miercuri, 30 iunie 2010

Prince - The Vault... Old Friends 4 Sale (1999)


1 The Rest Of My Life
2 It's About That Walk
3 She Spoke 2 Me (Extended Remix) 
4 5 Women
5 When The Lights Go Down
6 My Little Pill
7 There Is Lonely
8 Old Friends 4 Sale
9 Sarah
10 Extraordinary

Pentru ca inca e iunie si pentru ca tocmai am trantit un Stockhausen pe blog, va propun urmarea fireasca a sirului de posturi - un alt album preferat, cel putin la fel de misto ca precedentul, dar putin diferit. Alegerea e un pic obscura, recunosc, dar cred ca asta e singurul album cu Prince care mai are sanse sa supravetuiasca pe internet in ziua de azi, in care - spun fanii nemultumiti - "The Artist" rade tot ce gaseste pe site-uri de filesharing, pe Youtube, pe Trilulilu, pe ce vreti voi, in numele dreptului de autor pe care si-l rezerva cu incrancenare. In realitate, problema tine mai mult de marile case de discuri care l-au avut sub contract de-a lungul timpului decat de Prince insusi, dar asta e o polemica pentru alte locuri. Albumul asta e scos fara acordul lui Prince si contine piese din celebrele arhive (The Vault) unde se spune ca se afla mii de piese inregistrate si mixate, zeci de videoclipuri, dvd-uri si alte bunatati care nu vor vedea niciodata lumina distributiei, cel putin nu atat cat Prince va avea un cuvant de spus in chestia asta. Albumul e totusi oficial si legal (prin prisma unor considerente contractuale, se pare) si contine piese in general nemaiauzite pana atunci, lucru pentru care eu ma bucur nespus, albumul fiindu-mi poarta de intrare in discografia vasta a maestrului.

Muzica de aici traverseaza o zona destul de intinsa de la pop (aparent) naiv (prima parte din She Spoke 2 Me), trecand prin balade orchestrate fin (Old Friends 4 Sale, Extraordinary), funk (It's About That Walk, Sarah), jam-uri de mare atmosfera (When the Lights Go Down) pana la o executie jazz de clasa (partea a doua din She Spoke 2 Me). Avem solouri de chitara de mare virtuozitate din partea lui Prince (ajuns in anii '90 la un nivel tehnic apreciabil si un stil foarte personal), avem si un solo de baterie si in general o sectie ritmica extrem de fina, avem si orchestra pe alocuri. Cel mai important insa e ca avem compozitii inspirate, diverse, din care macar unele vor fi pe placul celor care asculta albumul. Un exemplu special e "5 Women", compusa initial pentru Joe Cocker, dar cantata aici de Prince cu o carisma pe care respectivul n-ar putea-o mima nici dupa un secol de experienta. Cateva dintre piese sunt foarte scurte, dar nu pentru ca ar fi  neterminate, ci se intampla sa fie doar foarte la obiect.

Ascultati cu placere cand va plictisiti de Stockhausen.

rapid

mega

hot

Karlheinz Stockhausen - Hymnen (1969)


1. Hymnen - Electronic Realisation: Regions 1+2
2. Hymnen - Electronic Realisation: Regions 3+4



Dupa o absenta prelungita fara voie (si fara chef), revenim - sau revin - cu ceva necrutator si fantastic. A fucking classic, ar zice unii; si fiecare dintre ei ar avea dreptate.

Hymnen e o compozitie din '67, din vremea cand termenul "muzica electronica" nu avea paleta de semnificatii de astazi, dar avea aura de importanta data de situarea in avangarda si in granitele muzicii "culte". Dupa ce compozitori ca Varese sau Messiaen integrasera masinariile in discursuri mai mult sau mai putin clasice, membrii asa-zisei scoli de la Darmstadt (Nono, Maderna, Berio, Stockhausen) au inceput sa acorde instrumentelor electronice mai multa independenta in cadrul compozitiilor - si un rol mai important. Dintre ei, Stockhausen pare cel mai agresiv/dispus sa experimenteze radical, folosindu-se de electronica pentru a manipula sunete din surse externe (sub influenta concretistilor francezi, banuiesc - Pierre Schaeffer, Luc Ferrari), a crea sunete noi sau a submina rolul "interpretului" prin alaturarea sau inlocuirea lui de elementul automat (o subminare cu efecte benefice asupra compozitiei, hehe). Un exemplu timpuriu e Kontakte de la sfarsitul anilor '50, un pic mai academic, mai putin ludic si distractiv decat Hymnen.

