Blogul cu muzică foarte bună

La revedere

2011-12-01T01:38:00.001+02:00

Gata cu joaca. Am inceput in februarie sa scriu despre albume lansate in 2011 care mi-au placut mai mult sau mai putin. Cu timpul, playlistul meu s-a aglomerat si am ajuns sa scriu numai despre cele care mi-au placut mult. Si uite-asa s-au adunat vreo doua sute de articole. Sunt bucuros ca anul asta am reusit sa ascult toate albumele care m-au interesat, blogul fiind principala motivatie pentru a tine pasul cu noutatile. Sper ca oamenii care au intrat pe aici au gasit recomandarile mele utile, macar din cand in cand. Daca am convins pe cineva sa asculte niste chestii faine de care nu auzise inainte, misiunea e indeplinita.

Albumele curg in continuare (toamna e o perioada interesanta in fiecare an, multe lansari si multa muzica interesanta e pastrata pentru lunile astea) si sunt cateva chestii pe care le astept cu mare nerabdare (noul Gonjasufi, noul Rome, noul Jacaszek, un nou Graham Lambkin, un Kate Bush de sezon etc. etc. etc.) Nu ma opresc din ascultat, dar nu mai vreau sa scriu pe blog pentru ca:
- m-am plictisit
- nu mai am loc pe foaie
- planeta pe care ma mut e prea mica pentru cuvinte
- alta varianta
Va las cu topul meu de albume din 2011 pe care-l actualizez frecvent pe RateYourMusic:

LISTA LUI MOS NICOLAE

La ora la care scriu randurile astea (sfarsit de noiembrie), topul are vreo 300 de albume, dintre care cam primele 120 sunt absolut superbe. Dintre ele, primele 60 sunt extraordinar de excelente si cam aveti nevoie sa le ascultati, iar fara primele 20 viata voastra nu are rost. Asta in caz ca nu vreti sa cautati prin articolele de pe blog dupa albumele esentiale de anul asta, sau in caz ca aveti cont pe RYM si vreti sa facem schimb de cunostinte pe acolo. Mai am si un canal de Youtube pe care mai urc una-alta cand simt ca e cazul.

Acestea fiind zise, va multumesc pentru atentie si comentarii si va las cu muzica foarte buna, care este peste tot in jurul vostru si al nostru. S-ar putea sa revin la un moment cu blogul asta intr-o alta forma, sau s-ar putea sa nu. Dar daca-l aveti in bookmarks mai tineti-l acolo o perioada, ca nu se stie.

Pix vobiscum.

Taku Unami, Takahiro Kawaguchi - Teatro Assente

2011-11-21T03:20:00.002+02:00

Pfuh... ce sa va zic despre albumul asta ca sa intelegeti ce se intampla pe el, in conditiile in care nimeni nu s-a prins exact ce se intampla? Povestea de anul trecut cu excelentul "Motubachii" (scos de Taku Unami impreuna cu Annette Krebs) se repeta anul asta, cam in aceeasi perioada, cu Teatro Assente - un album la fel de contrariant, scos la aceeasi casa de discuri (Erstwhile), care il implica din nou pe Unami, un tip foarte prezent in cercurile de improvizatori de pe mai multe continente, urmarit oriunde merge de o umbra de mister. Lui Unami nu-i place sa explice procesele rationale din spatele propriei muzici, poate pentru ca nu are background-ul filosofic al altor "grei" din zona de avangarda extrema (ma gandesc la Keith Rowe sau Radu Malfatti sau Michael Pisaro, dar sunt multe exemple), sau poate pentru ca nu i se pare relevant sa justifice existenta muzicii.

In orice caz, Unami s-a lasat acum cativa ani de instrumentele traditionale (gen chitara sau laptop) si s-a apucat sa gaseasca surse mai putin conventionale pentru sunete. A avut si o faza in care in toate concertele in care aparea nu facea decat sa bata din palme, apoi a scos un album in duet cu Mattin in care amandoi stau pe scaun si plang timp de vreo doua ore. Dar pe Teatro Assente vocabularul lui Unami (ca si al lui Kawaguchi de altfel, e imposibil sa-ti dai seama cine ce face) e format din sunete de provenienta fie extrem de neclara, fie clara si extrem de prozaica. Printre chestiile usor de distins pe albumul asta, avem oameni inchizand si deschizand usi, urcand scari cu bocanci in picioare, obiecte cazand, voci care rostesc cate un cuvant-maxim doua, vibratia unui telefon mobil, o tipa vorbind la un telefon mobil, cineva incaltat cu tocuri, o inregistrare dintr-o padure tropicala, un elicopter si cineva cantand o piesa black metal la o chitara electrica. In rest, multe alte sunete care ar putea veni de oriunde.

Ce e fascinant la albumul asta, dincolo de natura improbabila a unor sunete si transparenta stupefianta a altora, e senzatia narativa, elementul cinematografic sa zicem. Titlurile pieselor contribuie la impresia asta - ca sa dau doua exemple, "She walked into a room, and found her absence" sau "She left her seat and walked out, 5 times at the same time (beep on her appearance and disappearance)" sunt mai mult decat titluri, sunt rezumate abstracte ale unei povesti pe care suntem, probabil, invitati sa o construim cu propria noastra perceptie. Dar chiar ascultand "Teatro Assente" fara a avea titlurile in fata, ca pe o piesa continua timp de o ora si cinci minute, e evident ca se intampla ceva dincolo de improvizatie.

Prezenta umana e atat de puternica in muzica asta, e incredibil. Nu poti sa creezi ceva atat de intens vizual folosind instrumente, si poate ca de fapt in asta consta forta muzicii lui Unami si a lui Kawaguchi. Se elimina complet instrumentalul, intermediarul neinsufletit care pune un perete chiar si intre experienta intima, fragila a improvizatorului si produsul muzical al acesteia. Aici nu exista intermediar - muzica e facuta de oameni, fie cu trupurile lor, fie cu obiecte pe care nu le stapanesc si nici nu incearca sa le stapaneasca, fie cu evenimente sonore care se pot intampla oricui. Ce auzim e experienta celui care face muzica, nefiltrata instrumental, deci suntem liberi sa o percepem tactil si vizual. Iar misterul care invaluie unele sunete nu face decat sa stimuleze imaginatia. Daca stau sa ma gandesc bine, cred ca nu exista un album in afara de "Teatro Assente" cu care termenul "muzica abstracta" sa fie mai nepotrivit. Muzica asta traieste in camera mea si incep sa cred ca a fost aici intotdeauna.

David Liebe Hart - Mixtape

2011-11-21T03:15:00.001+02:00

David Liebe Hart e un tip de vreo 50-60 de ani din Chicago, de felul lui actor, cantaret de strada, comic, papusar si om de stiinta crestin. Ignorati propozitia pe care tocmai ati citit-o, pentru ca n-am chef sa ma intorc si s-o modific chiar daca stiu ca nu are sens. In orice caz, David e un tip cu totul special, cu o voce speciala si un condei deosebit cand vine vorba de, mmm, scris versuri. De fapt, nu cred ca scrie nimic, ci mai mult improvizeaza. De fapt, pe mixtape-ul asta David pare pus pe spus povesti despre viata lui, despre lucrurile care-i plac, despre ce i se pare incorect in lume, despre oameni dragi pe care i-a pierdut, despre autobuze ale regiei de transport in comun din Chicago scoase din uz, despre necazuri cu biserica din cartier care nu l-a ajutat cu bani cand avea nevoie. Mai vorbeste si despre cum ii place lui de Charlie Sheen, se revolta ca un prieten nu are cu ce sa-si plateasca chiria, marturiseste ca ii plac femeile cu sani mari si ca nu s-a drogat niciodata din principiu, si se intreaba ce o sa i se intample dupa moarte. Vorbeste despre toate astea cautandu-si cuvintele, balbaindu-se, incercand sa faca niste rime care nu prea ii ies, se chinuie si pare extraordinar, dureros de sincer.

E, in personajul caruia ii da glas, ceva atat de naiv, de idiot, incat efectul e cuceritor. Observatiile lui legate de lume, intrebarile existentiale care par sa-l macine, confesiunile intime - toate sunt exprimate direct, fara cosmetizari, si vorbesc despre o onestitate care exista in fiecare dintre noi atunci cand ne confruntam cu lumea, inainte de a ne ascunde gandurile in spatele unui paravan de cuvinte frumoase. Si mai vorbeste despre fragilitatea inteligentei umane in fata unui univers pe care nu-l intelegem aproape deloc, in ciuda capacitatii noastre de a jongla cu abstractiuni cand incercam sa ni-l explicam. Vocea lui David e vocea omului naiv, care nu intelege ce i se intampla si se tanguie, si se intreaba, si se mira ca un copil.

Instrumentalele de pe mixtape par si ele alese cam in graba, se potrivesc oarecum cu vocea dar nu prea, si oricum sunt mixate mult mai incet. Ansamblul are un aer amatoricesc, dar sunt sigur ca e cu intentie. Vocea lui David e ca o sticla sparta, falseaza si nu prea reuseste sa cante dar nici sa recite, nehotarata intre o voce de cantaret de gospel si un Lou Reed foarte cherchelit. Apropo de asta, cam asa suna si Lou Reed pe albumul ala scos de curand cu Metallica, pe care toata lumea il uraste si despre care n-am mai avut timp sa scriu aici, dar in paranteza fie zis daca l-ati ascultat si nu puteti sa-l apreciati inseamna ca aveti un morcov in fund. Va multumesc pentru atentie si va las cu David Liebe Hart care va spune ce crede el ca se intampla cand ajungem in Rai.

P.S. Multumesc inca o data lui Doru pentru ca mi-a sugerat aceasta obscuritate de mixtape si de artist; altfel nu cred ca as fi auzit vreodata de el. Mentionez, apropo de asta, ca mi-a aparut un review pe blogul Cookshop (de fapt o traducere a unui articol de pe blogul asta), ceea ce ma bucura nespus, intrucat de cand eram mic mi-am dorit sa contribui la acest site cu totul si cu totul deosebit, pe care daca nu-l urmariti va sugerez sa incepeti cat mai curand.

Michael Pisaro - Hearing Metal 2 (La table du silence)

2011-11-21T03:03:00.002+02:00

Despre Michael Pisaro am vorbit deja anul asta de doua ori pe blog, aici si aici. Am vorbit mai in detaliu despre ce inseamna muzica lui Pisaro pentru mine, asa ca nu ma mai lansez acuma in descrieri si explicatii. Daca primele doua discuri de anul asta au fost afaceri diferite, idei noi, al treilea si al patrulea continua seria "Hearing Metal" inceputa in 2009, acum ajunsa la partile 2 si 3. Proiectul Hearing Metal e o colaborare cu percutionistul Greg Stuart, care pe acest album de pilda se ocupa de glockenspiel, clopote si clopotzei, tobe, gonguri, tam-tamuri, vibrafon, obiecte amplificate cu microfoane de contact si alte maruntisuri. Pisaro insusi se pune singur la treaba aducand in peisaj field recordings, sample-uri, chitara si un pic de radio. Ingrediente de acum cunoscute celor care au ascultat discurile din ultimii doi-trei ani, dar asamblate cu atata delicatetze si inteligenta incat pe mine ma farmeca din nou, ca si cum as auzi combinatia pentru prima data.

Cum se intelege din subtitlu, muzica de pe album e inspirata de Masa tacerii a lui Brancusi. De altfel, intreaga serie Hearing Metal e dedicata lui Brancusi, prima parte avand bucati pornite de la Coloana fara sfarsit, Sculptura pentru orbi si Muza adormita, iar Hearing Metal 3 (aparut tot anul asta, care ma asteapta pe raft sa-l ascult) avandu-l ca inspiratie pe Prometeu. [Va reamintesc in paranteza - patrata! - de albumul lui Patrick Farmer de anul asta, inspirat de o poezie de Nichita Stanescu]

Legatura dintre sculptura si muzica e, desigur, interpretabila, iar Pisaro e de parere ca e mai interesant cand ascultatorii isi imagineaza singuri firul care le leaga. Totusi, se pare ca in cazul de fata a pornit de la ideea ca Masa tacerii e un fel de vartej, un fel de gaura neagra, izolata printre copaci in parcul ala din Tg. Jiu, care prin forma ei perfect circulara atrage obiectele din jurul ei (de pilda scaunele, dar de ce nu si restul lumii care poate fi cuprins cu vederea sau auzul). Prima parte a albumului deci (vedeti secventa de mai jos) e formata din fragmente de sunete - inregistrari de fenomene naturale, percutie, sampleuri de orga - existand pentru un minut-doua fiecare, separate de taceri, cu aerul ca graviteaza in jurul unui centru. Asta evolueaza spre partea centrala a albumului, peste 40 de minute formand o masa (ha!) densa, masiva de sunet, fara urma de tacere, ca un centru gravitational care aduna laolalta sunetele din partea de inceput si adauga multe altele, in special o mare aglomerare percusiva. In fine, in finalul discului ramane o inregistrare cu pasarele prin copaci, care pastreaza ecoul maelstromului precedent, cu aerul ca atractia a fost invinsa si lumea continua sa existe ca inainte.

O muzica deosebit de frumoasa deci, si un album care va intra, si el, foarte sus in topul meu pe 2011. Nu stiu daca o sa mai scriu si despre Hearing Metal 3 pe blog, dar se intelege ca aveti putine lucruri mai bune de facut decat sa ascultati albumele lui Michael Pisaro, asa ca nu mai stati ci daunloadati, cum spune o vorba din popor. Sau comandati cd-urile de la Gravity Wave, ca nu-s chiar asa de scumpe si e cu totul altceva cand le asculti la calitatea pe care o merita.

A$AP Rocky - LiveLoveA$AP

2011-11-21T01:20:00.001+02:00

Vreau sa incep prin a zice ca 2011 e un an foarte bun pentru hip hop, dar mai ales un an de entuziasta descoperire pentru mine in zona asta. Nici nu-mi vine sa cred de cate ori am scris pana acum despre albume de hip hop pe blogul asta. Multe nume noi, cum ar fi Kendrick Lamar, Danny Brown, Shabazz Palaces, Reks, Death Grips, Logic, Mr. Muthafuckin eXquire, mi-au monopolizat auditiile in mod constant si sunt foarte bucuros de directiile noi in care se misca unii dintre oamenii astia. Cred ca urmeaza o perioada interesanta pentru hip hop si e bine ca m-am prins la timp sa ma pun la punct cu scena, pentru ca ascultam cam intermitent inainte. Sunt indatorat celor doua nume care fac recenzii misto pe Youtube in 2011, The Needle Drop si Dead End Hip Hop, care mi-au oferit multe sugestii valoroase anul asta si pe care vi-i recomand cu mare drag. Colectivul DeadEndHipHop se ocupa exclusiv de ce le zice numele, dar Anthony Fantano (TheNeedleDrop) recenzeaza o droaie de chestii dintr-o droaie de genuri diferite si o face in general foarte competent. Check'em out.

Unde vreau sa ajung cu chestia asta? Dintre toate albumele de anul asta recenzate de DeadEndHipHop, LiveLoveA$AP a primit, cred, cea mai proasta recenzie (mai proasta chiar decat ultimele Lil Wayne sau Drake), toata gasca fiind de acord ca discul e o petarda, bazandu-si evaluarea pe argumentul ca A$AP Rocky e un rapper prost. Au inceput ei si o discutie, nu foarte organizata, despre cum trista realitate e ca versurile nu mai sunt la cautare in hip hop, despre cum lumea asculta muzica mai lenes, multumindu-se cu prestatii mediocre atat timp cat beat-urile sunt misto. Si, zicand asta, l-au aruncat pe A$AP in aceeasi oala cu Lil B, un tip foarte popular pe care nimeni nu pare sa-l suporte dar toti il asculta oricum. Nu vreau sa discut acum despre Lil B, dar din ce am ascultat A$AP Rocky e mult mai interesant. Abilitatile lui de "spitter" nu sunt fantastice, e adevarat, dar productia si atmosfera de pe acest album sunt speciale, atat de speciale, vorba unui cantec. Nu stiu cum au reusit producatorii (sunt mai multi, dar unul dintre ei e Clams Casino) sa se adune si sa puna la un loc niste piese atat de dope, atat de smokey, atat de hazy, atat de jazzy, integrate atat de coerent in narativul albumului. De la inceput la sfarsit, LiveLoveA$AP e inecat intr-un fum gros, parfumat de iarba aprinsa, si e albumul perfect pentru impartit un joint cu prietenii intr-o seara lenesa, in care nimeni nu se grabeste sa ajunga nicaieri.

Daca e frumos sau nu ca rapperii mediocri sa se ascunda in spatele unor producatori capabili si lumea sa se multumeasca cu rimele lor neindemanatice ramane o intrebare deschisa, care - ca multe intrebari pe lumea asta - are mai mult de un singur raspuns. E drept ca engleza de Harlem NYC nu e tocmai limba mea materna si de aia sunt mai tolerant la unele stangacii care poate ii calca pe creier pe unii. Dar nu toti rapperii americani in 2011 trebuie sa scuipe ca Danny Brown, la fel cum nu toti rapperii romani trebuie sa scuipe ca Norzeatic ca sa scoata un album bun. Din punctul meu de vedere, A$AP Rocky are un stil relaxat de rapping care cade numai bine pe atmosfera albumului si pe beat-urile de mare adevar prezente pe el, contribuind la unul dintre cele mai tari albume hip hop ale anului. E foarte posibil sa nu va placa, dar incercati-l oricum, ca sa nu raman cu impresia ca am vorbit degeaba.

Jon Mueller - Alphabet of Movements

2011-11-20T21:54:00.000+02:00

Un nou album de la Jon Mueller = un nou prilej de mare bucurie pentru mine. Un colectionar si ascultator de muzici cu urechile (lucru rar), un tip priceput la improvizatie si mai ales un ganditor si mare shaman al percutiei, Jon Mueller e unul dintre oamenii care fac lumea un loc un pic mai bun decat ar putea fi daca am lasa-o de capul ei. Noul sau album documenteaza o piesa la care a lucrat incepand cu anul trecut, rodata in diverse concerte intre timp, numita "I almost expect to be remembered as a chair" si construita pe o idee simpla. Ma rog, oarecum. Timp de jumatate de ora, Jon executa un drum roll pe o toba mica, fara oprire, iar in jurul lui se adauga treptat armonici nascute din intalnirea cu niste inregistrari emise din interiorul tobei, pe partea de dos a foliei aflandu-se o caseta cu muzica preinregistrata. Materialul sonor de pe caseta e lasat sa patrunda in spatiul auditiv incet-incet, amplificat in incremente discrete, interactionand cu drum roll-ul in asa fel incat e distorsionat si mai mult, pe langa ca e izolat in spatele unei folii. Deci nu auzim ce anume e pe caseta, dar auzim cum tremolo-ul e impanzit de o aglomerare de sunete noi, pana cand devine inaudibil si totul coaguleaza intr-o masa de armonici ca un roi de insecte sporindu-si randurile. Spre final, armata se retrage si ramanem doar cu sunetul betelor pe tobe, care se opreste brusc.

A doua bucata de pe album e de fapt aceeasi, dar cantata la gonguri (goange?) in loc de toba mica. Aceeasi dinamica perfect controlata, dar o alta selectie de sunete. E fascinant ca schimbarile sunt atat de subtile, incat e aproape imposibil sa le urmaresti in timp ce se produc - practic tot ce poti face ca ascultator e sa observi, la intervale de cateva minute, ca lucrurile pe care le auzi s-au schimbat considerabil, dar e greu sa-ti dai seama cum s-a intamplat asta. Intr-un interviu recent, Mueller povesteste cum realizarea piesei in concert il incarca masiv cu energie, ca un exercitiu de meditatie, si vorbeste despre dominarea senzatiei de oboseala create de sustinerea tremolo-ului prin concentrarea pe armonicile aparute in jurul lui in timp ce canta. Albumul e scos la Type Records, ceea ce inseamna ca o sa-l asculte tot felul de hipsteri din greseala - deocamdata ma gandesc daca asta e un lucru bun sau nu, dar in principiu nu are de ce sa strice un pic de publicitate.

Sorcier des Glaces - The Puressence of Primitive Forests

2011-11-20T21:04:00.000+02:00

Ca sa termin momentan cu noutatile din zona black metal, va prezint cu mare drag trupa canadiana Sorcier des Glaces. Un album 100% hibernal, pe care nici nu-mi vine sa-l ascult inainte de prima ninsoare, dar am hotarat sa-l ascult totusi pentru ca unde sunt eu s-ar putea sa nu ninga deloc toata iarna si n-as fi vrut sa ratez un album asa de fain. Cum se poate deduce din titlul ridicol al albumului, e vorba de un black metal nostalgic cu nerusinare, in stilul scandinav de la mijloc de ani '90. Nu numai stilul in sine, care aduce aminte de Immortal sau Dissection (sa zicem ca e undeva la jumatatea drumului dintre astea doua), dar si sunetul de chitare si de tobe vin fix din vremea aia - nu e nimic contemporan aici, nimic care sa tradeze scamatoria. Si uneori simt ca tocmai de asa o scamatorie am nevoie in viata mea.

Absu - Abzu

2011-11-20T14:33:00.000+02:00

Ca orice trupa de black metal intelectual care se respecta, Absu au o preocupare pentru magick si ockult, iar lirica lor e plina de trimiteri catre mitologia sumeriana si alchimie. De fapt, de-a lungul anilor influentele astea au fost transformate in ceea ce pare a fi in parte un sistem filosofic personal, in parte panteon de zeitati semi-inventate. Sincer, fiind vorba de o trupa de metal si de niste muzicieni virtuozi, cred ca mistica din jurul trupei e in mare parte o abureala. Ce e limpede e ca Absu nu suna ca nici o alta trupa de sub soare la ora actuala, iar Sir Proscriptor McGovern (liderul trupei) e unul dintre cei mai tari bateristi din lume.

Albumul Abzu e parte dintr-o trilogie inceputa acum doi ani cu albumul Absu, si am inteles ca a treia parte o sa apara anul viitor si o sa se cheme Hapciu sau ceva de genul asta. Albumul e scurt, alert, cu densitate mare de idei pe minut patrat. E o lectie de black/thrash care nu pare foarte complicat decat daca-l asculti cu atentie, ceea ce va si recomand sa faceti, fiindca nici nu stiti ce pierdeti.

Danny Brown - XXX

2011-11-20T03:33:00.001+02:00

Heh, un album meserias si foarte, foarte fresh de hip hop aparut acum cateva luni, cu care m-am pus si eu la curent de curand in urma catorva recomandari de la persoane de vaza. Danny Brown e un tip din Detroit care s-a miscat cativa ani in underground, a scos niste mixtape-uri si un album cu vreo doi ani in urma, iar de curand a implinit 30 de ani, ocazie cu care a si numit discul de fatza XXX. Desigur, titlul e cu double entendre, dar asta nu e de mirare.

Din punct de vedere liric, albumul e cam extrem, dar intr-un mod parodic, ceea ce-l face teribil de amuzant. Versurile sunt cam in zona "bani/droguri/violenta/femei", trecand prin toate cliseele hip hop posibile si folosindu-le in exces, pana la punctul in care risca sa devina enervante. Dar shpilul e ca nu devin enervante, pentru ca abordarea e bascalioasa, fiind evidenta intentia de a parodia. In plus, Danny Brown se sprijina bine de tot pe experienta si un flow extrem de bine pus la punct, la care se adauga un timbru special. Are o voce inalta, nazala, care contrasteaza cu majoritatea chestiilor pe care le spune si intreaga schema pare intentionata. Daca nu va suparati, as indrazni sa fac o comparatie cu Frank Zappa, atunci cand reusea sa faca misto de anumite aspecte ridicole ale unor genuri muzicale chiar din interior - o metoda dificila dar foarte eficienta atunci cand e stapanita bine.

Dincolo de imaginea de desene animate, piesele ascund referiri autobiografice, scotand la iveala, in detalii nu tocmai amuzante, propria dependenta de droguri (Die like a Rockstar, Adderall Admiral, Blunt after Blunt). Foarte convingatoare, liric si muzical, sunt si cele doua portrete feminine care par sa fie oglinzi pentru Danny insusi (Nosebleeds, Party All the Time). In general, albumul devine mai grav in a doua parte, cu versuri mai serioase si instrumentale mai de atmosfera, dupa o prima jumatate cu subiecte mai amuzante si beaturi stilizate. Albumul e deci bine structurat si e o aventura sa-l asculti cu atentie de la un capat la altul. Mai jos aveti de ascultat cea mai romantica piesa a anului 2011, iar daca nu vi se pare romantica inseamna ca nu stiti despre ce e vorba sau aveti niste inhibitii absolut inutile. Versurile astea fac cat o mie de poezii de dragoste.

Nicole 12 - Black Line

2011-11-20T02:36:00.002+02:00

Nicole 12 e proiectul de power electronics al lui Mikko Aspa, vocalistul din Deathspell Omega si Clandestine Blaze. Imprumutand masiv din catalogul de moravuri al trupei Whitehouse, lirica Nicole 12 sondeaza zona neclara a comportamentelor umane reprobabile, violul si in special pedofilia fiind teme preferate inca de la debutul "Playground" din 2001. Vocea distorsionata a lui Aspa recita lucruri destul de oribile din perspectiva unor personaje cu o morala dubioasa, dar de multe ori prim-planul e ocupat de sample-uri din emisiuni tv, radio sau alte arhive (banuiesc), confesiuni ale unor persoane reale si dezbateri pe teme generale gen implicatiile psihologice ale abuzurilor, cenzura materialelor pornografice dubioase etc.

