Taku Unami, Takahiro Kawaguchi - Teatro Assente

Pfuh... ce sa va zic despre albumul asta ca sa intelegeti ce se intampla pe el, in conditiile in care nimeni nu s-a prins exact ce se intampla? Povestea de anul trecut cu excelentul "Motubachii" (scos de Taku Unami impreuna cu Annette Krebs) se repeta anul asta, cam in aceeasi perioada, cu Teatro Assente - un album la fel de contrariant, scos la aceeasi casa de discuri (Erstwhile), care il implica din nou pe Unami, un tip foarte prezent in cercurile de improvizatori de pe mai multe continente, urmarit oriunde merge de o umbra de mister. Lui Unami nu-i place sa explice procesele rationale din spatele propriei muzici, poate pentru ca nu are background-ul filosofic al altor "grei" din zona de avangarda extrema (ma gandesc la Keith Rowe sau Radu Malfatti sau Michael Pisaro, dar sunt multe exemple), sau poate pentru ca nu i se pare relevant sa justifice existenta muzicii.

In orice caz, Unami s-a lasat acum cativa ani de instrumentele traditionale (gen chitara sau laptop) si s-a apucat sa gaseasca surse mai putin conventionale pentru sunete. A avut si o faza in care in toate concertele in care aparea nu facea decat sa bata din palme, apoi a scos un album in duet cu Mattin in care amandoi stau pe scaun si plang timp de vreo doua ore. Dar pe Teatro Assente vocabularul lui Unami (ca si al lui Kawaguchi de altfel, e imposibil sa-ti dai seama cine ce face) e format din sunete de provenienta fie extrem de neclara, fie clara si extrem de prozaica. Printre chestiile usor de distins pe albumul asta, avem oameni inchizand si deschizand usi, urcand scari cu bocanci in picioare, obiecte cazand, voci care rostesc cate un cuvant-maxim doua, vibratia unui telefon mobil, o tipa vorbind la un telefon mobil, cineva incaltat cu tocuri, o inregistrare dintr-o padure tropicala, un elicopter si cineva cantand o piesa black metal la o chitara electrica. In rest, multe alte sunete care ar putea veni de oriunde.

Ce e fascinant la albumul asta, dincolo de natura improbabila a unor sunete si transparenta stupefianta a altora, e senzatia narativa, elementul cinematografic sa zicem. Titlurile pieselor contribuie la impresia asta - ca sa dau doua exemple, "She walked into a room, and found her absence" sau "She left her seat and walked out, 5 times at the same time (beep on her appearance and disappearance)" sunt mai mult decat titluri, sunt rezumate abstracte ale unei povesti pe care suntem, probabil, invitati sa o construim cu propria noastra perceptie. Dar chiar ascultand "Teatro Assente" fara a avea titlurile in fata, ca pe o piesa continua timp de o ora si cinci minute, e evident ca se intampla ceva dincolo de improvizatie.

Prezenta umana e atat de puternica in muzica asta, e incredibil. Nu poti sa creezi ceva atat de intens vizual folosind instrumente, si poate ca de fapt in asta consta forta muzicii lui Unami si a lui Kawaguchi. Se elimina complet instrumentalul, intermediarul neinsufletit care pune un perete chiar si intre experienta intima, fragila a improvizatorului si produsul muzical al acesteia. Aici nu exista intermediar - muzica e facuta de oameni, fie cu trupurile lor, fie cu obiecte pe care nu le stapanesc si nici nu incearca sa le stapaneasca, fie cu evenimente sonore care se pot intampla oricui. Ce auzim e experienta celui care face muzica, nefiltrata instrumental, deci suntem liberi sa o percepem tactil si vizual. Iar misterul care invaluie unele sunete nu face decat sa stimuleze imaginatia. Daca stau sa ma gandesc bine, cred ca nu exista un album in afara de "Teatro Assente" cu care termenul "muzica abstracta" sa fie mai nepotrivit. Muzica asta traieste in camera mea si incep sa cred ca a fost aici intotdeauna.