Dupa cum zice si titlul, nucleul compozitiei il formeaza fragmente pre-existente de inregistrari ale unor imnuri nationale - urechea mea recunoaste Marseilleza, Internationala socialista, imnurile Germaniei si Spaniei - urechea altora sunt sigur ca va recunoaste si altele. Imnul cu trei culori nu se infatiseaza de dupa cortina de fier, la care bunul Karlheinz probabil ca statea cu spatele cand compunea cele patru parti ("regiuni") ale lucrarii - intinsa pe doua ore si un pic, apropo - asa ca faceti-va un ceai inainte de auditie. Imnurile nu sunt lasate in pace, ci sunt manipulate metodic, uneori cu brutalitate, inecate in feedack amplificat, taiate in bucati (DJ Stockhausen?), frecventele sunt alterate, li se opun atacuri de unde radio, voci recitand chestii fara legatura, tonuri de sintetizator, fashait de benzi magnetice, lucruri frumoase, care si lui Dumnezeu ii plac. Liderilor socialisti ai vremii le-au placut mai putin, banuiesc; de altfel, nici pe alti compozitori cu orientari de stanga nu i-a incantat - pentru mai multe detalii cautati cartea lui Cornelius Cardew din '74, "Stockhausen Serves Imperialism".

Revenind la album... In cel mai bun caz, imnurile sunt lasate sa erupa pentru cateva secunde, cat sa ne dam seama despre ce e vorba, dupa care asaltul electronic le potenteaza de le ia dracu', ca sa zic asa. Nu va asteptati la un album de noise - nu exista asa ceva pe atunci, iar compozitia e nuantata, exista contrast, recurenta unor motive, o senzatie "epica", as inclina sa o numesc nibelungica de-a dreptul, permeaza albumul si tine ascultatorul in proverbiala priza de la un capat la altul. Avem insa niste fragmente extinse de "drone" de toata frumusetea pe Region 4, care s-ar fi putut foarte bine gasi pe un album Tangerine Dream (dar de cativa ani mai tarziu) si, in general, albumul nu suna atat de depasit de vremi cum s-ar putea banui din faptul ca vine din perioada de pruncie a electronicii. Asta se datoreaza, cred, nu atat alegerii sunetelor, cat ideii interesante, varietatii de sunete, contrastelor, faptului ca muzica nu sta pe loc. Pe de alta parte, mi-ar placea sa mai scoata cineva un astfel de album, atat de impertinent, exagerat de bombastic, dar plin de idei bune. Cam greu asa ceva, prin urmare vi-l ofer spre auditie pe asta.

O nota despre fisiere: nu luati in seama data de 1967 din numele directorului, prima editie a albumului e din '69. Alta nota: sunt acolo doua coperte, dintre care banuiesc ca a doua (cea care se vede si aici, la inceputul postului) corespunde continutului - desi, sincer sa fiu, eu nu-i aud pe WDR Koeln pe inregistrarea asta, decat daca au fost pusi sa faca niste chestii dubioase pentru amicul Karlheinz. Ceea ce e foarte posibil, dar indoiala ramane, mai ales ca au existat cel putin trei variante de Hymnen, pentru diferite formule (non-)instrumentale. Daca expertii ma pot ajuta, ii rog sa clarifice situatia.



sâmbătă, 5 iunie 2010

Current 93 - Soft Black Stars (1998)


1 Judas As Black Moth
2 Larkspur And Lazarus
3 A Gothic Love Song (For N.)
4 Mockingbird
5 Soft Black Stars
6 It Is Time, Only Time 
7 Anti-Christ And Barcodes
8 The Signs In The Stars 
9 Whilst The Night Rejoices Profound And Still
10 Moonlight, Or Other Dreams, Or Other Fields
11 Judas As Black Moth II
12 Chewing On Shadows
13 Chewing On Shadows (Vinyl Version)
14 Chewing On Shadows (Unreleased Acoustic Version)

Inca sub impresia unui concert Current 93 intamplat saptamana trecuta, va ofer un album un pic mai vechi, probabil cel mai accesibil din discografia C93 - si cu siguranta cel mai minimalist ca idee/executie.

Grupul, condus de David Tibet de pe la inceputul anilor '80, s-a desprins din scena britanica de punk si industrial (adaugati prefixul post- dupa exigente) si a cunoscut cu trecerea anilor un mare! numar de reincarnari, atat din punctul de vedere al muzicienilor grupati in jurul liderului (mereu altii, putini colaboratori fideli), cat si al muzicii prestate. Trecerea prin industrial/noise, ambient, neo-folk sau goth ii adusese in '98 la o faza "unplugged", baladesc-romantica, ca o varianta sublimata a muzicii de pe albumele dinainte. Piese scurte, construite in jurul pianului, cu minime contributii din partea altor instrumente, undeva intre minimalismul naiv al lui Erik Satie si patosul perioadei romantice. Vocea semi-recitativ/semi-cantata, traducand fragmente de viziuni eshatologice din mintea torturata a lui David Tibet, intr-o rafinata limba poetica.

Adaugam cu ocazia asta un link de Hotfile, pe langa Rapidshare si Megaupload. Trei variante --> un pic mai bine pentru dumneavoastra.

aici

sau aici

dar si aici