Muzica e in acord deplin cu tematica - tulburatoare, mizerabila, oprimanta. Mai putin harsh noise decat v-ati putea astepta, de cele mai multe ori sunetele sunt aranjate meticulos in motive hipnotice, uneori aproape melodice, care in combinatie cu vocile (in general greu de distins) creeaza o atmosfera sufocanta. Muzica e indeajuns de subtila incat sa nu socheze imediat, e mai mult o amenintare intarziata, care se naste ca invitatie la contemplare dar in timp te marcheaza afectiv. Asadar, un exemplu de eficienta in transmiterea mesajului/starii in zona PE/noise, zona in care de obicei nu ma aventurez dincolo de numele mari (Merzbow, Prurient, Wolf Eyes, Whitehouse) pentru ca multe dintre chestiile care apar sunt de calitate indoielnica, iar muzica e obositoare si nu ofera multe dincolo de socul sonor initial. Nu e cazul cu Nicole 12 din fericire, deci luati si ascultati. Piesa de titlu mai jos.

Pain of Salvation - Road Salt Two

2011-11-20T02:02:00.001+02:00

Odata o trupa respectata de metal progresiv, Pain of Salvation au dat-o cotita acum cativa ani spre alte orizonturi muzicale, ceea ce le-a atras antipatia unora-altora, care au fost de parere ca PoS nu mai sunt ce-au fost si ar trebui sa-si bage mintile in cap. Schimbarea de directie nu e cine stie ce surpriza, s-au orientat catre un hard rock saptezecist usurel - un pic de fuzz pe chitara, un pic de bluzan pe solouri, un sunet mai crud, piese mai simple - la care au adaugat ceva influente grunge, probabil din cauza ca de astea ascultau cand erau mici, inainte sa se faca mari muzicieni si sa incerce sa cante muzica pentru pretentiosi. Zic ca schimbarea nu e surprinzatoare din doua motive. Unu la mana, in ultima perioada vedem tendinte asemanatoare la Opeth, Porcu Tree (si in special Steven Wilson solo) sau chiar la Dream Theater (probabil un soi de midlife crisis in care isi dau seama cu amaraciune ca la concertele lor nu vin decat barbati si incearca in disperare sa faca o muzica mai dintr-o bucata, doar-doar or atrage putin prezenta feminina). Doi la mana, influentele Soundgarden sau Faith No More erau prezente in stilul Pain of Salvation inca din perioada Entropia, deci intr-un fel nu e ca si cum ar fi aparut cu niste chestii absolut din senin.

Ce-i drept e drept insa: Road Salt Two suna ca si Road Salt One, si amandoua albumele sunt departe de flamboaiantza progresiva de pe The Perfect Element I sau Remedy Lane. Leitmotive exista, multe piese de pe album fiind legate destept de altele prin armonii comune si cateva melodii de efect care apar in chei si ritmuri diferite pe parcurs, contribuind la ceea ce pare sa fie o poveste despre viata chinuita a unui tip, plina de amintiri si visuri si intrebari existentiale. Ce face albumul interesant pentru mine e varietatea de "moods" - piesele sunt destul de scurte si fiecare evoca o chestie diferita - unele sunt delicate, altele suparate pe viata, unele sunt fanteziste si un pic complicate (nu foarte), altele sunt simple si la obiect. Iar convingerea cu care Daniel Gildenlow canta cu vocea e contagioasa ca intotdeauna (tipu' e un fel de Tudor Chirila de la noi, cu diferenta ca asta are talent). E un album distractiv si mie imi place clar mai mult decat fratele lui de anul trecut, dar nu va asteptati la vreo chestie fabuloasa. Mai nou, am inteles ca pe Daniel l-au mai parasit inca doi colegi, astfel incat a ramas singurul din formula initiala a trupei. Am impresia ca baietii nu erau tocmai incantati de noua orientare, dar sper ca pe Daniel sa-l doara la basca de chestiunea asta si sa-si urmeze in continuare muzele si zodia schimbatoare in orice directie il va duce. Eu am incredere in creativitatea lui.

Paul Jebanasam - Music for the Church of St. John the Baptist

2011-10-31T03:20:00.002+02:00

Nu mai stiu de unde m-am prins ca vreau sa-l ascult pe Paul Jebanasam, dar a fost o idee foarte buna si scriu postul asta ca sa il recomand mai departe, intrucat e una dintre descoperirile anului pentru mine. Avand in vedere titlul (pe care l-am banuit la misto), ma asteptam la o bucata de drone de 25 de minute (ca atat are discul), eventual cu niste field recordings presarate pe acolo, cu sanse sa se adauge teancului de ep-uri decente de anul asta la care n-am sa ma intorc prea curand.

Intr-un fel, banuiala mea nu e chiar departe de adevar, primele zece minute fiind o fantezie drone destul de difuza, de sursa posibil electronica imbinata cu niste percutie si/sau niste instrumente cu coarde, invelite in aura unui spatiu reverberant. In paranteza fie spus, bucata a fost inregistrata intr-o biserica din Anglia cu hramul sfantului din titlu, pentru a carei inaugurare piesa a fost special scrisa. Dupa primele zece minute, masa de sunet se pierde in tacerea partiala (ecourile spatiului raman) si suntem calauziti cateva momente printre sunete metalice, ploaie cazand, detritusuri electronice diverse. Din ansamblul asta delicat de sunete se ridica mai intai o bucata solemna de orga, potrivita unui "De Profundis" dintr-un recviem imaginar. Cateva minute mai incolo se intra intr-o compozitie la fel de solemna, de data asta pentru vioara, viola si viola da gamba, care ramane sa umple spatiul sfant pana la sfarsitul inregistrarii. E o tristete si o seninatate in aceasta ultima miscare a litaniei lui Jebanasam care-mi aminteste de "Trisagion"-ul lui Arvo Part. O concluzie puternica, emotionanta.

Cineva a urcat pe Youtube toata lucrarea, iata mai jos un link catre partea intai. Nu mi se pare ca secventele de film mut adauga ceva muzicii, asa ca nu va chinuiti sa urmariti. Muzica vorbeste singura.

VNV Nation - Automatic

2011-10-31T02:45:00.001+02:00

Am tot vorbit anul asta despre albume noi care readuc la viata synthpop-ul anilor '80, cu sintetizatoare, beaturi mecanice si voci baritonale. John Maus, Cold Cave sau Active Child au venit in 2011 cu asemenea exercitii de resuscitare, dar nu trebuie uitat ca pe filiera synthpop au aparut si s-au dezvoltat in anii '90 si '00 stiluri muzicale noi. O data cu consolidarea a ce am ajuns sa numim techno sau dance s-a facut loc incet-incet pentru ceea ce se cheama EBM. Contrar impresiei mele de neinitiat, VNV Nation nu prea apartin scenei EBM, ci reprezinta mai degraba o ramificatie a acesteia, numita de ei insisi "futurepop", definita de o intoarcere la sensibilitati mai popiste (de fapt, chiar synthpop de-a dreptul) si adaugarea unor elemente trance. Amicul Zoltan pe blogul lui zice ca VNV Nation sunt "undeva intre Front 242 si Depeche Mode", afirmatie la care o sa-l cred pe cuvant. In orice caz, o muzica mult mai relevanta pentru anul 2011 decat orice revival nostalgic in zona asta - si niste piese care-ti pun fundul pe foc si te trimit rapid in club, unde asa ceva se poate asculta la volum corespunzator, in mijlocul unei cete de cunoscatori. Nu orice club, desigur - unul dintre alea serioase si totodata dubioase.

Omar Souleyman - Haflat Gharbia: The Western Concerts

2011-10-31T02:13:00.001+02:00

Folosesc prilejul acestui album live pentru a-l recomanda pe Omar Souleyman celor care inca n-au auzit de el sau poate n-au fost destul de curiosi sa-l asculte. Omar e un muzicant de mare talent si finetze din Siria, despre care Wikipedia ne dezvaluie ca a lansat pana acum in jur de cinci sute de albume live si de studio, ceea ce il face pe John Zorn un fel de mic copil prin comparatie. Omul canta un stil extatic de muzica arabeasca, cu elemente locale dar intarite copios cu beaturi electronice, sintetizatoare si soluri de chitara absolut fascinante. Un kitsch in toata regula, care cred ca daca aparea la noi era numit manea si aruncat la cos de mintile luminate ale hipsterilor cu gusturi in muzica. Ironia face ca perceptia acestor lucruri sa fie diferita de la o regiune geografica la alta, asa ca in momentul de fata (dupa ce a fost descoperit de minunatul Mark Gergis de la casa de discuri Sublime Frequencies), Souleyman e ascultat si iubit de mii si mii de hipsteri din toata lumea occidentala, care i-au primit muzica cu urechile deschise, ca sa ma exprim asa.

De aici si titlul albumului de fata, inregistrat in concerte din Europa, SUA si Canada. Puteti incepe cu el de aici sau, si mai bine, ascultand albumul de studio Jazeera Nights de anul trecut. Daca va place foarte mult, puteti lua in calcul si o excursie prin pietele din Damasc, unde cica exista chioscuri la care se gasesc casete cu Omar Souleyman inregistrate la diverse nunti, petreceri si alte concerte din cariera lui underground. Il mai puteti asculta si pe unul dintre ep-urile cu remixuri care au aparut impreuna cu noul album Bjork, pe care tipul transforma cateva piese Bjork in niste arabescuri muzicale delirante de toata frumusetea.

Mohammad - Spiríti

2011-10-31T01:49:00.002+02:00

Mohammad este un trio de muzicieni greci al caror scop in viata e sa va distruga boxele cu un asalt de frecvente sonore extrem de scazute. Dar boxele nu vor ceda imediat, se va purta o lupta de vreo ora si jumatate, cat dureaza acest set de trei LP-uri, timp in care maleficii vor avea timp sa va subtilizeze sufletul si sa-l vanda strajilor de la poarta infernului pentru un pret consistent, cu care isi vor finanta urmatoarea opera muzicala diabolica. Daca nu ma credeti, uitati-va la videoclipul de mai jos si o sa intelegeti cu cine aveti de-a face. Un tip dubios in centru, in pragul unui ranjet, manevrand aproape fara miscari un oscilator, strajuit de doi indivizi cu un un violoncel si un contrabas, toti cu pulovere negre trase pe gat, intr-o incapere obscura, intrupandu-se din intuneric numai ca sa dispara din nou dupa ce si-au facut treaba - aia nu sunt oameni cu care sa stai de vorba la o cafea.

Acum, eu am ascultat albumul in format mp3, in timp ce lucram, deci cred ca am scapat pentru ca nu eram indeajuns de atent si n-au ajuns toate frecventele profunde la mine, dar poate cineva o sa-l asculte pe vinil la niste boxe puternice si o sa-mi zica si mie cum a fost, daca mai poate vorbi. Daca ati uitat cumva (sunt sigur ca n-ati uitat, dar zic si eu asa), despre violoncelistul Nikos Veliotis am mai vorbit aici pe blog, tot in contextul unui trio, dar acum e vorba de ceva si mai serios, mai bine gandit si executat. Nu exista raze de soare pe albumul asta - totul se intampla in registru bas si piesele emana o frumusete sobra, comunicata incet, rabdator. Multe piese sunt chiar tonale si deosebit de frumoase, doar ca nu-ti dai seama decat ascultand atent pentru ca trebuie sa le culegi din incetineala generala. Ascultati-l ca e bun, si daca sunteti prin Germania, Danemarca sau Grecia in luna noiembrie mergeti sa-i vedeti in concert, daca aveti tupeu.

Logic - Young Sinatra

2011-10-31T01:20:00.000+02:00

Mmm, poate cel mai fain mixtape ascultat anul asta vine de la un rapper debutant pe nume Logic, pe care-l puteti vedea in mugshot-ul de pe coperta. Si coperta e singurul indiciu care-l da de gol ca e alb, ca ascultandu-l n-ai zice. In fine, nu asta e important, ci faptul ca flow-ul lui Logic e curat criminal, iar abilitatea cu condeiul de facut versuri e surprinzatoare pentru un MC atat de tanar (are 21 de ani cica). Excelent pe toata linia - si cred ca e prima data cand reusesc sa urmaresc absolut toate versurile pe un album de hip hop - sunt livrate atat de clar, cu dictie si precizie, si mai sunt si formulate coerent. Pe piesa obligatorie despre perioada de ucenicie, Logic cuvanta astfel:

I took my time, see I studied the game, learned how to rhyme
I was around drugs and gals, but never delved in crime
Had other things in mind, so I began to grind
First tape was a success
Locally, I got press
But I knew this one right here would run the world amess, but I digress
A year ago, I was a young'un in his room
Staring out the window, lookin at the moon, knowing its coming soon
But today I bought this rocket ship and sonic boom
Cause I am no longer a seed, homie, it's time to bloom

O scrisoare de intentie cum ar veni, o declaratie tipica pentru un rapper tanar, dar care in cazul asta se sprijina pe mult talent si munca sustinuta. Astept cu interes ca promisiunile de pe "Young Sinatra" sa se materializeze intr-un album original, cu beaturi facute special pentru el. Ah, dar sa nu intelegeti cumva ca beaturile de aici sunt de aruncat - dimpotriva, Logic are gusturi fine si presteaza pe fragmente de piese de la Sinatra (evident), Joanna Newsom, Erykah Badu sau Lykke Li, ca sa dau cateva nume dintre cele care n-au treaba cu hip hop-ul. Mai jos va rog sa serviti o piesa construita pe un beat mai vechi al lui Jay-Z combinat la refren cu un pic de OutKast, pe care Logic isi povesteste copilaria si are un flow de-ti pica falca (fiti atenti la efuziunea a capella de la final).

Patrick Farmer - Green Rings Around the Eyes, This Grass in Vibrant Motion

2011-10-30T16:47:00.003+02:00

Deci tocmai voiam sa scriu despre albumul asta, urcasem o bucata pe Youtube, cand am vazut in liner notes urmatoarea descriere:

Title taken from a poem by Nichita Stãnescu

Acuma nu prea inteleg ce treaba are Patrick cu Nichita, dar ce ma enerveaza e ca nu reusesc sa gasesc poezia in romana nicaieri. Traducerea in engleza cica e "Field in Spring", si tot ce am reusit sa aflu e ca e unul dintre poemele de pe "Sensul iubirii", volumul lui de debut. Daca il are cineva la indemana, sa caute poezia si sa-mi trimita si mie originalul. Multumesc anticipat.

In orice caz, albumul e inregistrat chiar in oras la mine, unde se intampla sa locuiasca si domnu' Farmer, si e o improvizatie de jumatate de ora pentru "turntable, wire brush, and contact microphone". Asta e un setup cu care am avut placerea sa-l vad in concert pe Patrick anul asta, ca parte dintr-o improvizatie de grup, in care contributiile lui au fost cele mai interesante si neasteptate. De fapt, l-am vazut de trei ori anul asta: o data a fost in calitate de compozitor al unei partituri in proza interpretate superb de alti doi muzicieni, alta data a facut el insusi un solo de tobe cu doua betze pe o perna umpluta cu puf si a spart niste castane cu un patent, iar a treia oara cum v-am zis - intr-un grup de free improv cantand la platane si microfoane de contact. Un tip foarte versatil acest Patrick Farmer, daca nu v-ati dat seama deja.

Albumul de fatza e, pentru ca altfel nu stiu sa-l descriu, ca o poezie. E o improvizatie foarte atent construita, zgarcita cu sunetele folosite si generoasa cu tacerile. De fapt, o buna parte din durata ei e ocupata de tacere. Tacere care e binevenita si as zice chiar necesara, pentru a linisti eruptiile de sunet dur, abraziv care apar cand si cand, evenimente instrumentale discrete captate si amplificate violent de microfoanele de contact. Aceeasi tacere calmeaza situatia dupa fiecare izbucnire, actionand ca zona de tampon, dar totodata o anticipa pe urmatoarea, crescand tensiunea perceputa. Un album elegant, gandit cu grija, de la un muzician tanar pe care eu il urmaresc cu mare interes, pentru ca pare interesat pe bune de legaturile dintre muzica si literatura, zona in care se pot naste forme noi de expresie. Legaturi asemanatoare cu poezia si artele vizuale apar in opera recenta a lui Michael Pisaro, cu care Farmer se inrudeste la un anumit nivel. Chiar in seara asta o sa fie un concert cu Farmer undeva in oras, la care din pacate n-o sa ajung, dar macar am scris despre el pe blog si astfel numarul oamenilor care au auzit de el va creste de la 20 la 22-23, ceea ce e o mare realizare. Enjoy.

Bill Orcutt - How the Thing Sings

2011-10-30T15:49:00.001+02:00

Daca faceti un zoom in pe coperta, o sa vedeti ca pe fiecare dintre penele alea de chitara scrie "Stevie Ray Vaughan" sau "Stevie Ray". O schema simpatica din partea lui Bill Orcutt, a carui muzica e destul de departe de blues-ul electric al lui Stevie Ray. E vorba totusi de chitara solo, si improvizatiile de aici nu ascund o influenta blues destul de puternica, dar de aici pana la SRV e cale lunga. Daca e sa descriu muzica lui Orcutt, as zice mai degraba ca e un fel de Derek Bailey in varianta hillbilly. Piesele sunt cantate exclusiv pe chitara rece, aparent nu tocmai corect acordata, intr-o maniera destul de agresiva. E un delir de improvizatie libera insotit in momente cheie de interjectii vocale a la Keith Jarrett. O muzica fara pretentii intelectuale, care duce improvizatia bailey-ana intr-o zona mai mlastinoasa, mai conectata la formele muzicale traditionale (in cazul asta, blues si bluegrass). Un album asemanator a scos anul trecut Bill Orcutt, "A New Way to Pay Old Debts", dar cum la vremea aia nu consemnam noutatile pe blog, am zis sa scriu ceva despre el acum. Cine nu a gustat albumul din 2010 nu are rost sa se deranjeze nici cu asta. Eu m-am deranjat pentru ca mi-a placut celalalt, dar parca as fi preferat o chestie un pic diferita.

Botanist - I: The Suicide Tree/II: A Rose from the Dead

2011-10-30T15:02:00.000+02:00

Un album care m-a luat pe nepregatite. Botanist e proiectul unui individ despre care nu se stie nimic clar, in afara faptului ca traieste in padure si e, probabil, de formatie botanist. Iata ce scrie el pe siteul oficial:

The songs of Botanist are told from the perspective of The Botanist, a crazed man of science who lives in self-imposed exile, as far away from Humanity and its crimes against Nature as possible. In his sanctuary of fantasy and wonder, which he calls the Verdant Realm, he surrounds himself with plants and flowers, finding solace in the company of the Natural world, and envisioning the destruction of man. There, seated upon his throne of Veltheimia, The Botanist awaits the day when humans will either die or kill each other off, which will allow plants to make the Earth green once again.

Deci un tip care a facut facultatea de biologie, daca e sa ne luam dupa titlurile pieselor, o insiruire de denumiri stiintifice de arbori si arbusti, insecte si produsi metabolici secundari dintre care unele EXTREM de obscure. Cum se poate banui din autodescrierea de mai sus, limbajul muzical preferat al botanistului mizantrop e black metal-ul. Ceea ce nu se poate banui din descriere e ca pe albumul asta nu exista instrumente electrice. Muzica e fara indoiala black metal: blast beaturi, voce guturala sictirita tip Immortal, disonante ocazionale si, erm, tremolo picking tipic. Atat doar ca tremolo-ul nu e facut pe chitara, ci pe un fel de tzambal, iar restul instrumentelor sunt chitara acustica si clavecinul. Tobele la randul lor suna organic, neamplificat, un sunet sec care se potriveste cu ansamblul. Deci un fel de meta black metal pe teme de taxonomie vegetala, daca-mi permiteti exprimarea.

Inca trebuie sa hotarasc daca muzica asta e interesanta si dincolo de noutatea instrumentatiei, dar intr-un fel nu stiu daca e nevoie. E o abordare originala, care se potriveste grozav cu tematica "naturalista" si genul de conotatii filosofice pe care le invita. Foarte amuzante sunt titlurile unor piese care fac trimiteri la trupe din sfera de influenta: "Eunoymus in Darkness", "Sparaxis of Perdition", "Chaining the Catechin" (adica Mayhem, Axis of Perdition, Deathspell Omega cum ar veni), cuplandu-le in mod dubios cu diversi arbori si arbusti din determinatorul de plante.

James Blake - Enough Thunder

2011-10-30T14:30:00.001+02:00

Cand v-am zis pe la inceputul anului ca trebuie sa stam cu urechile pe James Blake, nu vorbeam aiurea. Dupa albumul omonim care a bagat lumea in ceata, omul si-a vazut de treaba si a mai scos vreo doua ep-uri anul asta, inclusiv unul cu doua piese instrumentale dubioase (Order/Pan) care cica trebuie ascultate simultan ca sa creeze o piesa noua. A venit toamna si acum Blake arunca in public cu inca un ep, de data asta continuand oarecum doua directii distincte de pe albumul din primavara.

Pe de o parte, "Enough Thunder" are cateva miniaturi minimaliste (Once We All Agree, We Might Feel Unsound, Not Long Now) - piese fara o structura evidenta, cu beaturi electronice pe jumatate descompuse, voci robotizate si versuri criptice repetate obsesiv. Pe de cealalta parte, este piesa de titlu, o balada cu voce si pian pe care Blake isi foloseste vocea de soulman (un fel de Aaron Neville trezit din somn in toiul noptii si pus sa cante dupa ce tocmai isi revenise dintr-o laringita), plus o preluare dupa "A Case of You" a lui Joni Mitchell. In aceeasi formula de pian si voce, varianta lui sta aproape de original, spre deosebire de variantele mai personalizate ale lui Prince si Tori Amos de acum mai multi ani, deci e mai putin interesanta, dar il inscrie pe Blake, din punctul meu de vedere, intr-o traditie de excelentza muzicala de care nu e strain. In fine, mai apare si o piesa cu Bon Iver invitat, care e un exercitiu interesant de autotune.

Un ep cu sase piese deci, foarte divers, care mie imi place mult. James Blake se bucura de o performanta dubioasa: aproape toti prietenii mei care l-au ascultat au zis ca nu le place, dar in acelasi timp e un tip destul de popular in Anglia la ora actuala. Cred ca popularitatea se datoreaza frizurii, pe care o puteti vedea in clipul de mai jos - o frizura foarte la moda prin zona asta, care mi-a fost sugerata si mie dar din pacate am mari greutati in a scapa de cararea de pe mijloc chiar si dupa ce m-am tuns si incerc sa-mi fortez parul sa stea intr-o parte. O sa mai incerc, dar nu promit nimic.

Kashiwa Daisuke - 88

2011-10-30T13:43:00.001+02:00

Kashiwa Daisuke s-ar putea sa le fie cunoscut unora prin albumul "Program Music I" de acum cativa ani, pe care se infatisa cu un stil de muzica electronica revendicat de la estetica post rock. O muzica exuberanta, bombastica, cu beaturi si melodii destul de complicate, dar dand impresia unei oarecare naivitati. Un album foarte dulce (uneori un pic cam mult zahar, ce-i drept), cam in stilul conationalului World's End Girfriend/Wonderland Falling Yesterday, dar ceva mai fain si fara elemente rock explicite. Dupa cateva albume sensibil diferite in care a experimentat cu diverse concepte, Kashiwa revine in 2011 la sensibilitatile de pe "Program Music I", dar de data asta dezbraca sound-ul de tot, inlaturand beaturile si instrumentele electronice cu totul, in favoarea pianului. "88" e deci un album de pian solo, care in ciuda simplitatii reuseste sa fie la fel de exuberant si emotionant ca "Program Music I". Poate chiar mai eficient, avand in vedere ca melodiile sunt in prim-plan si nu e nimic care sa le ascunda.

Tehnic vorbind, nu e spectaculos, si nu am detectat urme de improvizatie, deci nu va asteptati la vreun Keith Jarrett japonez. "88" e insa un album de compozitii pentru pian tonale, fanteziste, care rezoneaza bine cu centrii detectori de frumusete din creier. Ah, si printre piese se afla si un cover dupa "My Favorite Things" - stiti voi, piesa aia din "The Sound of Music" pe care Coltrane a maltratat-o pana la desfigurare in anii '60 si mai tarziu Outkast au reinviat-o in varianta drum'n'bass. Se pare ca piesa inca rezista. Mai jos, un exemplu dintre piesele lui Kashiwa.

Thymolphthalein - Ni Maître, Ni marteau

2011-10-30T03:33:00.000+02:00

Uf... de unde sa incep cu chestia asta? Un album intens, devastator, original, un midfuck total din punctul meu de vedere si unul dintre discurile anului. Multumesc lui Doru pentru sugestie (bine, l-as fi ascultat oricum, poate mai tarziu un pic, dar imi place cand imi recomanda cineva o chestie cu care ma da peste cap). Foarte surprinzator albumul asta, in primul rand datorita participantilor. Thymolphthalein e un grup de muzica instrumentala electroacustica, alcatuit din niste indivizi care, fiecare luat in parte, au reusit in trecut performanta de a nu ma impresiona deloc cu muzica lor solo. Dar deloc. Anthony Pateras e liderul grupului, el a compus treaba asta si a prestat la pian preparat, dar discurile lui mai vechi, atat solo, cat si in trio-ul Pateras/Baxter/Brown m-au lasat cam rece. Natasha Anderson (aici la aparate electronice si recorder) m-a enervat ingrozitor cu albumul ei "Spore", iar pe Jerome Noetinger (invartitor de benzi magnetice si dispozitive electronice) nu l-am suportat niciodata, din cauze fara indoiala subiective si irelevante. In afara de astia trei mai apar in grup un contrabasist si un percutionist, dar ceea ce trebuie sa retineti e ca ansamblul suna demential.