David Liebe Hart - Mixtape

David Liebe Hart e un tip de vreo 50-60 de ani din Chicago, de felul lui actor, cantaret de strada, comic, papusar si om de stiinta crestin. Ignorati propozitia pe care tocmai ati citit-o, pentru ca n-am chef sa ma intorc si s-o modific chiar daca stiu ca nu are sens. In orice caz, David e un tip cu totul special, cu o voce speciala si un condei deosebit cand vine vorba de, mmm, scris versuri. De fapt, nu cred ca scrie nimic, ci mai mult improvizeaza. De fapt, pe mixtape-ul asta David pare pus pe spus povesti despre viata lui, despre lucrurile care-i plac, despre ce i se pare incorect in lume, despre oameni dragi pe care i-a pierdut, despre autobuze ale regiei de transport in comun din Chicago scoase din uz, despre necazuri cu biserica din cartier care nu l-a ajutat cu bani cand avea nevoie. Mai vorbeste si despre cum ii place lui de Charlie Sheen, se revolta ca un prieten nu are cu ce sa-si plateasca chiria, marturiseste ca ii plac femeile cu sani mari si ca nu s-a drogat niciodata din principiu, si se intreaba ce o sa i se intample dupa moarte. Vorbeste despre toate astea cautandu-si cuvintele, balbaindu-se, incercand sa faca niste rime care nu prea ii ies, se chinuie si pare extraordinar, dureros de sincer.

E, in personajul caruia ii da glas, ceva atat de naiv, de idiot, incat efectul e cuceritor. Observatiile lui legate de lume, intrebarile existentiale care par sa-l macine, confesiunile intime - toate sunt exprimate direct, fara cosmetizari, si vorbesc despre o onestitate care exista in fiecare dintre noi atunci cand ne confruntam cu lumea, inainte de a ne ascunde gandurile in spatele unui paravan de cuvinte frumoase. Si mai vorbeste despre fragilitatea inteligentei umane in fata unui univers pe care nu-l intelegem aproape deloc, in ciuda capacitatii noastre de a jongla cu abstractiuni cand incercam sa ni-l explicam. Vocea lui David e vocea omului naiv, care nu intelege ce i se intampla si se tanguie, si se intreaba, si se mira ca un copil.

Instrumentalele de pe mixtape par si ele alese cam in graba, se potrivesc oarecum cu vocea dar nu prea, si oricum sunt mixate mult mai incet. Ansamblul are un aer amatoricesc, dar sunt sigur ca e cu intentie. Vocea lui David e ca o sticla sparta, falseaza si nu prea reuseste sa cante dar nici sa recite, nehotarata intre o voce de cantaret de gospel si un Lou Reed foarte cherchelit. Apropo de asta, cam asa suna si Lou Reed pe albumul ala scos de curand cu Metallica, pe care toata lumea il uraste si despre care n-am mai avut timp sa scriu aici, dar in paranteza fie zis daca l-ati ascultat si nu puteti sa-l apreciati inseamna ca aveti un morcov in fund. Va multumesc pentru atentie si va las cu David Liebe Hart care va spune ce crede el ca se intampla cand ajungem in Rai.

P.S. Multumesc inca o data lui Doru pentru ca mi-a sugerat aceasta obscuritate de mixtape si de artist; altfel nu cred ca as fi auzit vreodata de el. Mentionez, apropo de asta, ca mi-a aparut un review pe blogul Cookshop (de fapt o traducere a unui articol de pe blogul asta), ceea ce ma bucura nespus, intrucat de cand eram mic mi-am dorit sa contribui la acest site cu totul si cu totul deosebit, pe care daca nu-l urmariti va sugerez sa incepeti cat mai curand.

Michael Pisaro - Hearing Metal 2 (La table du silence)

Despre Michael Pisaro am vorbit deja anul asta de doua ori pe blog, aici si aici. Am vorbit mai in detaliu despre ce inseamna muzica lui Pisaro pentru mine, asa ca nu ma mai lansez acuma in descrieri si explicatii. Daca primele doua discuri de anul asta au fost afaceri diferite, idei noi, al treilea si al patrulea continua seria "Hearing Metal" inceputa in 2009, acum ajunsa la partile 2 si 3. Proiectul Hearing Metal e o colaborare cu percutionistul Greg Stuart, care pe acest album de pilda se ocupa de glockenspiel, clopote si clopotzei, tobe, gonguri, tam-tamuri, vibrafon, obiecte amplificate cu microfoane de contact si alte maruntisuri. Pisaro insusi se pune singur la treaba aducand in peisaj field recordings, sample-uri, chitara si un pic de radio. Ingrediente de acum cunoscute celor care au ascultat discurile din ultimii doi-trei ani, dar asamblate cu atata delicatetze si inteligenta incat pe mine ma farmeca din nou, ca si cum as auzi combinatia pentru prima data.

