine nu e familiarizat cu ei. Nu stiu cata legatura este intre tematica albumului si recentele disparitii ale unor prieteni buni ai lui Tibet (Sebastian Horsley si Peter Christopherson), dar omul pare mai chinuit ca oricand. Apropo de Christopherson, titlul albumului e o referinta la o piesa mai veche de la Coil, de pe un album care din punctul meu de vedere e o capodopera.

Bibio - Mind Bokeh

Unul dintre producatorii tineri si meseriasi iviti din undergroundul electronic din Marea Britanie, Stephen Wilkinson e un fel de Suie Paparude 3 in 1, destul de prolific - sase albume in cam tot atatia ani. Ce-mi place mie la el e stilul mutant, parte electronic, parte sampling, parte incorporand instrumente reale - un stil mai organic decat te-ai astepta in zona asta. Mind Bokeh e cam easy listening, orientat mai degraba catre indie pop decat, de pilda, hip hop. Fata de celalalt album de care stiu eu (Ambivalence Avenue), pe asta vocea e mai prezenta, chestie de care personal nu sunt foarte incantat, dar sunt multe elemente de apreciat la compozitii, in special pe partea de productie si diversitate. In orice caz, am inteles ca fiecare album Bibio e alta mancare de peste cum se zice, deci merita investigat.

V.A. - Thai? Dai! The Heavier Side of the Luk Thung Underground

O compilatie de vechituri thailandeze se adauga la seria recenta de deshumari ale muzicii populare din colturi mai putin cunoscute ale lumii. In ultimii 1-2 ani am avut parte de pop psihedelic din Iran, funk din Benin, proto-Rai algerian, soul si rock'n'roll din Vietnam, printre multe altele, antologii mai mult sau mai putin reusite, dar aproape de fiecare data interesante. Exemplul din Thailanda, dupa cum se poate observa, are parte de o coperta cu adevarat dementiala (zoom in!), candidata serioasa la coperta anului 2011 din punctul meu de vedere.

Piesa de mai jos, a patra de pe disc, ii apartine unui anume Plearn Promdan, un fel de pop star al perioadei se pare, dar e destul de reprezentativa pentru directia muzicala a majoritatii bucatilor de aici. Se deschide cu o faza soundtrack-ish a la Morricone, cu tot cu niste impuscaturi de efect, apoi apare un riff psihedelic, usor hendrixian, ca pana la urma sa devina o dulcegarie pop cu o sectie misto de suflatori, insotiti de o voce cu mult vibrato cam in stilul lui Hector Lavoe. O alta piesa, prima chiar de pe disc, incepe absolut hilar cu riff-ul din Iron Man (Black Sabbath), peste care versurile in thailandeza suna cum nu se poate mai aiurea. Cam toate piesele isi arata flagrant influentele, care vin in special din muzica occidentala de atunci, dar in general sunt cantate cu destula competenta, iar toata chestia are un oarecare farmec.

Al Di Meola - Pursuit of Radical Rhapsody

Un album exceptional de la un maestru cum ar veni, si care pe mine m-a facut pilaf inca o data, desi nici macar nu ma asteptam. Primul album electric de la Consequence of Chaos (2006) incoace, asteptarea fiind indulcita de un omagiu acustic adus lui Piazzolla acum vreo doi ani (Diabolic Inventions and Seduction for Solo Guitar). Eu nici nu credeam ca se mai complica iar cu ditamai trupa, mi-l imaginam retras sub o umbreluta in casa lui de vacanta de pe malul unui ocean cald, cu familia in jur si cu ochelarii aia de soare care intotdeauna l-au facut sa para atat de cool. De fapt, chiar este un tip foarte cool, cu sau fara ochelari, dar mai ales cand canta.

Revenind la album, seamana destul de bine cu Consequence of Chaos, alternand bucati electrice si acustice, acompaniat permanent de o trupa de mesteri mari, dintre care il regasim pe mai vechiul colaborator Gumbi Ortiz la percutie si vreo cateva nume noi, plus niste invitati care nu surprind pe nimeni (Charlie Haden, Peter Erskine), intrucat sunt iepuri batrani in jazz. Partile mai linistite, introspective ma trimit cu gandul la un album un pic mai vechi, The Infinite Desire. Muzica e expresiva, colorata si trece cu eleganta prin jazz, flamenco, tango, samba, ca si cum toate ar presupune din partea instrumentistilor acelasi vocabular, pe care toti il stapanesc cu ochii inchisi. Contrapunct peste contrapunct, sincronizari de mare viteza intre chitara si acordeon, si niste tonuri de chitara de vis (in special pe electroacustica) - elemente incofundabile din stilul lui alde Meola in ultimii ani - apar de nenumarate ori pe albumul asta.

Stilul omului e atat de personalizat incat nu exista o secunda in care ai putea crede ca asculti pe altcineva. A adus jazz-ul si muzica latina intr-o zona in care nu mai sunt separabile, au fuzionat pe bune, iar hibridul pare mai degraba manifestarea fireasca a unei culturi aparte decat produsul secundar al inteligentei unui jazzman inspirat de tango si flamenco. Asta e pentru mine principalul merit al lui Di Meola, dincolo de virtuozitate (pe care o afiseaza in continuare nonsalant) si overall coolness. De fapt ce zic eu, ascultati piesa de mai sus.

KYPCK - Ниже

Dupa treizeci de ani de existenta legitima a curentului, cred ca s-a ajuns in sfarsit in doom metal la concluzia de bun simt ca stilul asta de muzica suna cel mai bine cantat in limba rusa. Lucru care devine cat se poate de evident ascultand trupa KYPCK (se citeste Kursk). Culmea e ca oamenii care au inteles lucrul asta si au pornit sa-l popularizeze nu sunt nici macar din Rusia, ci sunt finlandezi. E drept ca vocalistul trupei vorbeste rusa fluent si mai are si o voce de la mama ei, grava si melodioasa, un pic aspra dar nu prea, numai potrivita. Restul trupei stie meserie si nu se abate de la formula, ceea ce cred ca le sta bine. Altceva nu am de zis, e doom metal ca la carte, pur, fara sludge, fara stoner, fara heavy, frumos si simplu.

Emanuele Errante - Time Elapsing Handheld

Cunoscut mie din colaborarea de anul trecut cu Dakota Suite si David Darling pe nume "The North Green Down" (un album excelent de felul lui), Emanuele Errante se ocupa aici cu lucruri similare, balansate intre instrumente organice (pian, chitara) si tratamente electronice. Muzica atmosferica, misterioasa, insa prea preocupata de cadenta si efect cinematografic ca sa alunece in ambiental. Nu la fel de reusit ca albumul de anul trecut, si inclin sa cred ca nu doar din pricina absentei violoncelului - ceva ii lipseste, cred ca ideile cu adevarat bune. Dar merge.

Heirdrain - Lonely Soul

Inca un one-man band interesant oarecum legat de zona black metal. Legatura in cazul asta e mai mult pe partea de voce si de atmosfera, pentru ca altfel muzica e un drone-doom opac si repetitiv, cam in stilul oferit de Khanate pe "Things Viral" acum cativa ani. Oricum, pe langa Heirdrain, Khanate sunt un fel de lady gaga, cel putin din punctul de vedere al sunetului - Lonely Soul suna exact ca si cum ar fi inregistrat intr-un canal, ceea ce contribuie desigur la farmec. Acquired taste cu siguranta, deci daca nu va stiti sensibili la zona asta, ignorati cu incredere.