Timolftaleina asta cica e un indicator de pH si pare sa aiba o structura predominant aromatica, ca sa zic asa. Pe siteul lui Pateras se lamureste ca molecula in cauza e "a key ingredient in disappearing ink", ceea ce mi se pare normal avand in vedere ca cerneala aia are probabil un pH mai scazut decat ala la care molecula e vizibila in solutie. Deci fiind ea incolora la acel pH, scrisul cu ea pe hartie alba o sa rezulte intr-un text invizibil. Lucrurile devin clare cand le privesti dintr-un unghi stiintific. Din fericire, muzica e un lucru mai evaziv, ale carui metode de lucru nu le putem descifra atat de usor - zic din fericire pentru ca asta mentine starea de confuzie printre ascultatorii de muzica, iar confuzia - dupa cum bine stim - naste creativitate si sporeste astfel patrimoniul muzical universal, ceea ce perpetueaza confuzia ascultatorilor-posibili artisti la randul lor. Si asa avem parte de tot mai multa muzica, si de tot mai multa confuzie. E minunat, si probabil unul dintre cele mai bune motive pentru a ramane viu in lumea asta.

Pe mine de exemplu albumul asta m-a lasat foarte confuz, pentru ca n-am inteles de la prima ascultare ce se intampla acolo, tehnic vorbind (initial am crezut ca e vorba de un ansamblu de percutie si cam atat), iar ascultarile urmatoare m-au mai scos din ceata dar nu prea mult. Se lucreaza aici intr-o maniera greu de perceput in detaliu. Ce e limpede e ca muzicienii sunt extrem de bine coordonati, iar Noetinger e probabil raspunzator de alterarea in timp real a contributiilor celorlalti. Efectul e ca se largeste periculos paleta de timbre obtinuta din fiecare instrument acustic, si apar tot felul de sunete noi, neasteptate. Chestie care insa nu duce la vreo aglomerare inutila (fiecare sunet e bine definit in spatiul auditiv), ci pur si simplu imbogateste si sporeste tensiunea interplay-ului. Muzica poate deveni dramatica si agresiva, pe punctul de a cadea in dezordine deliranta, dar nu se intampla niciodata asta. La cealalta extrema dinamica, exista bucati foarte linstite, aproape de tacere, dar tensiunea se simte permanent. E genul de muzica intensa, care insa nu te oboseste, ci te incarca de energie. Si suna diferit de orice altceva se poate asculta in zona de muzica contemporana anul asta. Am pus mai jos ultimele patru bucatele de pe album, care-l ilustreaza destul de bine. Un album cu adevarat exceptional.

Machinefabriek - Sol Sketches

2011-10-30T03:21:00.000+03:00

Am vorbit de albumul lui Rutger Zuydervelt cu Peter Broderick de curand pe blog, si am zis atunci ca mi-a placut mult. Machinefabriek a mai scos anul asta, asa cum are obiceiul, cateva ep-uri dragute, dintre care mie mi-a placut in mod special unul numit "Apollo". De curand am aflat ca se pregateste un album intreg care va include piesa Apollo impreuna cu alte bucati, unele aparute deja pe discuri mai micute, si albumul se va numi "Veldwerk". Abia astept, dar nu cred ca o sa mai scriu si despre ala aici, asa ca puneti-l pe lista de pe-acum.

Acum e vorba de un alt Machinefabriek din 2011, la randul lui foarte fain, de data asta un fel de soundtrack pentru un documentar despre artistul vizual (ca altfel n-am cum sa-i zic) Sol Lewitt. Albumul e compus din douazeci si una de miniaturi, sketch-uri cum ar veni, toate delicate si destul de ambigue melodic, in care pianul are rol principal si e insotit de aruncaturi de pensula electronice. De fapt, genul de minimalism practicat de Machinefabriek ar putea fi asemuit, cu putin efort, acuarelelor cu forme neregulate ale lui Lewitt, desi nu stiu daca muzica a vrut in mod special sa creeze asemenea paralele (filmul nu l-am vazut). Ceea ce sigur nu are legatura cu opera lui Lewitt insa e clipul de mai jos, facut de cineva pentru piesa Sol Sketch 20, dar care rezoneaza cu mine intr-un mod aparte. Ca si muzica de pe acest album de altfel.

Bellows - Handcut

2011-10-23T04:20:00.000+03:00

Alcatuit din doi italieni, Giuseppe Ielasi si Nicola Ratti, amandoi experimentati in arta inefabila a manipularii sunetelor, proiectul Bellows a fost pornit cu ideea de a face muzica folosind discuri vechi de vinil. Nimic nou aici, nu? Am vorbit anul asta pe blog de doua ori despre albume construite din inregistrari vechi de pe discuri de vinil, o data despre excelentul album al lui Stephan Mathieu, a doua oara despre caruselul cu fantome de la The Caretaker. Diferenta la Bellows e ca ei folosesc vinilul insusi ca sursa fizica a muzicii. Cei doi baieti s-au apucat sa distruga discuri, sa le taie, sa le violenteze intr-un fel sau altul, au creat noi santuri in straturile de vinil, le-au maltratat ingrozitor, apoi le-au pus sa cante din nou, captand rezultatul pe o banda magnetica, cu care s-au jucat mai apoi aplicand efecte si adaugand sunete noi, asa incat ce se aude pe "Handcut" (un titlu excelent) e rezultatul complex al unui proces la fel de complex.

Intr-un fel, nici asta nu e o idee chiar noua - ma gandesc acum la Otomo Yoshihide, care s-a jucat cu discuri crapate si lipite la loc pe "Memory Defacement", dar aici rezultatul nu e strident, nu e schizofrenic. Aici se creeaza o lume sonora noua si unitara, in care muzica descompusa e in continuare muzica, dar dupa ce i s-a dezvaluit fragilitatea. Existenta ei in forma initiala era conditionata de integritatea discului. Acum, trupul de vinil e reimaginat, iar ea continua sa existe, tot ca muzica, dar risipita in fragmente. Piesele de pe album farmeca si invaluie, si sunt pentru mine o dovada ca muzica ramane in 2011 nesfarsit de fascinanta, in ciuda prognozelor celor ramasi captivi intr-una sau alta dintre cutele istoriei culturale recente.

Beans - End It All

2011-10-23T02:50:00.000+03:00

Beans e MC in trupa Antipop Consortium si a venit in 2011 cu un nou album solo. Eu am auzit de trupa asta in 2005, cand cantam intr-o trupa numita Antipop si am cautat pe net sa vad daca nu cumva mai sunt si altii cu numele asta. Cum pe atunci nu ascultam hip hop si cu atat mai putin hip hop alternativ avangardist, am ramas cu numele si i-am ignorat in continuare ca ignorantul care eram. Mai tarziu m-am mai pus si eu la punct, am auzit si de ei, si de Dalek, si de El-P, si cam prin ei am descoperit hip hop-ul ca pe muzica infinit de interesanta care este. Gen.

In fine, ce voiam sa zic - Beans e un rapper foarte priceput, cu un flow excelent si flexibil, si pare hotarat sa demonstreze asta pe "End It All", asa incat piesele sunt in general vehicole ritmice pentru rimele lui. Beans varsa niste rime destepte, vocabularul lui fiind, ca si paleta de trimiteri, mai vast decat al majoritatii rapperilor. Ce e un pic deranjant e insistenta de a ne aminti cat de bun e el cand scuipa versuri si cum ablitatile lui nu se compara cu ale nimanui. Cam toata lumea face asta in rap, dar as fi vrut sa aud mai putine chestii de genul asta de la el. Beaturile sunt destul de faine, dar instrumental piesele nu cunosc cine stie ce dezvoltare, prim-planul ramane pe lirica.

Ma folosesc de prilejul asta ca sa va recomand si albumul, tot recent, scos de Beans in colaborare cu HPrizm si perechea de jazzmeni Matthew Shipp/William Parker, niste megagrei care nu sunt la prima colaborare cu membri ai consortiului. Albumul se cheama "Knives from Heaven" si exemplifica ideea de a fuziona jazzul futurist al lui Shipp cu hip hop-ul neconventional facut de Antipop Consortium. Desi foarte interesant ca abordare, "Knives from Heaven" mi se pare, paradoxal, mai putin reusit decat "End It All", avand aerul ca se cauta pe sine mai degraba decat sa ofere o forma definita propriei idei. Dar, daca va intereseaza zona, trebuie sa le ascultati pe amandoua, n-aveti ce face.

Wilco - The Whole Love

2011-10-23T02:24:00.001+03:00

Wilco e, alaturi de Dave Matthews Band, una dintre trupele care n-am inteles niciodata cum reusesc sa aiba atat succes cantand o muzica atat de serioasa si interesanta in esenta ei. Daca la DMB mai inteleg (sunt mai spectaculosi, mai carismatici), continuu sa fiu mirat de faptul ca Wilco canta, chiar si in America, in fata a zeci de mii de oameni si au concerte sold out. Stilul lor de rock alternativ/Americana nu mi se pare ca iese prea mult in evidenta, e o muzica discreta si in general destul de introspectiva. Ma bucur pentru ei ca au succes, desi in ultimii ani (in special de cand cu albumul Sky Blue Sky din 2007) multi dintre fani s-au declarat ciufuliti din cauza ca Wilco s-au complacut intr-un stil usurel si fara substanta, nemaifiind ce fusesera odata.

Acum, adevarul e ca n-am fost niciodata nebun dupa Wilco, desi recunosc ca n-am ascultat inca Yankee Hotel Foxtrot, despre care toti zic ca e un clasic in toata regula. Ceea ce pot spune, cu mare bucurie, e ca The Whole Love m-a prins rau de tot, pe neasteptate, si vi-l recomand fara ezitare. Muzical, albumul asta e un fel de inoarcere partiala la radacini, in sensul ca Wilco par aici mai dispusi sa ilustreze ipostaza lor de "jam band", lansandu-se de cateva ori in niste lucraturi instrumentale colective care au aerul ca ar putea continua indefinit. Insa nu prea mult - miscarea e facuta cu gust, in momente cheie, si niciodata in detrimentul compozitiei. Piesele sunt mereu accesbile, destul de catchy, cantate fara demonstratii gratuite sau repetitii inutile. La chitara e un Nels Cline cuminte pentru standardele lui, care stie insa exact ce sa faca si cand. Versurile inteligente ma dau mereu gata, mai ales cand sunt livrate fara emfaza si servesc perfect atmosfera unui cantec, iar The Whole Love are parte de asa ceva mai tot timpul.

Unii vor zice ca sunt piese aici care o lalaie cu un alt-country generic si ca albumului i-ar prinde bine daca ar avea mai multe piese ca prima si ultima. Poate ca e adevarat - in definitiv "Art of Almost" si "One Sunday Morning" sunt piesele de rezistenta, cele mai lungi si mai bibilite, dar mie imi place tare mult si ce e intre ele. Pentru exemplu aleg One Sunday Morning, care are ceva, nu stiu exact ce, un sunet de ajun de Craciun, un miros de ger si o poveste de ascultat in decembrie in fata focului, numarand florile de gheata de pe geam.

Toshimaru Nakamura - Maruto

2011-10-23T01:46:00.002+03:00

Toshi Nakamura e un japonez mic, mic de tot. E mic de statura si e tuns foarte scurt, si daca treci pe langa el ai toate sansele sa nu-l observi. Daca te uiti sa vezi ce face cand e pe scena, ai tendinta sa-l ignori, pentru ca sta in spatele unui mixer si pare sa nu faca nici o miscare. Daca incerci sa-i urmaresti contributia intr-o improvizatie de grup, iarasi e posibil sa crezi ca nu face nimic, pentru ca sunetele pe care le scoate din al sau "no-input mixing board" (sau NIMB) tind sa fie atat de discrete, de neintruzive incat ai nevoie de concentrare sa le distingi. Uneori prezenta lui pe scena se face simtita subsonic, cunoscuta fiind anecdota conform careia in timpul unui concert in Londra acum cativa ani o boxa a luat foc din cauza stresului cauzat de frecventele extrem de joase emise de NIMB-ul lui Toshi. In fine, daca incerci sa descrii ce face el anume si cum suna instrumentul la care canta, e greu sa gasesti cuvintele potrivite si renunti.

Toshi e astfel unul dintre cei mai evazivi muzicieni ai timpului nostru. Desigur, o ureche atenta va recunoaste importanta prezentei lui intr-un grup, bogatia paletei lui de sunete, felul subtil, insinuant, in care conduce efortul colectiv in directia hotarata de el. Toshi e un muzician inteligent si creativ, si contributia lui la dezvoltarea curentului EAI in deceniul trecut e imposibil de trecut cu vederea. Albumele lui solo sunt o splendida ocazie pentru a-l asculta in detaliu si a observa cum gandeste independent de colaboratori. Asta in teorie, pentru ca in practica albumele lui NIMB 1, 2 si 3 n-au fost mai mult decat niste exercitii de ilustrare a posibilitatilor instrumentului in sine. Pe albumul Dance Music lucrurile au inceput sa devina cu adevarat interesante, si s-a vazut ca Toshi nu sta pe loc, ci foloseste ocazia albumului solo pentru a-si investiga posibilitatile propriului vocabular intr-un context mai amplu. Pe albumul eGRETS de anul trecut a aparut o fata mai accesibila a lui Toshi, experientand cu idei ritmice si melodice intr-o incercare de a impinge mai departe limitele NIMB-ului. O chestie similara s-a intamplat si in ansamblul Koboku Senju, in care Toshi s-a combinat cu niste suflatori si un chitarist.

Maruto e primul lui disc solo la casa de discuri Erstwhile, e cu totul altceva inca o data, si e in mod sigur cel mai bun album al lui de pana acum. Sunetele de pe albumul asta, tranzitia intre diferite idei si structura generala a piesei (e doar o piesa, desigur), dezvaluite mai clar cu fiecare ascultare, alcatuiesc ceva mai bun decat o cutie intreaga de bomboane fondante cu umplutura de nuca. Mult mai bun. E un album superb care trebuie cumparat pe cd ca sa va puteti bucura de darnicia muzicala a lui Toshi (aveti grija la boxe, cica sunt niste faze care le pun la incercare - daca iese fum din ele, e semn rau). Dar un fragment din Maruto v-am urcat eu pe Youtube ca sa aveti un mic teaser.

Steven Wilson - Grace for Drowning

2011-10-23T01:03:00.000+03:00

Pentru cine nu stie, Steven Wilson e un fel de Leonardo da Vinci al zilelor noastre - stie sa faca multe lucruri, a facut multe lucruri cu mare pricepere si succes, si pare interesat sa invete sa faca si mai multe daca se poate. Si se poate, pentru ca e Steven Wilson. Pe langa Porcupine Tree, o trupa de mare insemnatate istorica (pentru istoricii veacurilor urmatoare care vor sti sa aprecieze), Steven e genul de tip care colaboreaza cu o sumedenie de alti artisti si e in stare sa treaca, cu aparenta naturalete, de la ambient la pop la death metal la rock progresiv, de parca asa ar fi normal. Si in cazul lui chiar e normal, pentru ca e Steven Wilson. In plus, toata lumea stie ca pentru el cantatul in trupe e doar un hobby, activitatea lui de baza fiind de producator - dar genul ala de producator care ia premii prestigioase pentru munca lui, si care e insarcinat sa remasterizeze intregul catalog de albume King Crimson, intrucat Robert Fripp considera ca numai el e in stare. Pericolul care-l paste pe Wilson dupa atata munca si atata recunoastere e sa devina redundant, sa ajunga la concluzia ca stilul lui e atat de bine cristalizat incat nu mai are rost sa experimenteze si sa scoata aceleasi lucruri pe banda rulanta.

Nu-mi dau seama daca asta se intampla pe Grace for Drowning. Adica, intr-un anumit sens, nu e nici o idee majora aici pe care Wilson insusi sa nu o fi pus in practica deja cu alta ocazie. Dar, in acelasi timp, varietatea etalata de piesele noi e atat de mare incat nu prea ai cum sa-i reprosezi ca s-a plafonat. Fiecare piesa surprinde, in primul rand in sensul ca nu stii niciodata ce urmeaza (sunt elemente electronice, de metal, de jazz, plus o groaza de influente prog), dar si pentru ca unele dintre piese nu sunt tocmai usor de inghitit de la prima ascultare. E posibil sa fie din cauza ca nu-s la fel de catchy ca pe, sa zicem, ultimele albume Porcupine Tree, dar banuiesc ca la mijloc e si o inititativa mai complexa, poate o viziune a lui Wilson inca nu prea bine definita, care-i da tarcoale si-l face sa nu se grabeasca, sa vina cu niste piese deconectate una de alta, si aparent nehotarate structural. Asta e impresia pe care mi-o lasa albumul, care - trebuie zis - mi-a placut mai mult cu fiecare ascultare si cu cat mai multa atentie i-am acordat.

Alta impresie e ca albumul sufera de o anume "self indulgence"; unele dintre piesele mai lungi se lafaie inutil de mult, zic eu, in explorarea unor teme sau a unor figuri ritmice, in detrimentul conciziei. E cazul unor parti din piesa de mai jos, "Remainder the Black Dog" (care are parte de un videoclip cam dubios dar distractiv), al instrumentalei Sectarian si al piesei-mamut de douazeci de minute Raider II, care e o explozie de riffuri amenintatoare si solouri nesfarsite de saxofon si flaut in cea mai buna traditie King Crimson, dar nu prea ajunge nicaieri cand se termina. Acestea fiind zise, e un album solo, deci daca el a vrut sa-l faca dublu si sa se intinda un pic mai mult pe niste directii, e treaba lui, albumul lui. Si, ca sa fiu sincer, cred ca e imposibil sa asculti albumul si sa nu-ti placa macar anumite lucruri. E mult prea variat ca sa nu fie placut.

Janek Schaefer - Phoenix & Phaedra Holding Patterns

2011-10-23T00:22:00.003+03:00

Janek Schaefer e un "sound artist" care se mentine ocupat producand instalatii si scriind compozitii comandate de altii; altfel spus, e genul de tip care reuseste ocazional sa stoarca niste bani de la organismele finantatoare de artisti. Aud mai tot timpul de el in contexte publice gen expozitii si instalatii, si asta e un lucru bun, pentru ca Janek Schaefer e un artist valoros, cu cateva albume foarte misto in buzunar. A scos la viata lui si albume facute in studio cu mijloace electroacustice si field recordings, dar "Phoenix & Phaedra Holding Patterns" e inregistrat in public, captand parte dintr-o instalatie interactiva. Sunetele salii respective sunt prezente pe inregistrare, alaturi de public (a carui treaba era, se pare, sa tina in maini niste transmitatoare radio si diverse difuzoare) si de partea muzicala propriu-zisa, constand in sample-uri, chestii auzite la radio, plus contributiile lui Schaefer, care in general exista in zona ambient/drone cu multe detalii fine. Combinatia functioneaza de minune, si daca m-as fi uitat mai bine la booklet v-as putea zice si ceva despre logica compozitiilor, despre ce e vorba, cum au fost gandite, cum interactioneaza compozitorul cu publicul etc. Insa nu m-am uitat decat cu coada ochiului, deci nu va pot zice nimic sigur. Stilul lui Schaefer are ceva din lumea sonora a unor tipi ca Stephan Mathieu, Christopher McFall sau chiar Fabio Orsi, deci daca va stiti sensibili la oricare dintre numele astea si nu l-ati ascultat inca pe Schaefer, stiti ce aveti de facut. Uite si o piesa.

Ghédalia Tazartès - Granny Awards

2011-10-22T23:52:00.000+03:00

N-o sa comentez mult despre albumul asta, intrucat nu-s foarte bine pus la punct cu opera lui Tazartes. Am ascultat eu vreo doua albume ale lui, dar sunau atat de diferit si erau atat de derutante incat am ramas destul de confuz in urma experientei. Ce stiu despre el e ca e francez si are o biografie strans legata de istoria recenta a muzicii deosebit de dubioase. Granny Awards aduce impreuna niste inregistrari de arhiva din anii '80, care preced primele lui inregistrari oficiale. Desi albumul are numai vreo jumatate de ora (din care un sfert e ocupat de piesa cu nume excelent de mai jos), e greu de precizat ce se intampla din punct de vedere muzical. E un colaj neobrazat si extrem de bine inchegat, muzica e ca un fluviu care trage dupa el aluviuni si le arunca de colo colo in timp ce se grabeste in aval. Sample-uri distorsionate cu voci, acordeoane si viori la colt de strada, pasari ciripind, punk rock - totul isi gaseste un rost aici. Aud la Ghedalia Tazartes un pic din nebunia lui Stockhausen, dar si ceva din sound art-ul de care se fac responsabili artisti mai recenti ca Lionel Marchetti sau chiar Philip Corner. Good stuff.

Mathieu Ruhlmann & Banks Bailey - Anáádiih

2011-10-22T23:28:00.003+03:00

Daca vreti sa ascultati un album de field recordings pure, neprocesate, anul asta, atunci fara indoiala trebuie sa ascultati Anaadiih. E putin probabil sa gasiti ceva mai bun. Mi se pare uimitor cum actul de a inregistra niste sunete naturale poate avea, pe disc, rezultate atat de diferite, de la albumele-tapet lipsite de personalitate din nesfarsita serie "Nature Recordings/Sounds of the Rainforest/Gentle Rain etc. etc." pana la operele impresionante, convingator de dramatice ale unor oameni ca Eric La Casa sau Chris Watson.

Colaborarea dintre Ruhlmann si Bailey se incadreaza bine de tot in a doua extrema. E o suma de inregistrari naturale 100% realiste, dar arta cu care sunt inregistrate si prezentarea lor pe disc fac ca Anaadiih sa fie mai mult decat un document dezinteresat, stiintific. Mana artistilor trage cortina de peste o lume in care muzica e o prezenta inerenta, profunda, si o face in asa fel incat sa dezvaluie dramatismul lumii fara ca personajele din ea sa fie fortate sa reactioneze in vreun fel. In gestul asta discret de tragere a cortinei sta arta celui care inregistreaza sunetele naturii, si e o arta pe care cei doi o stapanesc foarte bine pe albumul asta. Cred ca in afara de discurile recente ale lui Chris Watson n-am mai auzit ceva atat de bine facut pe zona asta in ultima vreme. O recomandare serioasa din partea mea, si mai jos prima piesa de pe album ca sa auziti despre ce e vorba. E album de ascultat la casti in prima faza, iar mai tarziu scos la aer intr-o camera spatioasa pentru aprofundare.

Mastodon - The Hunter

2011-10-22T23:01:00.001+03:00

Ce e extraordinar la coperta ultimului album Mastodon, pe langa desenul in sine, e ca de fapt nu e nici un desen, ci e poza unei sculpturi care exista cu adevarat, cineva a facut-o special cu prilejul acestui album. Nu stiu ce credeti voi, dar mie mi-ar placea sa am asa ceva in sufragerie, un cap de bou cu o serioasa problema de atitudine, sculptat in lemn. Am tot vazut recenzii in care lumea se plangea ca The Hunter e un fel de Mastodon imblanzit, mai usurel, cu piese de dat la radio, un fel de U2 pentru barbosi. Acuma, nu prea vad problema - trupa intotdeauna a fost comerciala intr-un sens, adica au venit cu un stil care a prins de la bun inceput si pe urma au variat in jurul lui ca sa-si pastreze fanii dar sa le castige si admiratia celor mai pretentiosi - o strategie bine pusa in aplicare. Dar, lasand asta la o parte, The Hunter mi se pare Mastodon premium 100% (prietenii stiu de ce). E drept ca are cateva piese foarte usor de placut de la prima ascultare, dar nu s-a schimbat nimic esential.

Daca ar fi o chestie de zis, mi se pare tocmai ca albumul se intoarce un pic la genul de riffuri periculoase cu care se prezentau pe albumul de debut din 2002, Remission. Ala ramane deocamdata Mastodonul meu preferat, asa ca miscarea ma bucura, mai ales ca albumul precedent (Crack the Skye) nu mi-a placut deloc. Din pacate, The Hunter oboseste putin in partea a doua, piesele find mai putin energice si memorabile fata de cele din prima jumatate, dar in ansamblu treaba e buna. Mai jos e piesa Black Tongue, in care s-ar putea sa ma insel dar cred ca e vorba de Greuceanu si zmeul care fura soarele si luna de pe cer si Greuceanu merge sa se bata cu el in numele a tot ce e frumos pe lumea asta. Probabil cea mai tare deschidere de album din 2011.

Julia Holter - Tragedy

2011-10-22T22:38:00.000+03:00

Prietenul Victor mi-a luat-o inainte si a vorbit despre albumul asta pe blogul lui acum cateva zile. Chestia asta pica la fix, pentru ca eu chiar ma intrebam ce-as putea zice despre el, e genul de album care emana un soi de libertate artistica rezistenta la descriere. De fapt, nici Victor nu s-a descurcat prea bine, avand in vedere ca in primul paragraf tranteste descrierea urmatoare: Năprasnic și oxidat somnal de trompă, de-îndată acompaniat de și mai multe bläsere, cu o tentă de machine-musik. Cam asta-i.