Cum se intelege din subtitlu, muzica de pe album e inspirata de Masa tacerii a lui Brancusi. De altfel, intreaga serie Hearing Metal e dedicata lui Brancusi, prima parte avand bucati pornite de la Coloana fara sfarsit, Sculptura pentru orbi si Muza adormita, iar Hearing Metal 3 (aparut tot anul asta, care ma asteapta pe raft sa-l ascult) avandu-l ca inspiratie pe Prometeu. [Va reamintesc in paranteza - patrata! - de albumul lui Patrick Farmer de anul asta, inspirat de o poezie de Nichita Stanescu]

Legatura dintre sculptura si muzica e, desigur, interpretabila, iar Pisaro e de parere ca e mai interesant cand ascultatorii isi imagineaza singuri firul care le leaga. Totusi, se pare ca in cazul de fata a pornit de la ideea ca Masa tacerii e un fel de vartej, un fel de gaura neagra, izolata printre copaci in parcul ala din Tg. Jiu, care prin forma ei perfect circulara atrage obiectele din jurul ei (de pilda scaunele, dar de ce nu si restul lumii care poate fi cuprins cu vederea sau auzul). Prima parte a albumului deci (vedeti secventa de mai jos) e formata din fragmente de sunete - inregistrari de fenomene naturale, percutie, sampleuri de orga - existand pentru un minut-doua fiecare, separate de taceri, cu aerul ca graviteaza in jurul unui centru. Asta evolueaza spre partea centrala a albumului, peste 40 de minute formand o masa (ha!) densa, masiva de sunet, fara urma de tacere, ca un centru gravitational care aduna laolalta sunetele din partea de inceput si adauga multe altele, in special o mare aglomerare percusiva. In fine, in finalul discului ramane o inregistrare cu pasarele prin copaci, care pastreaza ecoul maelstromului precedent, cu aerul ca atractia a fost invinsa si lumea continua sa existe ca inainte.

O muzica deosebit de frumoasa deci, si un album care va intra, si el, foarte sus in topul meu pe 2011. Nu stiu daca o sa mai scriu si despre Hearing Metal 3 pe blog, dar se intelege ca aveti putine lucruri mai bune de facut decat sa ascultati albumele lui Michael Pisaro, asa ca nu mai stati ci daunloadati, cum spune o vorba din popor. Sau comandati cd-urile de la Gravity Wave, ca nu-s chiar asa de scumpe si e cu totul altceva cand le asculti la calitatea pe care o merita.

A$AP Rocky - LiveLoveA$AP

Vreau sa incep prin a zice ca 2011 e un an foarte bun pentru hip hop, dar mai ales un an de entuziasta descoperire pentru mine in zona asta. Nici nu-mi vine sa cred de cate ori am scris pana acum despre albume de hip hop pe blogul asta. Multe nume noi, cum ar fi Kendrick Lamar, Danny Brown, Shabazz Palaces, Reks, Death Grips, Logic, Mr. Muthafuckin eXquire, mi-au monopolizat auditiile in mod constant si sunt foarte bucuros de directiile noi in care se misca unii dintre oamenii astia. Cred ca urmeaza o perioada interesanta pentru hip hop si e bine ca m-am prins la timp sa ma pun la punct cu scena, pentru ca ascultam cam intermitent inainte. Sunt indatorat celor doua nume care fac recenzii misto pe Youtube in 2011, The Needle Drop si Dead End Hip Hop, care mi-au oferit multe sugestii valoroase anul asta si pe care vi-i recomand cu mare drag. Colectivul DeadEndHipHop se ocupa exclusiv de ce le zice numele, dar Anthony Fantano (TheNeedleDrop) recenzeaza o droaie de chestii dintr-o droaie de genuri diferite si o face in general foarte competent. Check'em out.