In rest, deja a mentionat el ce voiam si eu sa zic, anume ca inceputul albumului imi aduce aminte de inceputul lui "Salmon Run" al lui Graham Lambkin. Si a facut si comparatiile pe care aveam sa le sugerez: Chelsea Wolfe, Grouper si Julianna Barwick. Cam asta e, o sa postez si eu aceeasi piesa, pentru ca Julia i-a facut videoclip si e cea mai psihedelica aparitie video a anului. Mai vreau doar sa zic ca albumul asta o sa fie un soc puternic pentru cei care au ascultat-o pe julia anul trecut pe albumul Celebration, pe care presta cu mare finetze field recordings, improvizatie cu obiecte dubioase si punea in practica o compozitie de Michael Pisaro. Prin comparatie, Tragedy e o rotatie de 180 de grade, daca nu chiar un salt interdimensional. Noroc ca eu o mai ascultasem pe Julia cu niste chestii mai vechi inregistrate de ea in dormitor, pe care canta "Don't Dream It's Over" si alte popisme inutile, asa incat n-am fost chiar complet surprins de directia luata acum. Ideea principala a paragrafului e, desigur, ca Julia Holter e o tipa care trebuie urmarita cu mare atentie, pentru ca nici nu stim ce pierdem.

Corrupted - Garten der Unbewusstheit

2011-10-22T20:29:00.001+03:00

Daca va uitati la clipul de mai jos, persoana care l-a urcat a pus un mic text pe ecran la inceput: "There is no doom - just Corrupted". O fraza care contine un adevar esential, pe care din pacate putini l-au aflat pana acum. De unde vad eu lucrurile, Corrupted e pentru doom metal ce e Deathspell Omega pentru black metal: singura trupa pe care chiar pot s-o iau in serios. Ceea ce nu inseamna ca stilurile astea nu au dat si nu dau in continuare trupe excelente/interesante/inovatoare, dar in comparatie cu ce fac oamenii astia restul e, for better or worse, muzica facuta in joaca. Deci Corrupted e o trupa japoneza care a inceput prin anii '90 si a trosnit de-atunci niste albume legendare fix in creierul constiintei publice, care insa nu a luat act de manifestarea geniului decat intr-un cerc restrans (restul impactului s-a propagat probabil in subconstient). Mai exact, trupa a ajuns cunoscuta mai degraba in randul consumatorilor de muzici experimentale de tot felul decat printre amatorii de metale. Anul asta, Corrupted se intorc dupa o absenta destul de lunga cu, am impresia, cel mai accesibil album din discografie.

N-o sa stau sa descriu muzica, pentru ca auditia a fost deja mult prea intensa, o experienta coplesitoare care pe mine m-a racorit total si m-a lasat in pana de cuvinte. Sa lamurim putin lucrurile: Corrupted nu e sludge, nu e post metal, nu e funeral doom, nu e nici macar o combinatie intre astea, e ceva transcendent. Nu e nici macar metal, sau daca vreti Corrupted e un fel de Chuck Norris al metalului - poti sa-l situezi, abstract, intr-un context, dar cand apare el contextul e pulverizat instantaneu. Ascultati cu volumul la maxim. Multumesc.

Omu Gnom - Ai grija sa n-ai griji

2011-10-22T19:49:00.001+03:00

Sa va explic mai intai care e spilul aici. Omu Gnom e un rapper din Timisoara daca am inteles bine care anul asta a lansat simultan doua albume. Unul dintre ele se cheama "Ai grija sa n-ai griji", celalalt e "Nu uita sa nu uiti". Impreuna pot fi gasite sub titlul de sinteza "Ai grja sa nu uiti". Get it? O idee excelenta, dupa parerea mea, si daca nu sunteti de acord puteti sa ma ignorati, dar in orice caz ce trebuie sa faceti e sa-l ascultati pe Omu Gnom pentru ca le da destul de bine. Din pacate, albumul al doilea, "Nu uita sa nu uiti", e cam slab (in ciuda unor colaborari decente cu lume buna gen Kazi Ploae, DJ Limun, Bean sau Norzeatic), de fapt e atat de slab incat n-are rost sa-l amintim sau sa ne deranjam cu el. In schimb, albumul cu grijile e un excelent debut care nu trebuie lasat sa alunece sub radarul celor care servesc hip hop romanesc.

As zice ca Omu Gnom nu se afla inca la nivelul unor contemporani ca Spike sau trupa Specii (ca stil, probabil ca e undeva pe la mijloc). Versurile sunt in general istete - uneori foarte istete - dar exista si destule petarde lirice, rime facute aparent la plesneala ca sa umple spatiul. Jocurile de cuvinte/fazele cu dublu sens par a fi specialitatea gnomului, si in apararea lui iata refrenul foarte destept al piesei "Cu cartile pe fata" din finalul albumului:

Ai venit?
si nu te-ntreb dac-ai ajuns;
vorbesc de-afaceri, de bani
ia zi: te-ai ajuns?
Ai minte?
daca ai, minte ca ai - e stare naturala,
n-apela la bunul simt, e plecat din tara

Daca nu vi se pare destept, inseamna ca s-ar putea sa fie doar in mintea mea - si de fapt asta e foarte posibil, intrucat dupa toate aparentele tot ce se intampla in lume se intampla de fapt in mintea mea, si deocamdata nu mi-a demonstrat nimeni ca n-ar fi asa. Un alt mare avantaj al omului Gnom pe albumul asta (cred ca cel mai mare) e abilitatea de a se juca cu sample-urile. Piesele se construiesc pe o librarie bogata de sample-uri: tot felul de treburi cu pian si viori, piese din "fonoteca de aur" (muzici usoare romanesti), alte bucati foarte soulful in engleza dintre care n-am recunoscut nimic, plus o groaza de replici din filme vechi romanesti, toate bine demontate si reintegrate astfel incat sa contribuie in mod corespunzator la tema sau atmosfera pieselor.

Mai jos aveti o alta piesa cu refren misto, si tot felul de referinte la artisti si piese clasice de hip hop din Romania si din afara. Eu am prins vreo trei dintre ele - daca prindeti voi mai multe bagati comentarii. Ah, si ca sa citez una dintre piese, "daca simti ca-i original, ia-l original".

Chelsea Wolfe - Ἀποκάλυψις

2011-10-22T19:00:00.004+03:00

Daca nu intelegeti ce scrie acolo, va zic eu - scrie Apokalypsis, probabil cu litere grecesti, si asa se cheama si albumul. Cred ca ortografierea diferita e menita sa intareasca aura oculta din jurul albumului. De la ragetul de fiara din introducere pana la ecourile fantomatice ale ultimei piese, Movie Screen, asculti cu senzatia ca ti se spune o poveste sumbra intr-un limbaj ambiguu, probabil ca sa nu te sperii la auzul detaliilor morbide. Ambiguitatea nu e insa produsa de metafore (versurile sunt chiar directe si extrem de sumbre daca asculti cu atentie), ci de caracterul lo-fi al inregistrarii. Muzica e un doom-pop-folk psihedelic (ca sa folosesc o combinatie idioata de termeni), situat, sa zicem, intre Grouper, Zola Jesus si Feist, poate cu un pic de Portishead sau Fursaxa. Mai are si o piesa care e doom metal de-a dreptul, iar Chelsea Wolfe a facut de curand si un cover dupa Burzum, care din pacate nu e inclus pe albumul de fatza. Observati cum ceea ce zic n-are absolut nici un sens, da?

Sub valul de fuzz si reverb plutitor peste tot albumul se ascunde vocea lui Chelsea (e vorba de o singura domnisoara, sunt sigur ca n-o cheama asa dar ce conteaza), de altfel destul de asemanatoare cu vocea lui Kate Bush atunci cand vrea. Nu stiu ce altceva sa zic, decat ca albumul m-a impresionat destul de mult, si e unul dintre cele mai deprimante momente muzicale de anul asta. All gloom and doom, cum se mai zice, iar ocazionalele raze de soare care razbat prin piesele astea au o culoare dubioasa. Ascultati cu grija, si am inteles ca o puteti prinde in turneu alaturi de trupa Liturgy. Surprinzator? ascultati albumul si n-o sa vi se para.

Jean-Luc Guionnet, Seijiro Murayama - Window Dressing

2011-10-22T18:10:00.003+03:00

Mmmmm... Un duet de mare finetze, un album excelent. Seijiro Murayama e probabil percutionistul meu preferat la ora actuala, si unul dintre muzicienii cu adevarat geniali in zona free improv. Foarte activ in ultimii ani, colaborarile lui par a oscila intre imperecheri previzibile cu contrabasisti sau saxofonisti (Tomaz Grom, Stephane Rives) si duete mai neconventionale cu oameni specializati in field recording/sound art (discurile lui cu Eric La Casa, Toshiya Tsunoda si Eric Cordier). Ce am observat la fiecare dintre colaborarile astea (deocamdata nu a scos albume solo) e ca pentru fiecare isi schimba abordarea in functie de partener, isi schimba limbajul. Avand in vedere ca de multe ori nu foloseste decat o toba mica si eventual niste obiecte adiacente, vocabularul lui Seijiro e impresionant de variat. Jean-Luc Guionnet e si el un tip cu experienta, care canta mai tot timpul la saxofon dar, iarasi, rareori se intampla sa sune la fel de la un disc la altul. Din cate am inteles, Seijiro s-a mutat in Europa de curand si, pentru ca nu prea sta bine cu banii, deocamdata sta acasa la Jean-Luc in Paris. Albumul Window Dressing ilustreaza, probabil, genul de muzica spontana care poate fi auzita prin peretii apartamentului celor doi la ceas de seara, cand lumea normala n-are nici un chef de asa ceva.

Muzica de aici e delicioasa in primul rand pentru rafinamentul si stapanirea de sine emanata de cei doi pe parcursul celor patru bucati de pe album. E o muzica partial influentata de curentul EFI (European Free Improvisation), dar la fel de bine informata de mai recentele ramuri de muzica improvizata, mai calme, mai tacute, mai departate de jazz, in care partenerii nu se calca unul pe celalalt pe degete. Asa se face ca saxofonul lui Guionnet aminteste in egala masura de John Butcher si de Radu Malfatti, iar bateria lui Murayama e o prezenta discreta, prudenta, chiar atunci cand reflecta influenta unor Paul Lytton sau Tony Oxley. Exista dialog si ceea ce se cheama "call and response", dar ritmul in care cei doi isi raspund nu e deloc grabit, spatiile sunt umplute cu mare grija si rabdare, chestii care imi imaginez ca vin din experienta si dintr-o comuniune profunda de influente si idei noi. Un disc superb care nu intoarce muzica pe dos, dar se urca destul de sus la mine in topul pe 2011.

Daca-mi ziceti si ce reprezinta sculptura de pe coperta, primiti o prajitura cu ciocolata.

Caïna - Hands That Pluck

2011-10-22T02:56:00.001+03:00

Avand in vedere ca asta e deocamdata singurul album din 2011 pe care mi l-am cumparat original, ar fi o idee sa si scriu ceva despre el. Exista insa o problema. E un album foarte, foarte greu de placut pentru cineva care nu a ascultat Caina inainte. Eu i-am descoperit cu albumul din 2008, fantasticul Temporary Antennae, o poveste despre gandacei si copaci si natura in general ca metafora pentru lucruri mai sumbre despre vietile si mortile oamenilor. Caina venea acolo cu un shoegaze black metal cantat intr-o maniera excentrica, dubioasa, cum nu mai auzisem nicaieri si nici de-atunci n-am mai auzit. Daca nu stiti cine e Caina, incepeti cu Temporary Antennae si continuati cu ep-ul "Caina" din 2009. Altfel n-o sa fiti pregatiti pentru Hands That Pluck si o sa-l aruncati la cos din start.

De fapt va zic eu acum cine e Caina - e un tip din Anglia, il cheama Andrew Curtis-Brignell si e cam nesuferit, se plange tot timpul pe Facebook ca oamenii sunt naspa, ca lumea ii pirateaza albumul, ca nu-i intelege muzica, si tot ameninta ca se lasa de cantat ca n-are nici un rost. Dar ce se intampla de fapt aici? Hands That Pluck e un album deosebit, eu il percep ca pe un gest artistic intens si personal. E un album pe cat de ambitios, pe atat de neglijent realizat. Nu are nimic din atingerea aia de sclipici cu care suntem obisnuiti de la albumele de metal, nici ca executie, nici ca productie. E dezordonat, cantat cu o anumita stangacie, pare opera unui amator. E strident, nu atat prin ciocnirea masiva intre stilurile abordate, cat prin felul in care sunt mixate vocile, chitarele, tobele si prin maniera in care se canta. De multe ori stridenta asta intimideaza sau creeaza confuzie, nu e loc de ascultare relaxata. Miscarea e intentionata, pentru ca albumul asta e gandit sa fie mai mult punk decat black metal sau post rock. Nu atat muzical (desi influente exista din toate trei directiile), cat la modul general estetic. Muzica sincera, dura (desi exista destule momente calme/contemplative si pe albumul asta), imaginata sa fie libera de restrictii, livrata fara pretentii sau menajamente. Fiere metafizica varsata direct in urechile celor receptivi. Caina ramane in 2011 intr-un fel de nisa avangardista, dar intr-o pozitie din ce in ce mai incomoda.

Arch/Matheos - Sympathetic Resonance

2011-10-22T01:46:00.002+03:00

Jim Matheos e un chitarist foarte drag mie, care mi-a ramas aproape de corazon din vremea cand mancam prog metal pe paine, dimineata la micul dejun inainte sa merg la scoala. Spre deosebire de alti chitaristi-eroi, care au ajuns sa ma plictiseasca, enerveze sau amandoua, Matheos a ramas printre preferati, si pana in ziua de azi nu am ascultat nici un album in care a fost implicat care sa nu-mi placa. Albume solo acustice, alternativul electronic al trupei OSI, tech metal-ul de la Gordian Knot, toate au fost delicatese si au beneficiat din plin de calitatile lui Matheos: compozitii interesante, riffuri perfect executate, sensibilitate si simt al masurii. La astea se adauga albumele recente ale trupei lui de baza, Fates Warning, tot mai sporadice de la mijlocul anilor '90 incoace, dar mereu la inaltimea propriilor standarde. Standardele lor fiind extrem de inalte, daca nu era deja clar.

Anul 2011 il gaseste pe Matheos recombinat cu primul vocalist Fates Warning, John Arch, care a plecat din trupa prin '87 si de atunci fanii nostalgici au tot plans dupa el. In afara de cei doi (Matheos a scris piesele, iar Arch s-a gandit la niste parti de voce pentru ele), pe album mai apar actuali si fosti membri Fates Warning, inclusiv tobarul minune Bobby Jarzombek, care tranteste pe acest album prestatia bateristica a anului. Nu vreau sa intru in detalii despre cum stie sa cante el, pentru ca ma ia cu ameteala. Pentru fanii Fates Warning pe stil vechi, John Arch e aici atractia principala - omul are un timbru deosebit, un alto natural, un pic nazal, enervant pentru unii dar incantator pentru altii. Vocea lui e ceea ce se cheama "acquired taste" - mie imi place, dar mi-a luat ceva timp pana sa ajung la concluzia asta. Cam ca Jon Anderson de la Yes - e ceva unic, dar te poate calca pe creier daca nu esti dispus sa-ti placa.

In orice caz, desi au trecut 25 de ani de la ultimul lui album cu Fates Warning (clasicul "Awaken the Guardian") si Arch are acum fatza de tractorist si nu prea mai are nici par, vocea lui suna exact, dar exact ca pe albumul in cauza. Aceeasi forta, acelasi registru. Iar albumul in sine pare o continuare a stilului FW din anii '80 - heavy pana la sange, epic si elegant. E practic o felie de Fates Warning circa 1986, dar care a avut parte de un update serios, pe partea de productie si de executie instrumentala. E mai fin, mai bine cantat, excelent produs. Daca Sympathetic Resonance ar fi aparut in '88 in loc de No Exit, ar fi fost privit drept un mare clasic al genului; asa, o sa ramana doar intr-o paranteza istorica, un proiect al unor muzicieni de varsta mijlocie care au adus un tribut propriului trecut.

Girls - Father, Son, Holy Ghost

2011-10-21T20:34:00.000+03:00

Trupa Girls se afla la al treilea album in 2011, dar eu abia acum aud de ea, pentru ca pana anul asta nu eram indeajuns de hipster ca sa ascult asemenea chestii. Acum insa m-am tuns, mi-am lasat un pic de barba, mi-am luat si un fular trendy pentru lunile reci ale anului, deci faptul ca ascult trupe de astea e doar o extensie fireasca a noii mele imagini publice. Girls canta un indie roc popist, daca nu chiar pop de-a dreptul, sensibil si inocent. Dar, lasand gluma deoparte, albumul m-a cucerit prin cat de schizofrenic e: de la piesa la piesa, se trece imprevizibil de la un stil la altul - cand seamana cu Beach Boys, cand cu Everly Brothers sau Buddy Holly, cand cu Yo La Tengo, cand cu Black Sabbath. E cam varza albumul, ceea ce il face foarte distractiv. Se pare ca au scos si videoclip la piesa "Vomit", care e una dintre cele mai sensibile bucati de pe album, iar clipul in sine mi se pare genial.

Esther Venrooy - Vessel

2011-10-21T18:52:00.001+03:00

Coperta arata dubios, si din cate am inteles asa arata toate discurile scoase de label-ul Entr'acte. Din pacate nu am cumparat niciodata un cd de la ei, dar am inteles ca e greu sa-l scoti din ambalaj, trebuie sa te chinui un pic sa desfaci punga aia in asa fel incat sa n-o strici, dar am inteles si ca efortul merita 100%, intrucat toate albumele scoase pana acum la Entr'acte au fost foarte misto. Chestie pe care o pot confirma si eu, dupa intalnirile extrem de placute cu albume din catalogul lor, cum ar fi duetul Lionel Marchetti - Yoko Higashi de acum vreo doi ani, sau bucatile scoase de Giuseppe Ielasi si Helena Gough anul trecut. Esther Venrooy se trece singura pe lista albumelor excelente scoase la Entr'acte, prin mica bijuterie numita Vessel.

Albumul e o singura bucata de jumatate de ora care reproduce o instalatie pusa la punct de Venrooy acum trei ani. In mare e vorba de field recordings facute intr-un port sau pe un rau, in care personajele principale sunt niste vapoare de marfa inregistrate in timp ce isi faceau treaba, deci auzim muzica motoarelor (probabil captata in feluri si de la distante diferite), pe langa apa si diverse evenimente sonore adiacente (incarcarea cargo-ului pe vase?). Toata afacerea e foarte ambigua, practic daca nu esti marinar sau lucrator in portul Constanta nu-ti poti da seama ce anume asculti. Banuiala mea e ca o parte din sunete sunt adaugate in studio, dar n-as baga mana in azot pentru asta. Desi deconectat de la contextul mai larg al instalatiei pentru care a fost gandit, albumul exista pe picioarele lui muzicale si e fermecator de la un capat la altul, prin misterul care-l invaluie si complexitatea detaliilor.

Jamie Drouin, Lance Olsen - Absence & Forgiveness

2011-10-21T18:04:00.003+03:00

Daca n-ati auzit pana acum de Jamie Drouin si Lance Olsen, nu va ingrijorati - nici eu nu auzisem si cred ca nu mai mult de o duzina de oameni de pe planeta au ascultat albumul lor de cand a aparut. Pe pagina lor de RateYourMusic au cinci note in total, ceea ce e cam putin chiar si pentru zona de improvizatie libera, avand in vedere ca albumul a aparut acum mai bine de jumatate de an. Eu il tot ascult de vreo luna jumate si am observat ca e albumul din 2011 la care tind sa ma intorc cu cea mai mare placere si insistenta, din tot ce am ascultat pana acum. Atmosfera creata pe Absence & Forgiveness are ceva foarte atragator pentru mine, s-ar putea sa fie o reactie pur subiectiva dar e genul de muzica de care nu-mi pot imagina ca o sa ma plictisesc.

Ar fi cam greu sa descriu muzica in termeni obiectivi, si asta pentru ca sunetele de pe album sunt folosite cu mare economie, sunt extrem de discrete si, in general, de volum mic. Ma tot gandesc sa transform blogul asta si sa scriu in engleza, ca sa pot si eu umple spatiul cu expresii de genul "clicks and pops, crackling sounds, soft purrs and sharp buzzes" atunci cand descriu albume din zona asta. Se pare ca functioneaza pentru multa lume. Constrans fiind de limba romana, nu prea am cum sa le descriu, decat daca apelez la cuvinte ca "bazaituri" sau "fosnete" sau "pocnituri", care suna aiurea si pot induce in eroare potentialii ascultatori in fata unei muzici care, daca-i acorzi o sansa si un minim de atentie, chiar suna fantastic. In orice caz, ceea ce pot spune despre ascultarea albumului de fatza e ca e ca si cum te-ai juca cu mufa aia de la calculator in care intra boxele, bagand si scotand cablul in timp ce stai cu urechea lipita de boxe ca sa prinzi sunetele produse. In plus, mai avem sample-uri cu voci din emisiuni tv, zgomote incidentale si taceri bine plasate.

Poate ca are legatura cu momentele/locurile in care l-am ascultat, sau cu starea mea de spirit de la primele auditii la care imi place sa ma intorc, dar pentru mine Absence & Forgiveness e cel mai interesant album improvizat al anului. Sobru, elegant, creeaza o atmosfera intensa cu mijloace putine. E impartit in trei bucati, dintre care mai jos o puteti asculta pe prima, dar e un album care se vrea ascultat pe indelete, in intimitate si liniste.

Tori Amos - Night of Hunters

2011-10-15T00:24:00.000+03:00

Initial voiam sa zic ceva despre noul album Tori Amos, dar m-am razgandit. Luati asta ca pe cea mai inalta recomandare, da?

Opeth - Heritage

2011-10-13T18:56:00.001+03:00

Da, deci noul album Opeth. Asteptat, discutat, cauzator de controverse. Stiti mutra pe care o face un bebelus cand ii apare in fata o persoana necunoscuta, oricat de bine intentionata, care vine spre el sa-l ia in brate? Probabil pentru ca n-o cunoaste (dracu stie ce e-n capul unui bebelus), cert e ca se stramba ingrozitor si in cateva secunde urmeaza o cascada de lacrimi si un zgomot oribil, pe sistemul "get me out of here". Cam asa au reactionat si fanii Opeth la auditia acestui album. Desi s-au mai tinut ei de golanii si in trecut (albumul Damnation din 2003 e o bijuterie de prog rock introspectiv in stilul Camel sau Pink Floyd, iar albumul Watershed din 2008 are niste piese care numai a metal extrem nu suna). DAR fazele astea au fost tot timpul servite la pachet cu niste death metal destept in stilul consacrat Opeth (Damnation a aparut o data cu mult mai brutalul Deliverance, iar Watershed avea totusi vreo doua-trei piese nervoase), ca sa nu induca fanii in eroare. De data asta, Mikael Akerfeldt isi baga picioarele in renumele trupei si vine cu un album intreg de tributuri hard rock si prog folk saptezeciste.

Albuml incepe oarecum prudent, cu un intro pianistic si o piesa (The Devil's Orchard) care se apropie multisor de metal, in ciuda absentei vocii guturale. Dupa aia insa lucrurile se calmeaza si restul albumului e o succesiune de piese care oscileaza intre balade folk, jam-uri cu inclinatii jazz si demonstratii de hard rock coios in cea mai anacronica maniera posibila. Piesa Famine pare scoasa din catalogul Jethro Tull (circa Aqualung), Slither e o imitatie nerusinata dupa "Kill the King" de la Rainbow, iar celelalte piese evoca mai mereu cate un Deep Purple, Uriah Heep sau Wishbone Ash. Productia e un pic murdara, neglijenta, cu intentia clara de a face albumul sa sune ca in vremea de aur a vinilului. Piesele sunt incarcate pana la refuz cu orga Hammond, mellotron si Fender Rhodes, iar unele pasaje cu mellotron (cum ar fi dupa primul minut din I Feel the Dark) imi aduc aminte putin de Anekdoten. Cum au remarcat si altii, sunetul bateriei pe albumul asta e ceva special - foarte jazzy si foarte prezenta in mix. Asta are de-a face probabil cu faptul ca Martin Axenrot si-a luat un set nou de folii pentru tobe, daca nu cumva si-a schimbat setul intreg, si mai are de-a face, cred, cu o contrareactie la comentariile (nejustificat) negative aparute in urma lui Watershed (se zicea atunci ca Axe o arde cam ca un tobar de death metal si nu are finetea predecesorului Martin Lopez, ceea ce e o mare stupizenie). Cred sincer ca Akerfeldt a vrut sa demonstreze pe albumul nou ca Axe o poate arde si jazzistic si chiar bine.

Heritage e marcat de o anumita lipsa de coerenta - idei sunt destule, dar nici una nu pare explorata suficient, piesele trag inainte si inapoi de niste faze care nu se prea leaga una de alta, probabil in numele diversitatii si ca sa sublinieze ca lui Akerfeldt nu-i pasa de ce zice lumea. Eu apreciez ideea in primul rand, dar gasesc si multa placere in ascultarea acestui album. In ciuda intentiei clare de a reflecta niste influente vechi, muzica asta suna a Opeth - e intunecata, melancolica, un pic imprevizibila si, pentru mine, foarte usor de placut. Nu e la fel de grozav ca albumele precedente, dar am impresia ca oricum Heritage e menit sa fie mai degraba un exercitiu decat o directie noua, bine definita, pentru trupa. Cred ca urmatorul o sa fie altfel si in general ma astept la lucruri bune de la Opeth. Mai jos aveti piesa de care Akerfeldt zice ca e preferata lui. S-ar putea sa fie si a mea, desi mi se pare ca nici una dintre piese luata separat nu reprezinta perfect albumul.

Alexandru Andries - Incorekt

2011-10-10T01:48:00.005+03:00

Primul lucru care se observa la noul album Andries este chiar mutra lui de pe coperta - asezat pe scaun ca un boss, intr-un interior fitzos, cu mainile incrucisate, ne priveste sagalnic si posibil amuzat. Cu coperta asta, ar fi putut foarte bine sa scoata un album de gangsta rap si ar fi fost 100% credibil. Al doilea lucru se observa citind componenta: trupa de meseriasi (Tegu, Soleanu, ~~Baicea~~ si Tudy Zaharescu a.k.a. Cel mai tare baterist) e prezenta la datorie, in frunte cu Mircea Tiberian, iar pe langa ei apar cei doi tartori principali ai trupei byron - 6fingers (aici acordeon si glockenspiel) si Dan Byron (backing vocals si flaut). Pentru fanii byron, chestia asta e de interes, intrucat cei doi apar pe un numar mare de piese. Pentru fanii lui Andries, nu va fi vreo mare diferenta, pentru ca albumul urmeaza traditia Andriesului ultimilor zece-unspe ani.

Exista totusi niste diferente pe Incorekt (apropo, numele artistului pe coperta e AlexNAdru Andries, pentru ca asa e incoreKt, get it?), diferente care-l fac, pentru mine, cel mai bun album Andries de la... hmm... sa zicem de la Comanda speciala incoace. Poate chiar de la Blues Expert incoace, nu stiu sigur, insa oricum mai bun decat ultimele doua-trei albume cu siguranta. Diferentele vin din detalii, zic eu - piesele sunt lucrate instrumental cu ceea ce pare a fi o mai mare grija decat de obicei - si apar niste directii muzicale noi la care nu ma asteptam. Acuma, adevarul e ca orchestratia pe albumele Andries e totdeauna la inaltime, din simplul motiv ca are o trupa de shalai, deci poate ca nu e o noutate. Ce se intampla si e evident sunt incursiunile-surpriza in vodevil (piesa Reluare, cu special guest Alifantis), tango (Ti-am cumparat flori) si vals old school (Iepure), dintre care primele doua il gasesc pe Andries cantand graseiat, cu accentul ala fals-frantuzesc popularizat de tipi gen Cristian Vasile sau Zavaidoc in perioada interbelica. Fun stuff! In alte locuri apar tot felul de chestii mici, de coloratura: flautul din "Nu poti sa pleci", violoncelul de pe "Vorbim?", dramba de pe strofele din "La oras". Toate elementele astea picteaza un tablou mai complex decat puteam auzi de pilda pe "Petala" acum doi ani, in ciuda faptului ca si atunci trupa de baza era aceeasi.

De fapt, era sa zic ca Mircea Tiberian e cel care contribuie cel mai mult la ridicarea albumului peste medie, dar m-am razgandit. E adevarat ca improvizatiile lui, de o foarte faina intuitie cromatica, solo-uri de pian delicate ca niste pasi de pisica peste armoniile pieselor, sunt de mare folos muzicii lui Andries - dar asta se intampla la fel de la Vreme rea incoace, tehnica lui Tiberian nu s-a schimbat, iar banuiala mea e ca tipul nici nu se gandeste prea mult inainte sa inregistreze partea lui in studio. Ceea ce cred ca are Incorekt e un numar mai mare de piese bune. Sesizez foarte putin "filler", in conditiile in care aproape fiecare piesa ofera ceva diferit.

De asemenea, ascultand prima jumatate a acestui album, mi-am amintit ce anume mi-a lipsit mie din albumele lui Andries din noul mileniu: un concept unitar, o atmosfera comuna, care nu se strica de la un capat la altul al albumului. Exemple notabile de asa ceva din discografie sunt albumele "Vreme rea" si "Culori secrete", si intr-o mai mica masura clasicul "Acasa", albume care ma racoresc total (ca sa citez un prieten), de la prima la ultima piesa. Perechea de satire politice "Verde-n fata"/"Oficial" se califica si ea, desi in cazul lor tematica versurilor nu ma coafeaza deloc. Tot ce a scos de la "Muzica de divort" incoace pare nehotarat, alternand piese delicate cu piese la misto, satire si cantece de dragoste combinate cu mici momente umoristice, in fine... Prima parte din Incorekt (de la "Primul cantec" pana la "Rad cu ea") imi aduce aminte intrucatva de Vreme rea, fie si numai prin faptul ca vreo cinci-sase dintre piese par a fi scrise din perspectiva a doi indragostiti care stau in pat infofoliti, band ceai, uitandu-se la filme, chicotind si fiind extrem, extrem de lenesi si neinteresati de lumea de afara. E o atmosfera calda si un pic sobra/intunecata, pe care si celelalte piese din prima parte a albumului par sa o pastreze (chiar daca unele dintre ele vorbesc de fumatori sau batrani senili). Functioneaza.

Firul se rupe in partea a doua cu experimentele de care ziceam mai sus (care insa sunt grozave) si inca o serie de piese bazate pe blues care par a fi menite sa amuze, ceea ce le reuseste doar partial. Dar in mare sunt multumit, cu mentiunea ca tare mi-ar placea inca un album cu directie unitara ca alea mentionate inainte. Compozitional, cred ca Andries se afla intr-un moment bun si il intereseaza sa se deschida pe niste zone noi, deci ma astept sa-l vad scotand niste lucruri interesante in anii urmatori.

Incorekt a fost scos ca dublu cd, asa ca albumul propriu-zis e insotit de un disc bonus, continand o inregistrare unplugged de la concertul de Mos Nicolae din Bucuresti de anul trecut, cu Tegu la bass, 6fingers la pian si Dan Byron la voce si percutie asortata. Avem ocazia s-o auzim aici si pe Ioana Maria Mantulescu (voce), care de data asta pe albumul principal e aproape absenta. Setul e foarte scurt si e dragut, chiar daca nimic spectaculos. Se canta cateva piese de pe Incorekt, cateva "hit-uri" vechi (Tu, la pian?, Afara din noapte, Mica printesa fara micul print - pe care tot astept s-o aud intr-o zi legata de Misca geamantanul - precum si piesa aia cu soricelul suparat si soricelul binedispus, stiti voi care), si cateva hit-uri mai recente (Capul & gatul, Nu-i nici o gluma). 6fingers preia partile lui Tiberian si pare un pic retinut pe alocuri, dar se achita de obligatie cu competenta. Concertul e bun pentru cine vrea sa auda niste piese de Andries intr-o forma care e probabil mai aproape de cum suna ele intial, cand le compune acasa la el cu chitara si eventual niste pian alaturi.

Prea multa vorba insa, si prea putina muzica. Va ofer o piesa si va recomand sa cumparati albumul din magazin, ca va asteapta si merita.

The Throne - Watch the Throne

2011-10-09T21:55:00.000+03:00

Despre asta chiar nu stau sa vorbesc, ca il stie toata lumea. Kanye West a fost descoperit acum vreo zece ani de Jay-Z, care l-a invitat sa lucreze ca producator pe albumul The Blueprint. Ulterior, Kanye s-a pus pe scos albume solo pe care a fost si producator, si rapper. Intre timp, a ajuns celebru si e cel mai bine vandut rapper din lume in prezent, alaturi de mentorul lui Jay-Z. Din punctul meu de vedere, amandoi sunt niste grei, iar Kanye a inceput sa mearga intr-o directie foarte interesanta cu albumul de anul trecut, "My Beautiful Dark Twisted Fantasy". The Throne e un album pe care Kanye si Jay-Z se lauda necontenit pentru faptul ca au cucerit lumea, au bani si masini si aur si flowuri imbatabile, si toti ii invidiaza pentru chestiile astea. Adevarul e ca schema devine obositoare, iar din punct de vedere muzical albumul e ingrijit dar cam atat. Nu-mi dau seama daca plictiseala de pe Watch the Throne se datoreaza mai mult rappingului celor doi sau faptului ca producatorii de pe fiecare piesa n-au venit cu chestii senzationale. Si, in definitiv, albumul e bine facut si mi se pare ca ar trebui sa-mi placa mai mult decat imi place. Ar fi fost frumos sa faca o chestie mai extravaganta, mai putin prudenta, cum a facut Kanye pe albumul lui, dar poate data aviatoare, ce sa facem. Piesa de mai jos e cea mai tare de pe disc, din simplul motiv ca e construita pe un sample dintr-o prestatie a fetelor de la Capalna din emisiunea Tezaur folcloric. Marfa totala.

Beirut - The Rip Tide

2011-10-09T21:35:00.000+03:00

Noul Beirut se indeparteaza putin de temele explorate pe perechea de ep-uri "March of the Zapotec"/"Realpeople Holland" de acum doi ani, revenind la un stil mai pop si orchestratie un pic mai simpla. Practic au revenit la formula cu care lucrau in 2007 pe albumul "Flying Club Cup", cel care i-a consacrat la vremea aia dincolo de stadiul de noutate interesanta. In principiu asta e un lucru bun de unde vad eu lucrurile, intrucat albumul ala (si ep-ul insotitor "Lon Gisland") au inclus piesele mele preferate din tot ce-a scos Zach Condon cu taraful lui pana acum.

In practica, rezultatele difera pe albumul nou, in sensul ca unele piese sunt atat de simple incat n-a mai ramas nici o idee din ele, ca sa zic asa. Sunt cateva bucati cu mare lipici, cum ar fi "A Candle's Flame", "East Harlem", "Vagabond" sau ultima piesa, "Port of Call", dar in general albumul nu e tocmai memorabil. Or, optand pentru stilul asta concis, direct, asul din maneca ar trebui sa fie tocmai memorabilitatea melodiilor. Zach pare insa tinut in loc pe albumul asta de o teama de a dezvolta instrumental piesele, ceea ce rezulta intr-o atrofiere partiala a fortei alamurilor, tocmai ceea ce ar trebui sa fie punctul de atractie principal la trupa asta. Aranjamentele par timide, de multe ori insotind piesele fara sa adauge ceva. Totusi, albumul e suficient de dragut si are cateva piese misto, incat sa nu trebuiasca ignorat, macar de cei care au fost impresionati de Beirut la vremea aparitiei acum cativa ani. Dar data viitoare o sa trebuiasca sa se miste in alta directie, ca altfel nu mai merge schema.

Theophilus London - Timez Are Weird These Days

2011-10-09T20:10:00.001+03:00

Uitati-va un pic la costumul ala. Si la ghetele negre inalte cu sireturi albe. Palaria si ochelarii de soare. Si camasa albastru-metalic cu gramada de lanturi atarnate in fata. Si mai ales fiti atenti la curea. Nu puteti spune ca omul nu are stil. De fapt, as zice ca Theophilus are stil cat sa dea si la altii. Te poti prinde oarecum vazand coperta ca omul are treaba cu hip hop-ul, dar in acelasi timp iti dai seama ca are ceva special. Eu l-am ascultat prima data pe ep-ul Lovers Holiday, aparut mai pe la inceputul anului, iar acum ma recunosc un pic dezamagit de album. Dar. Stilul e proaspat, e mai degraba un pop-rap decat hip hop propriu-zis, in sensul ca pe langa rapping Theophilus canta destul de mult, iar piesele sunt construite sa fie groovy, funky si un pic bubblegum asa, cu trimiteri mai mult sau mai putin directe la zona pop/disco/funk a anilor '70-'80. Sintetizatoarele sunt scoase direct din discoteca, iar tobele sunt probabil ori sampleuite din ritmurile create cu LinnDrum in epoca glorioasa, ori facute sa sune ca atunci. Suna nu de putine ori a Prince sau Michael Jackson, sau a new wave. E deci mai indepartat de hip hop in acceptiunea clasica chiar decat ce face, sa zicem, Kanye West de cativa ani incoace.

Theophilus nu pare foarte interesant de jocuri cu scratching and sampling, nici de versuri despre temele comune in hip hop, si nici macar nu pare dornic sa epateze cu vreun flow nemaipomenit, ramanand destul de calm si neintruziv ca rapper. Muzica are intaietate. Din pacate, diferenta dintre ep si album e ca pe primul s-au inghesuit piesele cele mai faine, iar pe album sunt multe care nu aduc idei noi sau deosebit de inspirate. Una dintre exceptii e piesa de deschidere, o declaratie de intentie din partea unui artist care, daca-si pune lucrurile in ordine, o sa fie in stare de multe ispravi in anii care vin.

Cold Cave - Cherish the Light Years

2011-10-09T19:20:00.001+03:00

Am amintit de curand despre albumul de synthpop nostalgic al lui John Maus. Cold Cave e un proiect tot recent si umbla cu o muzica asemanatoare, care ar fi fost numita new wave in anii '80, iar acum ar fi recunoscuta drept synthpop sau goth. Reteta Cold Cave e ceva mai simpla - nu prea sunt urme de satira sau "tongue-in-cheek" postmodernist, albumul e mai degraba o colectie de popisme new wave veritabile - piese succinte, catchy, mixate sa sune tare si bombastic, facute parca pentru radiourile perioadei. Din motivul asta, Cherish the Light Years nu-mi place atat de mult ca albumul lui John Maus, dar intr-un fel Cold Cave sunt mai convingatori. Ia vedeti.

Eliane Radigue - Transamorem-Transmortem

2011-10-09T16:27:00.002+03:00

A asculta muzica Elianei Radigue e pentru mine o experienta care trece hotarul simplei auditii. Nu-mi dau seama daca vreo parte mai profunda din mine stie sa primeasca muzica asta intr-un fel in care alta muzica nu poate fi primita, dar intuiesc ca se intampla ceva undeva, mai aproape de miezul fiintei. E posibil sa fie autosugestie - in definitiv, ce face ea e muzica pentru meditatie, tonurile sunt alese de multe ori sa aiba incarcatura terapeutica, iar ascultatorul stie ca prin miezul muzicii trece la un moment dat un vehicul transcendental care trebuie prins din mers.

Transamorem-Transmortem e o bucata de o ora si ceva compusa prin 1973, care abia acum ajunge pe disc. Tehnic vorbind, e drone creat prin suprapunerea de tonuri generate pe un sintetizator analogic. Daca o compozitie drone tipica isi permite crescendo-uri si diversitate armonica, fie schimbarile oricat de lente, aici impresia e de stasis total. Nimic nu pare sa evolueze, sa se schimbe, sa duca dintr-un loc in altul. Nimic nu se adauga la ceea ce exista deja. Adevarul e ca schimbari exista, dar sunt extrem, extrem de subtile si se petrec in asa fel incat sa scape atentiei atunci cand asculti in timp real.

In schimb, genul asta de compozitie deschide posibilitati pentru receptarea subiectiva a muzicii. Mai precis, e aici un teren grozav pentru iluzii auditive: schimbari conjuncturale in frecventele auzite pot aparea in functie de spatiul in care se asculta, de pozitia ascultatorului fata de sursa, in functie de masura concentrarii, de miscarile corpului, de zgomotele ambientale etc. E muzica-tapet, dar prezenta ei e puternica, nu se lasa ignorata - cere concentrare si receptare subiectiva, ramanand ea insasi un monolit imperturbabil. Zicea Eliane la un moment dat, vorbind despre o piesa asemanatoare:

“To displace stones in the bed of a river does not affect the course of water, but rather modifies the way the water flows.”

The Book of Knots - Garden of Fainting Stars

2011-10-09T15:40:00.000+03:00

Cine a urmarit scena muzicala mai mult sau mai putin metalica cu tendinte avangardiste din ultimii zece ani stie ca una dintre aparitiile fulminante de la inceputul deceniului a fost grupul american Sleepytime Gorilla Museum. O intalnire de influente diverse, de la hardcore si metal extrem pana la elemente din scoala Downtown newyorkeza si curentul european RIO (Rock in Opposition), cantand la instrumente de multe ori inventate de ei, SGM au venit si au plecat in cativa ani, lasand in urma trei albume grozave, conceptuale, despre chestii gen animale fantastice, disparute sau imaginare, care au lasat pe toata lumea in ceata. The Book of Knots e una dintre prelungirile trupei, avand doi membri comuni in violonista Carla Kihlstedt (pe care o mai stim si din Charming Hostess si Tin Hat Trio) si percutionistul Mathias Bossi, care am impresia ca e insurat cu ea sau ceva de genul asta. In trupa mai este si un tip de la trupa Sparklehorse, iar pe albumul asta (al treilea al lor) apar cativa invitati, printre care omniprezentul Mike Patton, a.k.a. Mishu, un tip care sperie copiii neascultatori noaptea in somn zbierandu-le in ureche.

In fine, prea multa informatie. Muzica de pe Garden of Fainting Stars e destul de variata si e ca o varianta mai cuminte a muzicii Sleepytime Gorilla Museum, la fel de bizara, dar mai putin exploziva. Fanii SGM vor vrea sa asculte neaparat, ceilalti nu garantez. Dar motivul pentru care scriu despre album aici, sincer sa va zic, este piesa de mai jos, pe care e invitat Blixa Bargeld (tipul de la Einsturzende Neubauten si totodata chitaristul lui Nick Cave). Initial am crezut ca vocea tipului e un sample dintr-un film, asta pana spre finalul piesei cand a devenit evident ca nu e din nici un film si m-a luat prin surprindere in asa fel incat am varsat niste ciocolata calda pe mine. Piesa anului 2011 din punctul meu de vedere.

Tony Macalpine - Tony Macalpine

2011-10-09T15:10:00.000+03:00

Exista chitaristi care intra pe forumul asta? Daca existati, luati si faceti rost de ultimul album Tony Macalpine ca e misto. Omul a facut o pauza de aproape zece ani de la albumul dinainte, si - asa cum era de asteptat - nimic nu s-a schimbat intre timp, in afara de faptul ca si-a facut rost de o chitara cu opt corzi, pe care o si baga la inaintare pe coperta, ca sa intelegem cu totii cine e cel mai badass chitarist din parcare. Albumul nu e nimic senzational, dar e bine lucrat si e inca o demonstratie a stilului lui Macalpine, virtuozitate maxima si elemente cromatice din belsug. Oarecum asemanator cu stilul colegului de generatie Vinnie Moore, inclusiv la compozitii, heavy si destul de epice. La baterie apar Virgil Donati si Marco Minnemann, doi muzicieni din categoria supergrea, dar din pacate pe cateva piese Tony s-a gandit ca e suficient sa o arda cu un drum machine, ceea ce sincer sa fiu suna exact ca o nuca-n perete. Oricum, in ansamblu un album distractiv, mai cu seama pentru cine serveste albume instrumentale de chitaristi. Personal mi-ar placea sa-l aud pe Tony scotand un album un pic diferit, eventual cu voce (are o voce superba), cum a fost Master of Paradise acum mai multi ani. Dar ce poti sa faci.

Nicholas Szczepanik - Please Stop Loving Me

2011-10-09T04:50:00.001+03:00

La ce bun atata dragoste cu aceeasi tinta, sa fim seriosi. Sunt atatea lucruri de iubit in lume incat, daca am vrea sa fim impartiali, le-am iubi pe toate cate putin, in limita rezervelor afective, pana cand dragostea s-ar imprastia in suficient de multe directii incat sa nu mai fie dragoste deloc. Abia atunci ne-am putea considera generosi prin faptul ca am iubit. Si abia atunci n-ar mai exista in nici unul dintre noi atata dragoste la un loc incat sa-l iubim cu ea numai pe Nicholas Szczepanik, care deja nu se simte prea bine de cata iubire i se acorda, daca e sa ne luam dupa poza de pe coperta. E speriat si moaca lui incepe sa se destrame, ca si cum ar fi prinsa in raza unui teleportor care il descompune in dimensiunea asta ca sa-l recompuna in alta parte. Si se vede clar ca nu-i place deloc, si cred ca tocmai de aia a compus si un album sa ne spuna sa nu-l mai iubim, pana nu e prea tarziu.

Fata de "The Chiasmus" din 2009, unul dintre cele mai misto albume drone ascultate de mine vreodata, asta e mai dulceag, ca sa nu zic chiar zaharisit. E o compozitie delicata de 47 de minute, un singur drone care creste in intensitate si complexitate extrem de incet si apoi descreste iar spre final, dar e tot timpul audibil. Ce il face fermecator e caldura, sau dulceata tonurilor folosite (chitara? sintetizator?) si rabdarea cu care notele se plaseaza in spatiul auditiv, facandu-l pana la urma irespirabil, dar ramanand la fel de placute de la inceput la sfarsit. Exact asa e si cu dragostea, ai tot sta si-ai asculta, dar daca te gandesti bine chiar nu e nevoie de atat exces.

Peste Noire - L'Ordure à l'état pur

2011-10-09T04:09:00.000+03:00

Inca de la inceputul proiectului Peste Noire (cu "La Sanie des Siecles" in 2006), carisma si originalitatea au fost cartile puse pe masa. Black metalul era atacat dintr-o directie interesanta, abordarea Peste Noire fiind deopotriva inovatoare si traditionala. Traditionala pentru ca, din punct de vedere estetic, se apela la idei care faceau deja parte din canonul black metal (intoarcerea la trecut ilustrata de trimiterile la muzica evului mediu si poezia romantica, respingerea modernitatii prin productia amatoriceasca, cultivarea melancoliei si a morbidului). Inovatoare pentru ca Peste Noire pur si simplu nu suna deloc ca trupele black de pe alte scene europene. Elementele de folclor mediteranean dubios si lucratura pe chitara mai degraba apropiata de punk decat de blackul nordic, plus caracterul nationalist al versurilor au completat repede o identitate puternica. Trupa a ramas esential treaba unui singur om, care-si zice Famine, sau pe numele lui din catalog La Sale Famine de Valfoutre, si pe albumele ulterioare s-au adaugat diverse lucruri la stilul de baza, in asa fel incat fiecare album (Folkfuck Folie, Balade cuntre lo Anemi Francor) a sunat altfel decat cel dinainte.

Ce e evident de pilda pe albumul nou e preponderenta fazelor martial/techno, care de cateva ori substituie sectia ritmica clasica de bass si baterie, dar si doza serioasa de punk care se zbate sub armura metalica. Chitara e mixata sa sune bolnav, iar riffurile fiind de regula extrem de catchy toata afacerea devine un focar masiv de infectie, o muzica energizata la maxim dar abjecta in egala masura, care te contamineaza de nu stii ce-i cu tine. Atmosfera e amplificata, bineinteles, de prestatia vocala anarhica, aproape scapata de sub control, si de nonsalanta cu care pasaje muzicale foarte diferite sunt aruncate unele peste altele. Va propun spre auditie o viitoare piesa clasica de black metal denaturat din Franta anului 2011, cantata de un punkist nemernic din secolul XV calator in timp.

Philip Corner & Manuel Zurria - Joy Flashings

2011-10-09T03:21:00.000+03:00

Fantastic album de compozitie electroacustica, aparut pentru mine fix de nicaieri. Noroc ca auzisem de Manuel Zurria, care e raspunzator pentru niste albume solo pe care interpreteaza la flaut tot felul de bucati de compozitori contemporani. De fapt, unul dintre ele, foarte misto si el, a aparut chiar anul asta si are titlul LOOPS4EVER, in spatele caruia se ascund doua cd-uri extrem de serioase cu piese de Scelsi, Lucier, Rzewski, Riley si altii. Dar nu mai am timp sa umblu si cu piese de pe ala, asa ca deocamdata ne concentram pe Joy Flashings.

Zurria se ocupa aici din nou de flauturi (de diferite registre), desi n-ar fi exclus sa apara si clarinet sau saxofon pe acolo, oricum omul foloseste din plin extended techniques pe langa sunete suflate conventionale. Philip Corner n-am idee cu ce se ocupa, dar banuiesc ca are legatura cu tonurile sinusoide (sine tones, ca sa-ntelegem cu totii), sample-urile de voci, fermoarele si diverse adaosuri electronice greu de numit. Aveti un exemplu mai jos, una dintre bucatile scurte (dar erecte), insa trebuie sa recunosc ca piesa de rezistenta a albumului e chiar cea care il deschide, o monstruozitate de 30 de minute numita "First Travels in the New Millennium", poate cea mai epica piesa muzicala a anului 2011. E o calatorie fantastica, printr-un numar de tari si continente, reprezentate de sample-uri vocale in diverse limbi culese in aeroporturi, trenuri, taxiuri, pe strazi etc. etc., toate sustinand o muzica tensionata, care se schimba neobosit timp de jumatate de ora in functie de spatiul sau obiectul posibil al evocarii. O compozitie care pe mine ma tine cu sufletul la gura, si mai mult de atat nu prea am cum sa cer de la muzica pe care o ascult. In fine, restul albumului nu e la fel de spectaculos, dar ar putea exista fara griji ca album de sine statator de muzica electroacustica si ar sta destul de sus in topul pe anul asta pe zona lui. Incercati-l sau, daca nu-l gasiti, lasati un mesaj aici. Merita.

Chris Watson & Marcus Davidson - Cross-Pollination

2011-10-09T02:33:00.001+03:00

Continuam cu albumele care nu seamana cu nimic din ce ati ascultat vreodata, de data asta cu o colaborare intre Chris Watson (unul dintre cei mai mari shalai de pe planeta in zona de field recording si fost membru The Hafler Trio) si un individ pe nume Marcus Davidson, de care n-am auzit in viata mea. Ideea a pornit de la faptul ca Watson avea niste inregistrari facute intr-un stup de albine (ceea ce mi se pare normal), iar Davidson asta le-a ascultat si si-a dat seama ca zumzaitul albinelor se invartea fix in jurul notei de baza folosite in mod uzual de o orchestra cand se acordeaza. Cum probabil ca n-aveau o orchestra la indemana in saptamana aia, au decis pana la urma ca Davidson sa faca rost de un cor si sa scrie pentru el o partitura care sa poata fi interpretata in armonie cu inregistrarea stupului de albine. Din treaba asta a iesit piesa The Bee Symphony, care timp de douazeci de minute (dintre care primele 15 le aveti in clipul de mai jos) ilustreaza ideea sub forma unei mini-simfonii spectrale. Avem deci un cor insotit de o forfota de frecvente gemene, care ar putea fi foarte bine niste violoncele si contrabasi, dar se intampla in cazul asta sa fie albine. Zici ca-i Xenakis, sa-mi bag picioru'.