Unde vreau sa ajung cu chestia asta? Dintre toate albumele de anul asta recenzate de DeadEndHipHop, LiveLoveA$AP a primit, cred, cea mai proasta recenzie (mai proasta chiar decat ultimele Lil Wayne sau Drake), toata gasca fiind de acord ca discul e o petarda, bazandu-si evaluarea pe argumentul ca A$AP Rocky e un rapper prost. Au inceput ei si o discutie, nu foarte organizata, despre cum trista realitate e ca versurile nu mai sunt la cautare in hip hop, despre cum lumea asculta muzica mai lenes, multumindu-se cu prestatii mediocre atat timp cat beat-urile sunt misto. Si, zicand asta, l-au aruncat pe A$AP in aceeasi oala cu Lil B, un tip foarte popular pe care nimeni nu pare sa-l suporte dar toti il asculta oricum. Nu vreau sa discut acum despre Lil B, dar din ce am ascultat A$AP Rocky e mult mai interesant. Abilitatile lui de "spitter" nu sunt fantastice, e adevarat, dar productia si atmosfera de pe acest album sunt speciale, atat de speciale, vorba unui cantec. Nu stiu cum au reusit producatorii (sunt mai multi, dar unul dintre ei e Clams Casino) sa se adune si sa puna la un loc niste piese atat de dope, atat de smokey, atat de hazy, atat de jazzy, integrate atat de coerent in narativul albumului. De la inceput la sfarsit, LiveLoveA$AP e inecat intr-un fum gros, parfumat de iarba aprinsa, si e albumul perfect pentru impartit un joint cu prietenii intr-o seara lenesa, in care nimeni nu se grabeste sa ajunga nicaieri.

Daca e frumos sau nu ca rapperii mediocri sa se ascunda in spatele unor producatori capabili si lumea sa se multumeasca cu rimele lor neindemanatice ramane o intrebare deschisa, care - ca multe intrebari pe lumea asta - are mai mult de un singur raspuns. E drept ca engleza de Harlem NYC nu e tocmai limba mea materna si de aia sunt mai tolerant la unele stangacii care poate ii calca pe creier pe unii. Dar nu toti rapperii americani in 2011 trebuie sa scuipe ca Danny Brown, la fel cum nu toti rapperii romani trebuie sa scuipe ca Norzeatic ca sa scoata un album bun. Din punctul meu de vedere, A$AP Rocky are un stil relaxat de rapping care cade numai bine pe atmosfera albumului si pe beat-urile de mare adevar prezente pe el, contribuind la unul dintre cele mai tari albume hip hop ale anului. E foarte posibil sa nu va placa, dar incercati-l oricum, ca sa nu raman cu impresia ca am vorbit degeaba.

Jon Mueller - Alphabet of Movements

Un nou album de la Jon Mueller = un nou prilej de mare bucurie pentru mine. Un colectionar si ascultator de muzici cu urechile (lucru rar), un tip priceput la improvizatie si mai ales un ganditor si mare shaman al percutiei, Jon Mueller e unul dintre oamenii care fac lumea un loc un pic mai bun decat ar putea fi daca am lasa-o de capul ei. Noul sau album documenteaza o piesa la care a lucrat incepand cu anul trecut, rodata in diverse concerte intre timp, numita "I almost expect to be remembered as a chair" si construita pe o idee simpla. Ma rog, oarecum. Timp de jumatate de ora, Jon executa un drum roll pe o toba mica, fara oprire, iar in jurul lui se adauga treptat armonici nascute din intalnirea cu niste inregistrari emise din interiorul tobei, pe partea de dos a foliei aflandu-se o caseta cu muzica preinregistrata. Materialul sonor de pe caseta e lasat sa patrunda in spatiul auditiv incet-incet, amplificat in incremente discrete, interactionand cu drum roll-ul in asa fel incat e distorsionat si mai mult, pe langa ca e izolat in spatele unei folii. Deci nu auzim ce anume e pe caseta, dar auzim cum tremolo-ul e impanzit de o aglomerare de sunete noi, pana cand devine inaudibil si totul coaguleaza intr-o masa de armonici ca un roi de insecte sporindu-si randurile. Spre final, armata se retrage si ramanem doar cu sunetul betelor pe tobe, care se opreste brusc.

A doua bucata de pe album e de fapt aceeasi, dar cantata la gonguri (goange?) in loc de toba mica. Aceeasi dinamica perfect controlata, dar o alta selectie de sunete. E fascinant ca schimbarile sunt atat de subtile, incat e aproape imposibil sa le urmaresti in timp ce se produc - practic tot ce poti face ca ascultator e sa observi, la intervale de cateva minute, ca lucrurile pe care le auzi s-au schimbat considerabil, dar e greu sa-ti dai seama cum s-a intamplat asta. Intr-un interviu recent, Mueller povesteste cum realizarea piesei in concert il incarca masiv cu energie, ca un exercitiu de meditatie, si vorbeste despre dominarea senzatiei de oboseala create de sustinerea tremolo-ului prin concentrarea pe armonicile aparute in jurul lui in timp ce canta. Albumul e scos la Type Records, ceea ce inseamna ca o sa-l asculte tot felul de hipsteri din greseala - deocamdata ma gandesc daca asta e un lucru bun sau nu, dar in principiu nu are de ce sa strice un pic de publicitate.