Albumul mai contine o piesa, un field recording pur de jumatate de ora, facut de Watson in desertul Kalahari intr-o noapte cand se plictisea in coliba lui si iesise afara sa se racoreasca. Daca sunteti curiosi sa stiti cine umbla prin desertul Kalahari in toiul noptii cand animalele cuminti dorm, puneti mana si cumparati albumul de undeva, ca doar n-o sa-l urc eu pe tot pe Youtube. Dar la modul serios acum, vedeti ca se gaseste de tras de pe diverse bloguri.

Anne Guthrie - Perhaps a Favorable Organic Moment

2011-10-09T01:30:00.000+03:00

E prima data cand ma intalnesc cu Anne Guthrie pe un album, si de-acum sigur ma fac fan si o sa o urmaresc in tot ce face. Perhaps a Favorable Organic Moment (perhaps album title of the year, ca sa zic asa) are la baza lui field recordings, care nu par a fi modificate din cale-afara, dar in acelasi timp sunt compuse din sunete adesea greu de identificat. Asta se intampla pentru ca inregistrarile sunt aduse intr-un spatiu intim, lo-fi in care par sa-si piarda din caracterul referential. O data ajunse pe cd, sunt estompate, reduse la o pojghita lucieriana (adica la fel ca in piesa aia celebra de Alvin Lucier, stiti voi care), ceea ce, paradoxal, le face efectul cu atat mai puternic.

Atmosfera creata de field recordings pe albumul asta e cu adevarat ceva invaluitor, iar maniera in care se lucreaza aici imi aminteste de un alt album excelent construit similar, "Mineral Orange" al Vanessei Rossetto (2010). Ca si acolo, aici se adauga instrumente acustice in studio (Vanessa canta la viola si pian, Anne presteaza la corn francez si voce). Treaba asta e integrata atat de destept in piesele Annei incat va asigur ca n-ati mai auzit asa o imbinare (evident, trebuie sa fiti cat de cat obisnuiti ai genului, ca altfel o persoana care sufla intr-un corn ca o incepatoare absoluta peste niste inregistrari infundate cu claxoane de masini n-o sa vi se para tocmai o chestie fabuloasa). Cert este ca Anne nu foloseste cornul si propria voce ca elemente de coloratura, ci cu ele pune in aplicare ideile de baza de pe fiecare piesa. De pilda, albumul se deschide cu "Bach Cello Suite no. 2 Prelude Part 1", pe care cornul francez isi face aparitia tocmai ca sa cante transpunerea partiturii de violoncel a lui Bach din suita respectiva. A doua piesa de pe album e "Bach Cello Suite no. 2 Prelude Part 2", pe care se intampla aceeasi chestie (doar field recordingurile par sa difere), dar cu diferenta ca din sunetul cornului nu se mai intelege nimic, e spart in bucati de zici ca i-a aplicat o transformare Fourier si acuma rasuna fantomatic din hiperspatiu. Pe "Annie Laurie" partile 1 si 2, care incheie albumul, se intampla o schema similara insa implicand vocea Annei si un cantec popular irlandez sau asa ceva.

Din punct de vedere conceptual, un album diferit si interesant, iar ca atmosfera in mod cert unul dintre albumele anului pentru mine. Despre el a vorbit prin august si prietenul meu Olivier Messiaen, pardon am vrut sa zic Victor pe blogul lui, si daca vreti sa stiti ceva despre album mai in detaliu cititi si acolo. Apropo, Victor, ce s-a intamplat cu blogul tau de si-a pierdut interfatza? Cu ocazia asta o sa ma folosesc miseleste si de piesa urcata tocmai de Victor pe Youtube, ca oricum tot pe aia voiam s-o pun si eu pentru ilustrare.

Ca tema pentru acasa, va rog sa-mi spuneti ce interpretare a suitelor pentru violoncel de Bach imi recomandati, dintre Rostropovich, Pierre Fournier si Heinrich Schiff.

Sopor Aeternus & The Ensemble of Shadows - Have You Seen This Ghost?

2011-10-06T00:11:00.001+03:00

Hello?
It's not me you're looking for...

Sunt sigur ca multa lume de pe la noi stie deja cine e Anna-Varney Cantodea, iar cine nu stie se poate lamuri intrucatva vizonand slideshow-ul de poze din clipul de mai jos. Cat despre Ensemble of Shadows, nu e nici un mister - sunt toate umbrele ei (lui?), ajutand-o si ajutandu-se intre ele sa creeze muzici dintre cele mai dubioase in zona goth/neoclasic/darkwave, pentru delectarea celor mai dubiosi dintre noi. Rareori melancolia extrema, disperarea, deznadejdea au fost mai convingator evocate decat in muzica Sopor Aeternus. "Have you seen this ghost?" seamana cu albumele dinainte, dar vine cu un adaos orchestral si vreo trei preluari presarate printre piesele proprii, atat de bine adaptate incat se potrivesc perfect cu restul. Una dintre ele se vede mai jos, si daca ma gandesc bine s-ar putea sa fie cel mai tare cover din istorie. In caz ca nu va prindeti pe parcurs, e vorba chiar de piesa lui Lionel Kitschie, care suna in sfarsit asa cum trebuia sa sune acum treizeci de ani - trista, disperata, ravasita, un strigat fara speranta. Dar sa stiti ca nici coverul dupa "Holding out for a Hero" nu e mai prejos.

Kendrick Lamar - Section.80

2011-10-05T23:41:00.001+03:00

Incepand cu noul CunninLynguists si continuand cu albumele neasteptat de faine de la Death Grips si Shabazz Palaces, anul 2011 s-a dovedit plin de surprize placute pe zona hip hop. Kendrick Lamar e una dintre surprizele astea - un MC foarte tanar, cu o voce destul de atipica (un pic inalta si fara prea mult volum), dar posesor al unei viziuni artistice pe care o realizeaza aproape fara cusur pe albumul de debut. Piesele sunt variate, de fiecare ocupandu-se alt producator, dar sunt legate intre ele prin tema comuna - incercarea de radiografiere a asa-numitei "ADHD generation" din care el insusi face parte, tineri nascuti in America in era Reagan, astazi confuzi si incercati de tot felul de slabiciuni si vicii/dependente. In sprijinul ideii, Kendrick imagineaza niste personaje pe nume Keisha si Tammy, aspecte din viata carora sunt tratate pe diferite piese. Mai sunt si cateva bucati care se rup de poveste, dar sunt integrate bine in curgerea albumului. Versurile lui Kendrick arata o sensibilitate si o inteligenta care-i permit sa atinga subiecte mai profunde/delicate decat majoritatea colegilor de generatie. Productia excelenta si aparitiile altor rapperi invitati (ca pe prima parte a piesei de mai jos, spot the 2Pac reference!) completeaza fericit albumul. Am impresia ca Lamar o sa ajunga un nume mare destul de curand (deja albumul e foarte popular), ceea ce cred ca i-ar face bine si lui, dar si scenei hip hop mainstream in general.

Johann Johannsson - The Miners' Hymns

2011-10-05T23:11:00.001+03:00

O recomandare in treacat pentru Miners' Hymns, care daca e sa ne luam dupa coperta (si cred ca putem avea incredere) serveste drept coloana sonora pentru un film de Bill Morrison, un regizor de care poate ati vazut un film ceva mai vechi, Decasia (sau The State of Decay). De asta cu mineri nu stiu nimic, dar muzica lui Johannsson e suficient de dramatica si de larga respiratie ca sa se potriveasca presupusului subiect al filmului. E muzica simfonica moderna, fara pretentii experimentale, consonanta, ca un fel de Arvo Part pentru copii. Daca ascultati Part, Gorecki sau Richter puteti sa-l incercati si pe Johannsson. Iar daca aveti prieteni in industria miniera, cumparati-le cd-ul de ziua lor, o sa fie incantati.

John Maus - We Must Become the Pitiless Censors of Ourselves

2011-10-05T22:50:00.002+03:00

Cop killer
let's kill the cops tonight
(kill them)
Cop killer
kill all the cops in sight

Cat de frumos, cat de inocent. Gasim pe albumul lui John Maus un synthpop atat de autentic-optzecist incat ne dam seama de indata ca n-ar fi putut fi facut decat in 2011. Totul e exact de la mama lui - sintetizatoarele, drum machine-ul, vocea baritonala de Sisters of Mercy - totul e asezat la locul lui. Caracterul de reconsiderare postmoderna reiese insa din productia lo-fi, de dormitor si din versurile mult prea naive ca sa nu fie la misto. Ideea lui Maus e desteapta, iar piesele sunt superbe, legate in jurul unor refrene cu mult lipici. Undeva intre tribut nostalgic si satira subtila, albumul e o aparitie fara pereche in muzica de anul asta.

Pat Metheny - What's It All About

2011-10-05T22:09:00.000+03:00

Dupa experimentul "Orchestrion" din 2010, care pe mine nu m-a incantat in nici un fel (ideea de Pat Metheny ca om-orchestra era interesanta, dar a rezultat in cel mai plictisitor album al lui), chitaristul minune incearca anul asta o schema noua, si anume un album de coveruri cantat pe chitara acustica. Ideea e cam fumata si risca sa cada in zona de muzica de lift in jurul careia Metheny a orbitat (cu gratie, zic eu) de la inceputul carierei. Nici materialul nu-l ajuta: The Sound of Silence, Girl from Ipanema, niste Beatles, un pic de Monk - alegeri previzibile, piese cam obosite. Ceea ce salveaza albumul e simtul fantastic pentru armonie al lui Metheny, care il lasa sa transforme piesele in niste variante extrem de personalizate, incat de multe ori sunt greu de recunoscut. Imi imaginez ca, pentru un chitarist, sa urmaresti felul in care tipul transforma armonic piesele astea trebuie sa fie fascinant. Ah, si mai e si tonul chitarei, care te racoreste instant, facand auditia placuta indiferent de cat de interesant ti se pare proiectul in sine. Pentru exemplificare, o piesa de la trupa The Stylistics pe care a preluat-o si Prince pe la mijlocul anilor '90. Smooth like butter.

Deathspell Omega - Diabolus Absconditus

2011-10-05T21:43:00.001+03:00

"Monsieur Nonsense is writing and understands that he is mad", scuipa vocea lui Mikko Aspa la cateva minute dupa inceputul piesei, citand un eseu obscur al lui Georges Bataille. Langa vocea lui, un riff de chitara disonant se insinueaza in spatiul auditiv ca un sarpe bolnav, asteptand in praf prada pentru care-si pastreaza ultima picatura de venin.

Diabolus Absconditus nu e vreun album nou de la Deathspell Omega, e o reeditare a unei piese de douazeci si ceva de minute aparuta initial in 2005 pe compilatia "Crushing the Holy Trinity". O mentionez aici pentru ca e prima data cand e lansata separat, sub forma unui ep oficial, pe compilatia respectiva DsO fiind doar o trupa intre altele. Muzica vine dintr-o perioada in care DsO nu mai era trupa de black metal primitiv de la inceputul carierei, dar nu ajunsese inca la stilul avangardist de pe "Fas" si "Paracletus" pentru care sunt ei cunoscuti azi. Mai modesta ca tehnica instrumentala, piesa e totusi uriasa, intensa, rea, tulburatoare. Cineva a pus-o pe toata pe Youtube, deci ascultati-o mai jos. O dedic cu drag fetelor tinere incercate de o chemare monahala, pentru popularea muzicala a cosmarurilor dintre rugaciunea de seara si cea din zori.

Pagan's Mind - Heavenly Ecstasy

2011-10-05T21:04:00.001+03:00

Coperta si titlul acestui album sunt indicii graitoare ca Pagans Mind e genul de trupa pe care o asculti fie la casti, fie cand esti singur, dar cu grija sa nu dai prea tare in caz ca intra cineva in casa si te prinde cu asa ceva. Adica serios, cred ca s-ar fi putut face un efort in privinta artwork-ului si a titlurilor de albume (nici precedentele nu suna mai bine) ca imaginea trupei sa nu para atat de jenanta. E pacat, pentru ca muzica e foarte misto pe felia ei. De cand i-am ascultat eu cu albumul de debut acum niste ani, Pagan's Mind au evoluat si sunt acum intr-o faza in care jongleaza cu un vocabular power metal, prog si melodic rock fara retineri, cu aerul ca nu-i intereseaza atat sa se tina de vreun stil anume, cat sa scrie piese bune.

Cred ca le reuseste chestia asta pe albumul nou, cu putine exceptii. In ciuda asemanarii cu Queensryche (mai mult din pricina vocii), tot albumul are o aura puternic nouazecista, gen perioada '93-'98 cand diverse trupe obscure isi incercau talentele in zona prog metal dupa ce Dream Theater aratasera ca se poate si deschisesera o usa larg. E ceva in sunetul clapelor, in voce, si mai ales in chitara care ma nostalgizeaza instantaneu. De fapt, chitara lui Jorn Viggo Lofstad e cea mai interesanta prezenta din trupa, e singurul chitarist pe care-l vad apropiindu-se cat de cat de stilul extrem de personal al lui Tore Ostby (Conception, ARK), altfel imposibil de imitat din cate am inteles de la niste oameni capabili. Chestia se vede si in riffuri, in solouri si chiar in compozitii, unele faze parand destul de influentate de Conception. Poate ca de aia imi si place albumul, cine stie.

Shabazz Palaces - Black Up

2011-10-05T16:39:00.001+03:00

Cu siguranta cel mai interesant/inovativ/misto album hip hop al anului, Black Up e greu de descris in cuvinte. De la versuri la beaturi la sampleuri, albumul asta e cu totul altceva, e din alta lume. Parcimonios pana la sange, nici o idee nu e folosita mai mult decat e cazul, si asta se rasfrange si asupra versurilor - succinte, uneori seci, abstracte, dar extrem de misto. Unele piese sunt miniaturale, altele sunt formate din cateva pasaje fara multa legatura intre ele, dar schema functioneaza daca asculti cu atentie. Trebuie atentie, pentru ca multe dintre chestiile de finetze pot scapa neobervate, fie pentru ca nu tin mult, fie din cauza ca asculti albumul pe un sistem audio de kkt, fie pentru ca tot ce se intampla, muzical vorbind, e cumva low key, nu e nici un element care sa te muste de fatza ca sa zic asa. O data ce te-ai obisnuit cu stilul insa, e ca si cum ai pasi in afara navei spatiale si ai incepe sa plutesti aiurea prin spatiu. Si cred ca toti ne dorim sa facem ceva de genul asta la un moment dat. Un interviu cu Palaceer Lazaro (a.k.a. Shabazz Palaces) aici, pentru a spori confuzia. Eu pun aici o piesa, dar fara a asculta albumul intreg e imposibil sa te prinzi care e shpilul.

The Dear Hunter - The Color Spectrum

2011-10-05T16:09:00.001+03:00

The Color Spectrum e rezultatul unui proiect ambitios de care The Dear Hunter s-au apucat prin 2010. S-au gandit ei sa compuna niste piese pornind de la culorile curcubeului, cateva piese pentru fiecare culoare, iar anul asta au aruncat pe piata o groaza de ep-uri sub numele asta. E vorba mai exact de noua ep-uri, acoperind cele sapte culori plus alb si negru. E greu de spus cata legatura e intre muzica de pe un ep si culoarea reprezentata, dar e clar ca trupa s-a chinuit sa exploreze stiluri si atmosfere diferite pentru fiecare dintre ele, rezultand intr-o colectie diversa muzical, dar si calitativ. Piesele de pe "Black" de exemplu sunt cele mai agresive, si singurele care amintesc de sunetul Mars Volta-ish cu care aparusera ei acum cativa ani. De la "Red" incolo, lucrurile devin tot mai usurele, ajungand pe "Yellow" la niste faze indie-folk care imi aduc aminte mai mult decat un pic de The Decemberists. Piesele de pe "Blue" au elemente de blues (ce chestie), iar spre zona de unde scurte Indigo-Violet muzica devine mai dramatica, cu niste faze orchestrale si un aer mai experimental. In fine, "White" se linisteste de tot si suna ca o adunatura de balade nesarate de la Coldplay.

In ansamblu, n-as zice ca auditia mi-a provocat cine stie ce experiente sinestezice; pentru asa ceva as recomanda albumul "The Painter's Palette" al trupei Ephel Duath din 2003, pe care fiecare piesa corespunde unei culori, chestie realizata acolo cu o mare putere de evocare. In cazul The Dear Hunter, e de apreciat versatilitatea, dar multe piese sunt niste abureli. Din fericire, trupa a avut ideea sa scoata si un cd "The Color Spectrum" cu cate una-doua piese reprezentative pentru fiecare culoare, pentru cine nu vrea sa cumpere/asculte toate ep-urile, si au ales cam cele mai reusite piese. Deci daca nu sunteti fani ai trupei, nu va deranjati cu toata chestia, ci mai bine puneti mana pe varianta scurta. Pe care apare si piesa de mai jos, parte din ep-ul galben si preferata mea. Yellow things are the best things.

Sean McCann - The Capital

2011-09-25T21:24:00.001+03:00

Cand v-am zis ca albumul drone al anului e Pacific Fog Dreams, am mintit. Am hotarat intre timp ca titlul i se cuvine lui Sean McCann pentru minunatul The Capital, o orgie de viori, chitare, sintetizatoare si field recordings comasate intr-un drone pulsatil de mare frumusete. Atmosfera creata (si mentinuta cu maiestrie) pe tot albumul inalta si copleseste, e ca in visele alea in care esti urcat foarte sus si foarte repede, impotriva vointei tale, si te bucuri de palpitatia neasteptata in ciuda sperieturii si senzatiei de sufocare. Vrei jos imediat, dar mai stai putin acolo sus, pentru ca senzatia e noua si excita. Dupa caz, muzica poate semana la fel de bine si cu alt vis, in care plutesti pe un lac cu nuferi purtat lin pe cozi de salamandre, sau cu cel in care te dai de-a dura prin ierburi aromate de primavara tarzie. Sau cu orice alt vis. Sean McCann a mai scos vreo suta de cd-uri si casete, cateva dintre ele anul asta. Dintre ele va mai recomand caseta The Sky Is Filled with Incredible Wishes, care suna exact ca titlul, daca nu chiar mai frumos.

Falconer - Armod

2011-09-25T20:53:00.000+03:00

Cine nu suporta power metalul european poate ignora recomandarea de fatza. Falconer e o trupa suedeza fondata acum vreo zece ani de un chitarist meserias, Stefan Weinerhall, cu ceva experienta in zona metalelor mai grele. La vremea aia era la moda stilul, asa ca trupa a prins bine la publicul amator. Marea gaselnita la trupa asta a fost de la bun inceput vocalistul, unul Mathias nustiucum, un tip care cica nu ascultase in viata lui metal inainte sa-l gaseasca astia, si care poseda un timbru cald si melodios, o voce dulce, cam de Eurovision asa, dar potrivita numai bine cu stilul Falconer. Dupa vreo doua albume tipul s-a plictisit si s-a dus sa lucreze intr-un magazin sau ceva de genul asta, chestie care insa nu le-a priit nici lui, nici trupei, intrucat albumul scos fara el n-a avut nici un succes si pana la urma s-a intors.

In 2011 Falconer trantesc un album cu versuri in suedeza, cu piese in stilul lor fara vreo schimbare observabila, dar mai putin catchy ca de obicei, din simplul motiv ca nu se intelege despre ce e vorba in propozitie. Daca stie cineva suedeza dintre cei care citesc blogul asta, sigur o sa aprecieze. La final de album sunt inghesuite patru piese traduse in engleza, care dezvaluie versurile cam penibile despre eroi suedezi legendari si povesti de dragoste si razbunare cu cavaleri si printese. In orice caz, una dintre cele mai misto piese e asta de mai jos, care incepe cu un cor foarte cheesy si niste blast beat-uri excelent plasate. Curiosii nu vor intelege de ce-mi place chestia asta, iar intiatii stiu deja.

Kreng - Grimoire

2011-09-25T20:25:00.000+03:00

Grimoire e un album care ma face sa vreau sa cumpar o casa parasita, in mijlocul pustiului, pe care nimeni n-o vrea pentru ca in ea s-au intamplat niste crime oribile de-a lungul mai multor generatii de locatari. N-as vrea sa locuiesc in ea, dar as folosi-o drept casa de vacanta. As lasa-o in paragina, pivnita napadita de paianjeni, podul locuit de soareci, peretii cojiti si mucegaiul crescand in colturile unde e tot timpul umbra. As organiza petreceri decadente in casa asta, doar pentru prieteni apropiati, carora insa nu le-as spune toate detaliile povestii asa cum le-am aflat din ziarele vremii. Le-as spune doar despre zgomotele auzite uneori pe coridor, care inceteaza indata ce intri in cate o camera si inchizi usa in urma. Si noaptea dupa una dintre petreceri, amortiti de vin rosu si satui de calupuri de branza mancate intregi, eu si prietenii mei am cobori scarile in spirala si ne-am face drum printre panze si praf, pana la usa vechii temnite care se deschide la capatul pivnitei. E un loc despre care nu le-am povestit, si pe care il vor cunoaste acum pentru prima si ultima data.

Oh wait.

Hell - Human Remains

2011-09-25T19:46:00.000+03:00

Hell yeah! Unul dintre albumele excelente de metal de anul asta vine din partea unor dinozauri - de fapt, ce zic eu, din partea unor zombi. Trupa Hell s-a infiintat in Anglia in '82 si s-a destramat peste cativa ani, lasand in urma cateva demo-uri care le-au adus o recunoastere tarzie in randul admiratorilor de NWOBHM (new wave of British heavy metal). Componenta originala (in afara de unul care s-a omorat imediat dupa desfiintarea trupei) s-a reunit acum vreo trei ani, incurajati fiind ei de producatorul Andy Sneap, care li s-a alaturat cu chitara si i-a combinat sa scoata in sfarsit un album. Ei, pana la urma a aparut si da ceatza oricarei trupe tinere care s-ar incumeta sa cante asa ceva in 2011.

Trupa e foarte bine legata instrumental si albumul e produs sa sune contemporan, dar heavy/speed metal-ul prestat e direct de la mama lui, de acum treizeci de ani, ca si cum tipii ar fi stat intr-un congelator pana acum. Versurile sunt si ele din aceeasi poza, despre draci si torturarea sufletelor pacatosilor, ipocrizia fetzelor bisericesti, despre ciuma bubonica, Shakespeare, incendierea Londrei si alte subiecte metal-friendly. Vocalistul e un mare atu al trupei, cu un timbru nu departe de Warrel Dane in perioada cand canta cu Sanctuary. O delectare pentru ascultatorii old school si nu numai.

Current 93 - FACT Mix 253

2011-09-25T19:09:00.001+03:00

FACT e o revista muzicala online care are bunul obicei de a oferi cate un disc in fiecare saptamana impreuna cu articolele, fiecare disc fiind compilat de cate un muzician. De obicei e vorba de DJ's, dar uneori se mai gaseste si cate un nume independent de zona electronica. De pilda, acum cateva luni David Tibet de la Current 93 a fost rugat sa asambleze un astfel de mix, ceea ce pe mine ma incanta teribil, pentru ca e vorba practic de o selectie de piese care-i plac lui. Lista cu piesele o gasiti pe siteul FACT, alaturi de linkul de download (nu pun clip ca n-are rost, se poate trage tot discul si oricum mixul nu e impartit in piese, e o singura bucata de o ora si ceva):

http://www.factmag.com/2011/06/03/fact-mix-253-current-93/

Selectia e oarecum surprinzatoare la prima auditie, cu piese de Judas Priest, Blue Cheer, KISS sau Marillion si Pavlov's Dog - lucruri pe care nu le-ai asocia neaparat cu muzica C93. Apar si cateva folkisme mai vechi, putin fado, apare Gil Scott-Heron, si doua bucati de muzica sacra. Mai apare si varianta originala de la "I will always love you", care daca nu stiati e piesa lui Dolly Parton. Plasarea cantecului Divnei Ljubojevic intre lamentatia lui Bill Fay (Inside the Keeper's Pantry) si un Summertime Blues galagios e pe cat de lipsita de logica, pe atat de tulburatoare. Ce au in comun de fapt piesele alese e o umbra de tristete, sau o anume melancolie care le leaga de sensibilitatea lui Tibet. Dincolo de diferente, e o tensiune comuna, sunt piese cu personalitate, in culori vii - la fel ca piesele Current 93 de altfel. Un moment interesant e cand, pe la mijlocul mixului, vocea lui Pilat din Jesus Christ Superstar incepe sa cante "I dreamed I met a Galilean", cu timbrul si emfaza lui David Tibet (nestiind piesa, iti poti inchipui ca tipul si-a pus o piesa de-a lui pe propriul mixtape). In fine, daca ati uitat cumva cum suna Current 93 in 2011, am scris despre ultimul album aici.

SBTRKT - SBTRKT

2011-09-25T17:25:00.001+03:00

Amicul Zoltan a vorbit deja despre SBTRKT pe blogul sau si a cam zis ce era de zis. E vorba de un producator londonez care poarta o matura pe fatza si se joaca cu dubstepul si-l duce in tot felul de directii interesante, avand grija sa scrie piese extrem de catchy si dragute. Comparatia cu Jamie Woon nu mi se pare ca avantajeaza pe nimeni, asa ca l-as asemana pe SBTRKT (pronuntat Subtract) mai degraba cu James Blake, desi nu-i impartaseste gusturile minimaliste. Asemanarea vine insa din legatura cu dubstepul si din vocea unuia dintre invitatii de pe album, pe numele lui Sampha, foarte apropiata de timbrul lui Blake (a se vedea piesa de mai jos). Alte bucati sunt instrumentale, iar pe vreo doua piese canta Yukimi Nagano de la Little Dragon.

Death Grips - Exmilitary

2011-09-25T16:46:00.002+03:00

Sa va explic. Death Grips e generatia urmatoare de hip hop - o generatie care are toate sansele sa moara o data cu ei avand in vedere cat de radicala e directia propusa pe Exmilitary - , dar ce conteaza asta. Trupa ia elementele de baza din hip hop (rapping, ritm si sampleuri) si le intinde pana la marginea posibilitatilor, acolo unde devin deranjante si pana la urma distorsionate. MC-ul urla versurile exceptional de dubioase printr-o ambuscada de ritmuri violente si sampleuri greu de identificat dupa genul de mutilare la care au fost supuse.

Raspunzator pentru nebunia instrumentala e Zach Hill de la trupa Hella, baterist de mare precizie si figura importanta in lumea math rock-ului, care aici pare hotarat sa-si depaseasca limitele si sa creeze o fuziune imposibila intre tendintele mai experimentale ale trupei lui de baza si un gen muzical (hip hop) pe care putini outsideri reusesc sa-l abordeze cu seriozitate. Parte din farmecul grupului, pe langa stridenta si agresivitatea duse la extrem, vine de altfel tocmai din impresia ca albumul e mai degraba un demers stiintific, constient de explorare a posibilitatilor unei muzici decat un album de hip hop veritabil. Acum ramane sa vedem incotro o sa se indrepte Death Grips si mai ales daca o sa le preia cineva ideile sa le dezvolte.

Aosoth - III

2011-09-25T16:07:00.000+03:00

Si, ca sa terminam pentru moment cu recomandarile de black metal frantuzesc, iata si o alta fata a stilului, reprezentata de Aosoth. Daca Epheles sunt aliniati la estetica traditionala black, cu sunetul de chitara inghetat, vocea tipata si mixajul concentrat pe partea inalta a spectrului de frecvente, Aosoth vin cu un sunet incarcat de bass, chitare acordate mai jos, o voce profunda si o fierbinteala generala care e la fel de dezolanta, dar inspaimanta mai tare. Aosoth urmeaza indeaproape stilul adus de Deathspell Omega in 2004 cand au scos "Si Monumentum Requires", un black metal incandescent, murdar fara a fi neglijent in interpretare, care suna ca o rascolire a jaratecului asternut pe podeaua iadului. Sunetul tobelor pe albumul asta e ceva pur si simplu obscen, te ia cu greata cand asculti (in sensul frumos al senzatiei, desigur). Prima piesa de pe album (mai jos) e poate cea mai brutala deschidere de album din 2011, si - cu toate ca bucatile urmatoare mai incetinesc ritmul - experienta e apasatoare pana la capat. Unul dintre cele mai bune albume black ale anului, check it out.

Epheles - Je Suis Autrefois

2011-09-25T15:46:00.000+03:00

Black metal hibernal din Franta. Blast beat-uri. Tremolo de mare viteza. Clape atmosferice. Voce stridenta. Bass inexistent. Esti aruncat direct in miezul unei furtuni de zapada, e noapte fara stele in padurea de brazi. Simturile sunt prea amortite si vantul urla in urechi, dar stii ca lupii sunt undeva aproape si te-au simtit de cum ai ajuns. Iti tii respiratia ca sa mai salvezi putina forta. Daca mai esti aici cand se sfarseste urgia, stii ca va trebui sa fugi. Bleeeaaaarrghhhh. Sau ceva de genul asta. Auditie placuta.

Enemy Earth - Bardo

2011-09-25T15:30:00.000+03:00

Inca un album excelent de la o trupa obscura pe care n-o sa stiu sa o descriu, deci apelez din nou la recenzia altcuiva. Cum bine se mentioneaza acolo, muzica e oarecum psihedelica si meditativa, mai mult acustica decat electronica, si e presarata cu tot felul de sampleuri vocale printre care unul cu Klaus Kinski dintr-un film de Herzog. Albumul e scurt si foarte usor de ascultat, dar si usor de ignorat daca nu dai atentie detaliilor. Daca izbuteste sa te faca macar putin atent (sau antena), se incolaceste in jurul simturilor ca un uroboros parsiv si profitor. Oh wait.

My Dying Bride - Evinta

2011-09-25T15:05:00.001+03:00

O miscare neasteptata din partea trupei My Dying Bride, care anul asta s-a hotarat sa arunce pe piata un album triplu cu prelucrari ale unor piese din propria discografie. Prelucrari in cazul asta inseamna reinventari radicale, asa incat doar cei foarte familiarizati cu opera trupei o sa-si dea seama care a fost sursa si cum a fost ea prelucrata. Titlurile sunt altele, iar piesele in sine folosesc originalele doar ca puncte de plecare, carora li se adauga versuri noi, vesminte simfonice, si pasaje noi, care continua firesc temele vechi dar nu seamana cu nimic din ce au facut MDB pana acum. Foarte, foarte interesant si neasteptat. Trei cd-uri de muzica in general clasica, gotic-romantica, complet scuturata de elemente rock/metal, peste care se astern poeme vechi si noi, cantate sau de multe ori recitate, intr-o maniera nu departe de stilul Current 93. Apar si cateva pasaje de opera, iar in cazul de mai jos (vedeti clipul) e trantit un Stabat Mater fix in mijlocul piesei - si nu pare deloc fortat. Ca exemplu, piesa asta porneste de la mai vechea Your River, pe care fanii trupei o stiu bine, dar dupa cum se observa a ajuns in cu totul alt loc.

MIMEO - Wigry

2011-09-25T05:36:00.000+03:00

Ce se vede pe coperta e chiar biserica in care a fost inregistrat albumul, intr-un fel de catun din Polonia pe nume Wigry. De fapt, biserica se poate vedea si in articolul de pe Wikipedia referitor la Wigry, in care se mai mentioneaza si ca asezarea are numarul fabulos de 30 de locuitori. Daca asa arata biserica intr-un catun cu 30 de oameni, va dati seama cum arata altele pe acolo pe la polonezi. MIMEO este prescurtarea de la Music in Movement Electronic Orchestra, o orchestra "all-stars" de free improvisers cu renume (Keith Rowe, Thomas Lehn, Marcus Schmickler, Cor Fuhler, plus Christian Fennesz si inca niste fraieri), deci va dati seama ca in clipa cand au ajuns astia in Wigry populatia din localitate s-a dublat.

De vreo 10-15 ani incoace, MIMEO activeaza intermitent cu niste proiecte din cale afara de dubioase. De pilda, acum zece ani s-au combinat cu John Tilbury (pian) pentru a lucra un concert pentru pian si orchestra improvizat (The Hands of Caravaggio), iar mai tarziu au scos albumul Sight, primul disc de free improv din istorie in care alegerile individuale ale muzicienilor sunt total intamplatoare, si nimeni nu asculta pe nimeni (pentru ca asa e piesa, cum ar veni). Wigry dateaza din 2009 dar apare abia anul asta, si chestia speciala la el e felul in care a fost inregistrat, cu microfoane in miscare, plimbate de la un muzician la altul in timp ce se canta. Din cate am inteles, biserica din Wigry s-a inchis definitiv pentru evenimente muzicale dupa experienta MIMEO, deci probabil ca nu le-a placut in mod deosebit cum au cantat.

Jürg Frey - Metal, Stone, Skin, Foliage, Air

2011-09-25T04:44:00.004+03:00

Nici nu stiu de ce am urcat bucata asta de piesa pe Youtube. De fapt nu stiu de ce am ascultat pana la capat albumul in format mp3 - se pierde atat de mult, cred ca se pierde tocmai esenta muzicii. Compozitia in sine e atat de simpla (sau, mai corect spus, e executata simplu) incat impactul ei trebuie sa se produca prin forta pura a sunetelor folosite. De unde si nevoia, zic eu, de a asculta albumul intr-un format lossless, pe un sistem audio de camera, care sa-i permita sunetului sa respire. Jurg Frey e unul dintre compozitorii Wandelweiser, despre care ati mai auzit aici pe blog, iar pe discul asta realizarea ii apartine percutionistului Nick Hennies. Interpretarea pare a fi menita sa ilustreze cele cinci elemente din titlu, discul constand intr-o succesiune de sunete create prin atacarea percusiva a unor materiale diverse.

In primul sfert de ora, singurul sunet auzit e o suprafata de metal lovita scurt, intr-un ritm constant. Faza e urmata de alte minute in care ori se agita o folie metalica, ori se slefuiesc niste roci, practic ar putea fi orice. Mai incolo s-ar putea sa auzim niste pietricele rostogolite de ici colo, apoi obiecte ceramice frecate intre ele, apar si niste sunete profunde, vuiete infundate ca sunetul vantului facandu-si loc printr-o conducta sau al unui tren intr-un tunel indepartat. In ce masura metalul, piatra, pielea, frunzishul si aerul sunt implicate in producerea sunetului e o intrebare deschisa, intrucat n-am vazut pe nicaieri partitura, iar piesa are mai mult de cinci sectiuni distincte. Ideea e, desigur, ca nici nu conteaza. E o muzica fara evenimente, fara directie, liniara dar pe verticala. Detaliile (variatiile infime dintre sunetele repetate, armonicile create de ele) exista in moment, nu participa la completarea in timp a structurii piesei. Auditia, asadar, nu e o experienta cumulativa, pentru ca singurul punct de reper e sunetul insusi, in fiecare moment, iar sunetul e de asa natura incat nu se impune niciodata ca eveniment. Dar ca sa fie mai clar ce zic, iata un mic fragment dintr-un eseu al lui Jurg Frey de acum cativa ani:

Music consists of sound; unchanging and unchanged, it expands in space. Attention is not trained on the individual event but wanders in space, laying claim to space just as sound does. Composition and space merge, and both are components of a sonic situation without temporal direction, a situation that may even be unbounded and, through its very presence, determined by sound, space and listeners. Memory is shaped less by the individual details than by a situation in which one has spent a certain period of time.

Doshy - SpaceDrifter

2011-09-25T02:48:00.000+03:00

Inca un album foarte misto care se gaseste ca download gratis (si oficial totodata, ca altfel se gasesc toate), de data asta reprezentand o zona a muzicii electronice cu care nu numai ca nu sunt familiarizat, dar nici macar n-as sti sa zic cum se numeste. Dubstep, glitch? cine mai stie. Asa ca va trimit la mica recenzie a lui Doru de pe blogul lui, si va mai trimit si linkul de download. Ah, si o piesa pusa pe Youtube de cineva. E marfa, numai bun de luat pe Starship Enterprise, apasat play si intrat direct in warp speed.

Lucio Capece, Birgit Ulher - Choices

2011-09-25T02:37:00.002+03:00

Hai cu improvizatia libera din nou. V-am vorbit nu demult despre discul lui John Butcher cu Gino Robair, care mi-a placut tare mult. Duetul dintre saxofonistul (vorba vine) Lucio Capece si trompetista (vorba vine) Birgit Ulher ocupa un spatiu sonor apropiat. Prin asta intelegem ca e un dialog liber intre doua voci cu registre ample dar greu de deosebit una de cealalta, intrucat amandoua folosesc sunete care suna cand ca un instrument de suflat, cand ca unul de percutie. Tabloul e de fapt mai complex - Capece baga si niste clarinet aici, si mai canta uneori si la un fel de trompeta de buzunar, iar Ulher are un radio pe care il pune in goarna trompetei si il foloseste drept partener de improvizatie. Tipa aplica schema asta in mod frecvent, iar albumul Radio Silence No More de acum vreo doi ani o surprinde in ipostaza solo jucandu-se cu trompeta si radioul intr-un mare fel. Aici e mai energizata, mai concisa si are mai mult volum, chestie pe care i-o dicteaza dinamica duetului.

Albumul e foarte placut si interesant de urmarit pentru cei carora le pasa, ca sa zic asa, cu toate ca nu e nimic spectaculos sau inovator la el. Partenerii sunt neobositi pe parcursul celor trei improvizatii, fara sa recurga insa la stridente sonore sau, dimpotriva, la prea multa tacere. E o discutie calma daca vreti, ca intre intelectuali, pe teme de interes comun, plina de observatii interesante din partea ambilor. Fiti antene de pilda la faza de pe la minutul 6:50 din piesa de mai jos, cand Ulher (cred) executa o serie intermitenta de sunete cu clapele trompetei (cred) care suna ca un drum roll. Don't u just love it when musicians do that.

The Caretaker - An Empty Bliss Beyond This World

2011-09-25T01:57:00.002+03:00

Jack Nicholson: "Mr. Grady, you were the caretaker here."
Mr. Grady: "I'm sorry to differ with you Sir, but you are the caretaker. You've always been the caretaker. I should know, Sir: I've always been here."

Va amintiti secventa din The Shining cand Jack coboara in sala de mese a hotelului si o gaseste populata de fantomele fostilor oaspeti? Secventa din camera de baie cu numitul Delbert Grady e chiar urmatoarea, si cred ca de acolo a imprumutat si James Leyland Kirby numele de scena. Muzica veche auzita in fundal in ambele secvente din film e tocmai muzica pe care The Caretaker o aduce la viata pe discurile lui. Procesul de reanimare e intentionat nereusit, astfel incat piesele de pe "An Empty Bliss Beyond This World" stau ascunse dupa un val de interferente sonore. In drumul lor spre prezent, se impiedica la fiecare adancitura in vinilul uzat, tremura si dau sa se destrame pentru ca drumul e lung.

Spre deosebire de albumul de acum cateva luni al lui Stephan Mathieu, cu care se aseamana prin materialul sonor, aici muzica originala nu e procesata electronic intr-atat incat sa devina propria ei fantoma. Piesele sunt lasate sa existe in toata fragilitatea lor, amenintate de uitare, dar intregi. Pentru ca ele raman intregi, cel care le asculta isi poate permite o nostalgie dupa lucruri pe care nu le-a cunoscut niciodata, dar in mijlocul carora e coborat pe neasteptate. And all they're going to want to do is go back there, again and again.

Fire! with Jim O'Rourke - Unreleased?

2011-09-25T01:14:00.000+03:00

Am mai scris o data aici pe blog despre Jim O'Rourke, cu prilejul albumului scos pe la inceputul anului cu Christoph Heemann. Cum omul nu sta niciodata degeaba, a mai iesit intre timp o colaborare cu trio-ul Fire!, care consta intr-un basist, un baterist si un Mats Gustafsson (i.e. saxofonist). Figura celebra in zona de free jazz europeana, mie Mats nu mi-a placut vreodata in mod special, dar aici se intampla ceva diferit. Mai exact, cu Jim O'Rourke la chitara in "rock out mode", trupa se deda la un jazz minimalist cu atitudine rock, evocand etosul trupelor de krautrock din Germania psihedelica de acum 40 de ani. Metoda de lucru principala e deci explorarea unor teme muzicale prin repetitie, piesele solutionandu-se in general cu cate o explozie de saxofon isteric care in contextul asta suna excelent. Atentie: albumul poate induce stari halucinatorii daca e consumat in combinatie cu alte combinatii.

Peter Broderick and Machinefabriek - Mort aux Vaches

2011-09-21T20:08:00.000+03:00

Mort aux Vaches e numele unei serii de albume scoase de labelul Staalplaat, fiecare volum din serie fiind rezervat unui artist din zona muzicii electronice de circulatie restransa. Au aparut de-a lungul anilor albume Mort aux Vaches cu Merzbow, Yellow Swans, Kevin Drumm, CoH, Oren Ambarchi, si chiar ansamblul Zeitkratzer. Machinefabriek e numele de artist al lui Rutger Zuydervelt, care dupa numele oribil iti dai seama imediat ca e olandez, un tip care scoate cam 10-20 de albume si ep-uri pe an, solo si in diverse combinatii. Dupa o perioada in care m-am prins ca-mi place si am incercat sa filtrez ca sa ascult numai discurile faine, mi-am dat seama ca n-are rost pentru ca imi plac toate. A scos deja niste bucati si anul asta, dar cel putin deocamdata nu vreau sa vorbesc decat despre colaborarea cu Peter Broderick, pentru ca mi se pare cea mai misto.

Cand zic ca vreau sa vorbesc despre el mint, desigur - nu vreau sa vorbesc, ci doar sa va ilustrez albumul cu una dintre cele trei piese. Daca va place (si nu vad de ce nu v-ar placea), sa incercati si albumul de anul trecut, "That It Stays Winter Forever", scos intr-o configuratie similara, dar pe ala o sa vreti sa-l pastrati pentru la iarna, cand va fi gerul cel mai crunt. Avantajul lui Mort aux Vaches e ca poate fi ascultat oricand.

Wild Beasts - Smother

2011-09-21T19:46:00.000+03:00

Am ascultat si eu Wild Beasts dupa ce jumatate din oamenii cu care vorbesc in mod curent pe internet mi i-au laudat. Din cate am inteles, unii au fost atinsi de dulceata muzicii, altii au fost fermecati de aspectul barbos dar sensibil al membrilor trupei, insa toata lumea parea multumita. Multumit am ramas si eu dupa cateva ascultari. Baietii canta un roc indie foarte usor, doar putin mai greu decat aerul daca am apreciat bine proportiile, mai mult dupa ureche asa. Din punct de vedere ritmic, lucrurile raman foarte simple, exista chitara si mult pian dar nici una nu e dispusa sa complice situatia, accentul cazand pe melodiile vocale, care vin din partea a doi indivizi. Amandoi au voci suave/calde, chiar cand aluneca in falsetto. Tonul uneia dintre voci imi aduce aminte de Antony & the Johnsons, desi muzica in sine e destul de departe de stilul lor. Curios poate, ceva din gravitatea delicata a melodiilor cu voce si pian seamana cu ce se poate auzi la trupa suedeza Carptree. Daca mai stie cineva trupe care seamana cu Wild Beasts sa-mi zica si mie, nu prea sunt in tema cu zona lor.

Devin Townsend Project - Deconstruction

2011-09-21T01:51:00.003+03:00

Dupa cum stiau deja fanii, hevydevy s-a lasat de droguri acum doi-trei ani si a hotarat sa se transforme dintr-un workaholic tinut in priza de propria dependenta intr-un workaholic si mai mare, dar alimentat numai cu cafea si mai putin interesat de turnee sau muzica extrema (a dizolvat Strapping Young Lad zicand ca i-a ajuns nebunia). Nu stiu cum functioneaza chestia asta pentru el, dar cert e ca de atunci a turnat albume cu galeata, un fel de tetralogie inceputa cu Addicted, continuata cu Ki, si incheiata anul asta cu albumele Deconstruction si Ghost. Ce e fantastic e cat de putin seamana albumele astea unul cu celalalt, si cat de bine se tine fiecare pe picioare in universul lui muzical particular. Prin asta nu trebuie inteles ca toate sunt faine - de pilda Ki e cam lipsit de inspiratie, iar recentul Ghost e o abureala cu balade new age atat de slaba incat n-o amintesc aici decat in treacat.

Din fericire, Deconstruction e jumatatea plina a paharului, si la o adica la cat de lung e il putem considera un pahar intreg si plin. Dintre toate, Deconstruction e albumul metal, albumul nervos, de exorcizare a tot ce era demonic si puroiat in fiinta chinuita a artistului. Un artist care, daca lumea s-ar spala mai bine prin urechi, ar fi recunoscut drept singurul urmas demn al lui Frank Zappa in mestesugul parodiei si misto-ului muzical. Muzica asta ia tot ce inseamna prog metal si, mai general, technical metal in ultimii douazeci de ani si trece tot printr-o masina de tocat uriasa, la capatul celalalt iesind un fel de piure delicios marca hevydevy. Este, desigur, un album conceptual, despre un tip teribil de chinuit, framantarile lui metafizice legate de univers, o poveste de dragoste, si o calatorie in iad unde se confrunta cu Satana insusi, care ii da sa manance un cheeseburger. Ideea de cheeseburger fiind de fapt o tema recurenta in versurile albumului, in jurul lui gravitand multe lucruri, nu numai destinul protagonistului. In plus, pe piesa Planet of the Apes (mai jos), Devin striga la un moment dat "we all rip off Meshuggah", pe un fundal muzical ilustrativ, recunoscand o influenta pe care a integrat-o complet in propriul metabolism.

Se tot vorbeste despre numerosii invitati de pe acest album - oameni de la Cynic, The Dillinger Escape Plan, Gojira, Meshuggah, Emperor, Opeth - pe care Devin i-a adus sa cante si ei cate ceva acolo. De ce? pentru ca poate, pentru ca e un boss. Invitatii apar fix cand trebuie si suna ca si cum de cand erau mici au stiut ca treaba lor e sa apara pe un album Devin Townsend. In rest, Devin canta la toate instrumentele si vocile posibile si mai putin posibile, pentru ca - asa cum ziceam - e un boss. In afara de baterie, la care presteaza doi maniaci, de a trebuit sa verific ca nu e un drum machine la mijloc. Nu e. In fine, albumul e intens de la un capat la altul, nu la fel de agresiv ca muzica Strapping Young Lad, dar mai complex si mai zgomotos decat orice ati auzit de la hevydevy in trecut. Extrem de obositor, Deconstruction e o incantare si unul dintre cele mai tari albume din istoria muzicii care nu se ia in serios.

Kode9 & The Spaceape - Black Sun

2011-09-20T20:40:00.002+03:00

Un album de dubstep corect si la obiect de la Kode9 si maimutza lui spatiala. Am inteles ca mai nou "dubstep" a devenit un termen de comparatie negativa in randul metalistilor, cand vine vorba de muzica buna si proasta. Practic daca zici dubstep e ca si cum ai zice manele, adica e ceva pe care-l asculta fraierii, dar cumva folosirea termenului te situeaza pe tine, ca observator, in contemporaneitate - stii despre ce e vorba, intelegi fenomenele culturale ale timpului tau, si iti dai seama ca dubstepul e ceva nasol. In orice caz, pe albumul asta se aud clar elementele de drum'n'bass, reggae si dancehall, piese diferite prezentand fatzete diferite ale stilului. Nu e ceva senzational, dar e facut cu pricepere si e distractiv. Au scos si un videoclip la piesa Black Smoke, cu omuleti si animalute din LEGO, foarte dragut.

Cut Hands - Cut Hands [Afro Noise I]

2011-09-20T18:51:00.000+03:00

Noroc ca am auzit de Cut Hands de la un tip oarecare pe Soulseek, care m-a intrebat acum cateva luni daca am albumul Afro Noise numarul unu. Nu numai ca nu-l aveam, dar nu stiam ce e aia, iar cand mi-a zis ca e vorba de proiectul lui William Bennett nici nu m-a interesat in mod deosebit. L-am cautat totusi si l-am ascultat, din principiu (mai exact principiul ca nimic nu e intamplator, nici macar discutiile intamplatoare pe internet). Si bine am facut. William Bennett e tipul de la Whitehouse, trupa britanica de noise/power electronics care canta de vreo 30 de ani si au ajuns considerati un fel de tata lor si mama lor cand vine vorba de aceste stiluri muzicale (vorba vine). Tipul se intampla sa fie si un mare cititor de literatura oculta, impatimit de cinema-ul de arta (si precizie), si colectionar de muzici din ungherele intunecate ale civilizatiei omenesti.

Cu proiectul Cut Hands (n-am inteles inca daca albumul se cheama Cut Hands sau Afro Noise I), tipul se ocupa exact cu ce scrie in titlu, adica noise cu muzica africana. Mai mult muzica africana decat noise, ca sa fim sinceri, desi gradul de procesare a sampleurilor e probabil destul de ridicat. Mai precis, e vorba de sample-uri de percutie tribala/rituala din Africa, combinate cu elemente electronice, de la faze ambientale pana la injectii de white noise. Sampleurile suna foarte, foarte asemanator cu muzica auzita pe una dintre cele mai periculoase antologii de muzica traditionala aparute vreodata, "Drums of Death: Field Recordings in Ghana", scoasa prin anii '90 la Avant Records. Bine, de fapt exista mai multe discuri cu surse similare, de pe unul dintre ele se poate asculta o bucata consistenta chiar aici. Banuiesc ca de pe unul dintre discurile astea provin si sampleurile de pe unele piese Cut Hands, altele suna diferit. Ce e foarte misto e felul in care adaosul electronic amplifica tensiunea continuta in muzica, aducand-o la un nivel la care nu doar tulbura simturile, ci inspaimanta de-a dreptul. De ezemplu.

Valerio Tricoli, Thomas Ankersmit - Forma II

2011-09-19T04:14:00.000+03:00

O colaborare intre doi artisti din zona muzicala neclara a comprovizatiei, cum bine o denumea cineva candva. De fapt nu e prima lor colaborare, intrucat Tricoli se pare ca a invartit niste butoane si pe albumul Live in Utrecht al lui Ankersmit de anul trecut. Albumul respectiv a facut niste furori in randul unor ascultatori - nu si la mine, intrucat era constituit in mare din sampleuri de saxofon taiate bucatele si asamblate intr-o imensa masa dronificata, ceea ce pe mine nu m-a coafat (din cauza saxofonului, probabil). Anul asta insa, Valerio Tricoli e mai implicat si isi aduce cu el de-acasa paleta de vrajitor, care consta (daca e sa incerc o descriere) intr-o frematare insinuanta de sunete mici, echivalentul unei pajisti inflorite sau unei paduri in mijloc de vara, dar in varianta electronica. Sunete intr-o neliniste permanenta, care intra sub piele si te furnica, sau iti trezesc simturi adormite. Tricoli a mai comis asemenea indiscretii pe albume si ep-uri solo in anii trecuti, precum si cu grupul lui 3/4hadbeeneliminated, pe care daca nu l-ati ascultat nu stiti ce-ati pierdut.

Ankersmit intra in simbioza cu Tricoli inca de la prima piesa, astfel incat putem spune doar ca undeva exista un saxofon, dar nu putem spune cu precizie unde se afla saxofonul la un anumit moment in timp. Albumul e fantastic si e un pic derutant sa te gandesti ca tot ce se aude a fost compus, dar nici daca te gandesti ca a fost improvizat nu iesi mai bine. Pe ultimele doua piese, din pacate pentru preferintele mele, cei doi se linistesc si activitatea se dizolva intr-un drone mare si umflat, care ramane cu noi pana la final. Cea mai tare piesa se cheama Hunt si am urcat-o mai jos (pentru ca imi place sa fiu contradictoriu).

Steinski - Creative License: Steinski's Rough Mix

2011-09-19T03:35:00.001+03:00

Fara link de Youtube de data asta, vreau doar sa semnalez aparitia unui mixtape extrem de fain, de care eu unul nu ma mai satur. N-am auzit pana anul asta de Steinski, dar se pare ca e un nume vechi si greu, activ inca de pe la inceputul anilor '80, in vremea cand samplingul era in pampersi si DJ Shadow se juca cu lopetzica pe plaja. Creative License e un mix facut, daca am inteles bine, pentru un documentar ori despre sampling, ori despre hip hop in general, ori despre sampling in hip hop - ceva de genul asta - si se gaseste ca free download pe pagina urmatoare:

http://illegal-art.net/creative_license-steinski_mixtape/

E un tur de forta prin istoria hip hop-ului si nu numai, foarte bine gandit si pus cap la cap. Apar sampleuri din clasici - Afrika Bambaataa, Public Enemy, Run DMC (cu tot cu Aerosmith), Big Daddy Kane, dar se aude si un Jay-Z la un moment dat, asta pe langa Prince, James Brown (chiar Funky Drummer printre altele), The Knack, Steely Dan si piesa aia cu Michi Michi you're so fine, hei Michi. E un mix cu mult haz si e imposibil sa nu va placa, Steinski e un mare golan. Pass the sounds.

Blue Sky Black Death - NOIR

2011-09-19T03:14:00.000+03:00

Blue Sky Black Death e un duo de producatori din Seattle cu experienta si relatii in lumea buna a muzicii electronice de factura indie; voiam sa zic ca e o trupa de hip hop instrumental, dar mi-a trecut prin gand ca s-ar putea sa fiu inteles prost si m-am razgandit. Eu i-am descoperit cu cele doua albume din 2008, Late Night Cinema si Slow Burning Lights, care m-au facut pilaf instant prin cat de grozave erau. Au mai scos ei intre timp niste chestii si au mai avut niste colaborari, albumul de anul trecut (Third Party) m-a lasat cam rece, in fine... Nu stiu exact ce s-a intamplat, dar NOIR se intoarce la stilul de pe albumele mai sus amintite si efectele sunt garantate din tzeava.

Piesele BSBD sunt mici imnuri clinchetitoare pentru momentele cand suntem melancolici, cand ne amintim ceva frumos, cand ne bate inima, cand simtim ca traim intr-un film si ne place. Beaturi frumos mestesugite, sampleuri instrumentale integrate la marele fix, voci care plutesc nestingherite intre o ureche si alta, tot felul de viori si de clape si de coruri. Muzica in mod necesar nocturna, muzica pentru activitati afective, muzica de chillau. De fapt, cred ca NOIR o sa fie albumul de chillau al anului 2011. Sa ne bucuram si sa fim chill. Si va rog sa-mi spuneti daca stiti de unde e sampleul vocal de la sfarsitul piesei de mai jos (minutul 5:10). E foarte important sa stiu.

Alternativ Quartet - Aripi

2011-09-19T02:41:00.001+03:00

Alternativ Quartet e, daca nu stiati, o trupa din Cluj(-Napoca) sau Bistrita (n-am inteles exact), iar Aripi este al doilea lor album. Eu n-am fost pe faza cand au scos Linistea astupa goluri anul trecut, care am inteles de la un prieten ca e the real shiznit, treaba groasa si serioasa. Eu am inceput deocamdata cu Aripi, si nu pot zice ca sunt dezamagit de experienta, ba dimpotriva. Pentru curiosi, albumele se pot descarca ambele amandoua de pe pagina oficiala a trupei. De fapt cum intri pe site citesti un mic manifest din partea membrilor trupei legat de etica downloadului moca pe internet - ei sunt de parere ca muzica ar trebui sa ajunga liber la urechile oamenilor, pentru ca asa au ascultat-o si ei cand se educau acasa la ei in Bistrita cu mp3uri dupe retzea, deci li se pare normal sa dea si ei mai departe. Chestia mi se pare pe cat de trista, pe atat de corecta - sunt de acord, ca exponent al aceleeasi generatii (cred), ca diseminarea artei e bine sa existe in afara sistemului monetar. Mai cred si ca cineva (statul de pilda) ar trebui sa le plateasca bani grei oamenilor care aduc muzica in lume, dar asta e alta poveste, pentru o alta civilizatie - nu a noastra.

Albumul suna bine, e un fel de roc indie-alternativ post rock-ish in felul lui, cu unele faze psihedelice si in mare parte instrumental, iar prestatia vocala e de asa natura incat nu incomodeaza si risti chiar sa n-o observi de multe ori. Baietii si-au facut temele, au ascultat si Pink Floyd, si Explosions in the Sky, si Porcupine Tree, probabil si Radiohead sau Tool, influente care se simt puternic pe ici, pe colo, dar care sunt integrate frumos in stilul propriu. Muzica nu se grabeste, temele sunt explorate metodic, incetisor, compozitia e pe modelul digestiei la vaci - se mesteca un riff, se inghite, se trece dintr-un stomac in altul, se duce inapoi, se mai mesteca o data - rumegare se cheama asta daca tin bine minte. In orice caz, e destul de misto - stilul e carnos, consistent, ai ce asculta, nu ramai cu urechea goala. Voiam sa mai zic si ca e atmosferic. Daca vreti mai zic si alte prostii de astea, insa ideea mare e ca imi place si sa faceti bine sa ascultati ca merita, e una dintre trupele romanesti de roc care fac treaba buna.

O mentiune speciala din partea mea pentru baterist, pe numele lui Alexandru Prigoana, care se cunoaste ca "simte muzica" si asculta cu urechile de carne, nu alea de lemn sau de metal. Ar putea sa se sparga in figuri mai putin uneori (de pilda atunci cand piesa nu o cere), dar in general imi place despre el cum canta, restpec din partea mea. O alta mentiune ar fi legata de versuri, care au un rol pur fonetic, adica exista dar e ca si cum n-ar exista. Mie de exemplu nu-mi place chestia asta, mi se pare o incercare de limbaj poetic prin metoda aruncarii de cuvinte unele peste altele (sunet, aripi, iubire, drum, suflet, umbra, vis, noroiuri si alte gogosi), chestie care in absenta unor idei nu suna bine la ureche.

O a treia mentiune e despre piesa Toshiga II, un jam foarte dragut, care mie imi aminteste puternic de o secventa de pe albumul Omnio al trupei In the Woods... de acum ani si ani, mai exact Omnio? - Bardo. O asemanare care probabil ca e doar in mintea mea (in definitiv faza e floydiana si cam atat), dar sunt tare curios daca baietii alternativi chiar ascultau asa ceva cand erau ei mici sau e doar o coincidenta.

Aripi e un album fain, nu tocmai surprinzator dincolo de noutatea faptului ca e o trupa din Romania si canta bine un stil cat de cat actual, dar fain. O alta scriere de ganduri despre album a comis-o amicul Zoltan pe blogul sau, dar ma puteti crede si pe mine pe cuvant la o adica. Mai jos e piesa mea preferata, o piesa despre un tren. Se cheama "Tren".

Arborea - Red Planet

2011-09-19T00:25:00.000+03:00

Un album superb de la cuplul de folkisti americani Arborea, bun pentru momentele cand scuturarea frunzelor de peste an e simtita mai mult in noi decat in fata ochilor nostri. Albumul contine doua coveruri - unul dupa traditionala "Black is the color of my true love's hair" (a nu se confunda cu "The girl I love got long black wavy hair", desi tehnic vorbind amandoua sunt - sau erau? - adevarate), iar celalalt e "Phantasmagoria for Two" a lui Tim Buckley, o piesa care, indiferent cine o canta, poarta cu ea o sageata inveninata si te nimereste invariabil numai in puncte sensibile [ale sufletului], parca ar fi un facut. Dar sa nu divagam. Celelalte piese sunt ale lor si sunt cam faine, se potrivesc de minune si cu preluarile, si ele intre ele. Un antidot universal pentru "folkul romanesc" de duzina care inca mai polueaza mintile unor axcultatori din cate am inteles de la diversi amici. This is how it's done, suckers.

Michael Pisaro - Asleep, Street, Pipes, Tones

2011-09-18T23:48:00.004+03:00

In care reprezentantii scolii Wandelweiser devin autoreferentiali. Mai exact, materialul sonor folosit pentru albumul asta include niste sampleuri de orga de pe un album al Evei-Maria Houben (afiliata aceleiasi scoli de compozitie, ca si Pisaro) - cand procesate, cand lasate sa curga nealterate, jucand un rol cheie in desfasurarea dramatica a piesei. E vorba, desigur, de o singura piesa, din care mai jos am extras un fragment pentru exemplificare. Restul de sunete vine de la Barry Chabala (chitara) si Katie Porter (clarinet bas), precum si dintr-o puzderie de field recordings, asa cum ne-a obisnuit Pisaro in ultima vreme.

Cea mai desteapta chestie pe care ma pot gandi s-o zic despre contributia lui Chabala pe album (el fiind prezent si pe Close Constellations and a Drum on the Ground, despre care am vorbit aici), e ca uneori e mai usor sa-ti dai seama ca e vorba de o chitara, in sensul ca pe langa tonurile siderale folosite pe Constellations... mai foloseste din cand in cand si clasicul guitar picking, sunand de cateva ori destul de asemanator cu partile de chitara ale lui Taku Sugimoto pe albumul de colaborare cu Pisaro de la sfarsitul anului trecut, "2 Seconds/B Minor/Wave". Clarinetul dubios al lui Katie e o idee grozava, cara dupa el o gravitate de mare folos pentru paleta sonora a albumului. Inregistrarile cu masini [street], ploaie, tzevi [pipes?], vant si alte alea sunt folosite cu o inteligenta ridicola peste tot, se incolacesc ca iedera in jurul sunetelor instrumentale, izbucnesc in eflorescente, dispar, reapar, se scufunda cand apar niste tonuri mai puternice si asa mai departe. Fara a fi vreun mare ciopartzitor/rearanjor de field recordings (cel putin nu prin reputatie), Pisaro le foloseste ca pete de culoare si liante intre sectiunile muzicale discrete, la fel cum face din cand in cand cu tacerea.

Ce voiam sa zic de fapt despre Asleep, Street, Pipes, Tones si era sa uit: e albumul anului 2011. E o capodopera, e mult mai fain decat Close Constellations (cu care a aparut la pachet), e ceva ce n-ati mai auzit, e creatia unei minti stralucite si a unei sensibilitati fara asemanare in muzica de azi. Pe cei dintre voi care au ascultat albumul pereche si n-au fost impresionati ii rog frumos sa-l asculte si pe asta, pentru ca e cu totul altceva. Imi faceti mie o favoare daca-l ascultati. Daca Close Constellations... era o serie de fragmente muzicale linistite, comtemplative, puse alaturi pentru efect cumulativ, Asleep... e un epic de peste o ora, dintr-o singura bucata, dramatic, intens, delicat dar cu episoade de furtuna. De fapt, n-am mai auzit asa ceva de la Pisaro, cel putin nu la scara asta, compozitiile lui fiind in general mai degraba liniare, din cauza preocuparii pentru sunet in sine in detrimentul dinamicii, si din cauza structurii foarte strict definite. Aici structura pare a fi in continua remodelare, si e o tensiune in compozitie care se rezolva pas cu pas, de la field recording-urile care deschid albumul pana la sunetul de natura incerta de la sfarsit, intai auzit slab in fundal, apoi amplificat si in cele din urma lasat sa se stearga.

Ma bucur sa stiu ca sunt (deocamdata) trei vorbitori de limba romana din lume pentru care albumul asta e pe primul loc in topul anual. Poate se mai adauga si altii - daca vreti albumul si nu-l gasiti prin forte proprii, lasati un mesaj si il urc undeva. In mod oficial, Michael Pisaro devine singurul om de pe pamant pe care l-as urma oriunde - daca mi-ar zice sa urc un munte as merge dupa el; daca mi-ar zice sa incerc un drog care-i place lui n-as avea nici o ezitare; si cel mai important, daca ar incerca sa ma convinga de un lucru in care eu nu cred, as fi inclinat sa-i iau in considerare argumentele pe bune, nu doar sa ma prefac. Din pacate/fericire? nu l-am intalnit inca face 2 face, dar s-ar putea sa se intample in noiembrie, sa vedem. Apropo, daca citeste cineva randurile astea si se intampla sa fie in Londra pe 3-6 noiembrie, se intampla un festival cu Wandelweiseristi care nu trebuie pierdut decat daca n-aveti incotro.

Krallice - Diotima

2011-09-18T21:50:00.000+03:00

Foarte pe scurt despre Krallice, e proiectul black metal al chitaristilor-monstru Colin Marston (Behold... the Arctopus, Dysrhythmia, mai nou Gorguts) si Mick Barr (Orthrelm/Octis/Ocrilim si solo). Marston e si un feroce si temut producator in domeniul muzicilor dubioase (cred ca voi folosi cuvantul asta din ce in ce mai des), desi dupa parerea mea albumul asta cu Krallice se aude cam nasol. In orice caz, e black metal virtuoz pentru hipsteri care nu stiu ce-i ala black metal, bla bla bla. Nu intr-atat de elastic in interpretare ca Liturgy, dar asemanator in linii mari. Recomandat lui Andu-Alexandru de exemplu, ca zisese el ceva la un moment dat ca nu stie cine-s baietii. Ei, astia-s.

Fovea Hex - Here Is Where We Used to Sing

2011-09-18T21:36:00.001+03:00

Clodagh Simonds pe numele ei din pasaport, Fovea Hex e o persoana misterioasa care, desi n-a produs cine stie ce de cand a aparut in lumea muzicala (prin 2005), a reusit sa combine nume cu greutate gen Brian Eno, Robert Fripp, Steven Stapleton (Nurse with Wound) sau The Hafler Trio si i-a pus sa cante pe albumele ei. Aparitii episodice, care insa i-au castigat atentia catorva ascultatori de muzici dubioase, ca mine de exemplu. Am o mare slabiciune pentru ep-ul de doua piese scos impreuna cu Andrew Liles acum trei ani, "Gone Every Evening", care mi-a intrat fix in sange cand l-am ascultat prima data si tot acolo e si acum.

Piesa Every Evening apare si pe albumul din 2011, desi reorchestrata parca nu are aceeasi forta (daca nu v-ati dat seama, ep-ul respectiv se poate descarca de pe site-ul Cookshop). "Here Is Where We Used to Sing" e insa superb, un album introspectiv, aproape relaxat, dar de larga respiratie, care merge numai bine cu o plimbare pe versantii unor munti domoli la ceas de seara, cand soarele se perpeleste in tigaia cerului sau ceva de genul asta etc. etc. Muzica Foveei e facuta sa pluteasca peste lucruri, dar e simtita in adancime de cei care o asculta cu urechile deschise. Iar fraierii aia care au facut Lord of the Rings puteau sa puna niste piese cu Fovea Hex pe coloana sonora in loc de unele porcarii pe care le-au ales ei. De fapt nu puteau pentru ca pe atunci nu exista Fovea Hex, dar intelegeti voi ce vreau sa zic (ca eu nu).

Elzhi - ELmatic

2011-09-18T21:00:00.000+03:00

Uf... greu cu blogul, greu tare. Inca o luna jumate fara posturi (am fost in vacanta, ce vreti) si un munte de albume noi ascultate si neamintite pe aici. Cred ca o sa incep sa torn niste posturi mai scurte fara sa le gandesc, ca altfel ma prinde ianuarie si o sa ziceti ca nu stiti ce albume sa puneti in topul pe 2011.

Asadar, incepem rapid cu Elzhi, un mc din Detroit care anul asta ne-a servit un remake al unui album celebru - Illmatic al lui Nas din '94 (unul dintre albumele clasice, o influenta serioasa asupra a tot ce a miscat de atunci incoace in hip hop). ELmatic e un tribut respectuos si interesant, care pastreaza the main hooks si refrenele si modifica la greu atat versuri cat si instrumentatie/sampleuri. Apare mult pian in peisaj, solouri de saxofon si in general o tenta de jazz destul de pronuntata in comparatie cu ce facuse Nas la vremea lui. Treaba se tine foarte bine, si daca nu ai albumul original in minte e posibil sa o confunzi cu un album de sine statator de hip hop actual. Ajuta, desigur, faptul ca Illmatic - desi scos acum nspe ani - ramane destul de valabil cat sa nu para desuet, deci e material bun pentru reconsiderari de genul. Eu nu sunt un mare fan al originalului, pentru motive pe care nici eu nu mi le pot explica, dar ar trebui sa fiu idiot sa nu-i recunosc importanta - iar pentru cei care-l stiu si au fost impresionati, remake-ul lui Elzhi e o delicatesa de prima mana. Va propun mai jos piesa One Love, cu un jam instrumental fantastic spre final, care tine cateva minute, dar daca ar fi dupa mine ar putea sa tina si vreo trei zile neincetat.

Dredg - Chuckles and Mr. Squeezy

2011-07-29T21:12:00.002+03:00

De cand a aparut acum cateva luni, noul album Dredg a avut parte aproape eclusiv de critici negative. Trupa a ales in 2011 sa-si schimbe stilul de rock alternativ infipt cu aere proggeristice, adoptand un sunet pop, de plastic. Mai exact, chitarele sunt mai putin prezente si pierdute in mix, beaturile sintetice inlocuiesc mare parte din prestatia bateristului, iar refrenele tin mai degraba de zona Lady Gaga sau Voltaj decat de scena indie/alternative. Era de asteptat reactia "fanilor", in special a celor din comunitatea prog (care nu prea stiu de gluma, in ciuda declaratiilor de "open mindedness"), fani care i-au acuzat ca "s-au vandut" si alte asemenea texte. La drept vorbind nici coperta albumului nu-i ajuta. Adica pe bune acuma, ce freza mea e chestia aia, si de ce ai vrea sa pui asa ceva pe o coperta de album?

Raspunsul e limpede: albumul e o satira, e gandit sa fie de plastic, sa fie ridicol si artificial. Asta e toata ideea. Dredg isi definesc aici un stil nou, in granitele caruia isi permit sa parodieze mainstreamul muzical, sa fie autoironici (pentru ca e totusi o extensie a propriului stil), si in acelasi timp sa fie irezistibil de catchy. Dincolo de coperta, miscarea e data de gol de versuri, care inca de pe prima piesa anunta: "here we go, go again/following all the trends", intr-un refren care ti se lipeste fix de creier. Mai incolo, fiecare piesa fie deplange diverse forme ale desertaciunii din viata omului modern, fie vorbeste amar despre cate o stare de fapt nasparlie din lume. Kalathat e o balada despre un tip care lucreaza ca un dobitoc pentru o companie, amanandu-si intalnirea cu propriul suflet pana cand e prea tarziu. Down Without a Fight e despre niste indivizi care puteau sa salveze lumea (sau ceva de genul asta) dar aleg sa renunte fara lupta, intrebandu-se apoi toata viata ce-ar fi fost daca... Somebody Is Laughing face misto de indoctrinatii religios si de sceptici deopotriva, iar Before It Began e o poveste despre un tip care merge pe un drum si tot asteapta sa se intample ceva, dar nu se intampla nimic. Cu alte cuvinte, albumul emana o oarecare lehamite existentiala, e amar si ironic uneori fara tinta precisa.

Muzical, intr-adevar nu prea e roc, si e destul de simplist, dar incarcatura asta de amaraciune si faptul ca multe faze sunt nerusinat de catchy ma face sa prefer albumul asta celorlalte pe care le stiu de la ei (nu stiu Catch Without Arms, ce-i drept). Poate ca e doar interpretarea mea si in realitate Dredg chiar vor sa se vanda MTV-ului si sa faca bani cu un stil mai moale, dar pana la proba contrarie cred ca trupa e constienta de sine si a facut miscarea asta cu o nonsalanta demna de o trupa ce-si permite, creativ vorbind, sa faca ce vrea muschii ei.

Specii - Uşile Vol. 1

2011-07-21T17:51:00.001+03:00

Nu stiu prea bine cat de cunoscuti sunt Specii in Romania la ora actuala - imi imaginez ca publicul lor e inca la nivel de underground - dar cred ca sunt printre cei mai interesanti oameni din hip hopul romanesc in ultimii ani. Un colectiv interjudetean ca sa zic asa, cu membri din Barlad, Constanta, Iasi si am impresia ca si Bucuresti. Colaboratori frecventi sunt Bean de la Suie Paparude, Silent Strike pe alocuri si alti tipi misto pe care nu mi-i amintesc prea bine. Primele doua albume au fost scoase in 2009-2010 impreuna cu Kazi Ploae (mc, dj si poet de seama, un baiat de nota zece), pe care daca nu-l stiti va rog sa remediati urgent aceasta chestiune. Din pacate, Kazi si Specii s-au certat intre timp (din motive stupide din cate am inteles) si in 2011 au ramas doar Specii, care ne arunca in fatza un album superlung si superdivers, cu piese scurte mai mult sau mai putin la obiect.

Rimele pe albumul asta sunt impartite in principal intre Dragonu' (a.k.a. 47) si Chimie (a.k.a. Mishu Foarfeca), doi mc's foarte priceputi, cu voci distincte si talent care da pe dinafara cand nu sunt atenti. Noroc ca de obicei sunt atenti si ce le iese din condei e in general bine dozat. Invitatii care dau cu vocea pe unele piese, unii dintre ei aparent considerati membri ai trupei, sunt rareori la inaltimea celor doi protagonisti, dar e dragut sa auzi si alte voci, iar productia e atat de misto incat toate piesele sunt o placere de ascultat.

Ca tot sunt la capitolul asta, Dragonu' mi se pare un tip absolut genial - are un timbru ragusit, old school, un flow de o naturalete rara si scoate niste metafore din el de ma lasa uneori masca (sau chiar basca). Parte din naturalete vine, cred, din faptul ca omul e obisnuit sa vorbeasca in rime; unele dintre piesele de pe album sunt construite in jurul unor improvizatii ale Dragonului, reproduse din diverse concursuri de freestyle la care a participat el de-a lungul anilor si in care le-a cam dat clasa oponentilor de fiecare data. Chiar daca asta inseamna ca de multe ori versurile nu prea au sens, mestesugul e impresionant. Atunci cand au sens, versurile sunt dure si directe, oamenii vin de pe strada si au trait viata strazii cu bune si rele, nu e cazul sa ne asteptam la versuri amuzante de dragul shto-ului si in nici un caz la versuri heirupiste de imbarbatare in genul in care face in ultima vreme Guess Who. Asta nu e muzica de dat la televizor.

Am cautat o piesa un pic mai lunga pentru exemplificare, care sa-i prezinte si pe Dragon, si pe Chimie - dar farmecul vine ascultand de la cap la coada. In ansamblu, Usile Vol. 1 nu-mi place la fel de mult ca Imperiul lianelor de anul trecut, cred ca simt putin lipsa suprarealismului lui Kazi Ploae, dar albumul e solid si se intinde in multe directii, ceea ce e pentru mine un semn ca trebuie stat cu urechile pe Specii, si il face deocamdata cel mai bun album romanesc al anului.

Prefuse 73 - The Only She Chapters

2011-07-20T22:32:00.000+03:00

Am ajuns si la unul dintre albumele mele preferate de anul asta - deocamdata sta destul de bine in top 10. Asta nu e foarte important, desigur - important e ca n-am ascultat in viata mea un album atat de trippy ca asta. M-am tot gandit cum sa-l descriu si n-am avut nici o idee ca lumea, deci cred ca o s-o las balta din start. De fapt, imi vine acuma o idee, dar e dubioasa, implica sintagma "underwater hip hop" si nu cred ca e cazul sa detaliez ce e in capul meu. Sa asculti "The Only She Chapters" e ca si cum ai locui temporar intr-un oras (ok, hai sa-i zicem subacvatic) in care se desfasoara povesti nemaiinchipuite, mai cu seama povesti de dragoste, pe care tu le urmaresti asezat intr-un [fotoliu de alge] fix in piata centrala, ascuns dupa obiectivul unei slow motion camera. Si, pentru ca oxigenul e mai mult absent si tu nu esti obisnuit cu asemenea experiente, te incearca iluzia ca locuitorii orasului nu fac decat sa repete, ca intr-o reconstituire, lucruri pe care tu insuti le-ai trait altadata, intr-un alt oras, intr-un timp mai generos.