Sorcier des Glaces - The Puressence of Primitive Forests

Ca sa termin momentan cu noutatile din zona black metal, va prezint cu mare drag trupa canadiana Sorcier des Glaces. Un album 100% hibernal, pe care nici nu-mi vine sa-l ascult inainte de prima ninsoare, dar am hotarat sa-l ascult totusi pentru ca unde sunt eu s-ar putea sa nu ninga deloc toata iarna si n-as fi vrut sa ratez un album asa de fain. Cum se poate deduce din titlul ridicol al albumului, e vorba de un black metal nostalgic cu nerusinare, in stilul scandinav de la mijloc de ani '90. Nu numai stilul in sine, care aduce aminte de Immortal sau Dissection (sa zicem ca e undeva la jumatatea drumului dintre astea doua), dar si sunetul de chitare si de tobe vin fix din vremea aia - nu e nimic contemporan aici, nimic care sa tradeze scamatoria. Si uneori simt ca tocmai de asa o scamatorie am nevoie in viata mea.

Absu - Abzu

Ca orice trupa de black metal intelectual care se respecta, Absu au o preocupare pentru magick si ockult, iar lirica lor e plina de trimiteri catre mitologia sumeriana si alchimie. De fapt, de-a lungul anilor influentele astea au fost transformate in ceea ce pare a fi in parte un sistem filosofic personal, in parte panteon de zeitati semi-inventate. Sincer, fiind vorba de o trupa de metal si de niste muzicieni virtuozi, cred ca mistica din jurul trupei e in mare parte o abureala. Ce e limpede e ca Absu nu suna ca nici o alta trupa de sub soare la ora actuala, iar Sir Proscriptor McGovern (liderul trupei) e unul dintre cei mai tari bateristi din lume.

Albumul Abzu e parte dintr-o trilogie inceputa acum doi ani cu albumul Absu, si am inteles ca a treia parte o sa apara anul viitor si o sa se cheme Hapciu sau ceva de genul asta. Albumul e scurt, alert, cu densitate mare de idei pe minut patrat. E o lectie de black/thrash care nu pare foarte complicat decat daca-l asculti cu atentie, ceea ce va si recomand sa faceti, fiindca nici nu stiti ce pierdeti.

Danny Brown - XXX

Heh, un album meserias si foarte, foarte fresh de hip hop aparut acum cateva luni, cu care m-am pus si eu la curent de curand in urma catorva recomandari de la persoane de vaza. Danny Brown e un tip din Detroit care s-a miscat cativa ani in underground, a scos niste mixtape-uri si un album cu vreo doi ani in urma, iar de curand a implinit 30 de ani, ocazie cu care a si numit discul de fatza XXX. Desigur, titlul e cu double entendre, dar asta nu e de mirare.

Din punct de vedere liric, albumul e cam extrem, dar intr-un mod parodic, ceea ce-l face teribil de amuzant. Versurile sunt cam in zona "bani/droguri/violenta/femei", trecand prin toate cliseele hip hop posibile si folosindu-le in exces, pana la punctul in care risca sa devina enervante. Dar shpilul e ca nu devin enervante, pentru ca abordarea e bascalioasa, fiind evidenta intentia de a parodia. In plus, Danny Brown se sprijina bine de tot pe experienta si un flow extrem de bine pus la punct, la care se adauga un timbru special. Are o voce inalta, nazala, care contrasteaza cu majoritatea chestiilor pe care le spune si intreaga schema pare intentionata. Daca nu va suparati, as indrazni sa fac o comparatie cu Frank Zappa, atunci cand reusea sa faca misto de anumite aspecte ridicole ale unor genuri muzicale chiar din interior - o metoda dificila dar foarte eficienta atunci cand e stapanita bine.

Dincolo de imaginea de desene animate, piesele ascund referiri autobiografice, scotand la iveala, in detalii nu tocmai amuzante, propria dependenta de droguri (Die like a Rockstar, Adderall Admiral, Blunt after Blunt). Foarte convingatoare, liric si muzical, sunt si cele doua portrete feminine care par sa fie oglinzi pentru Danny insusi (Nosebleeds, Party All the Time). In general, albumul devine mai grav in a doua parte, cu versuri mai serioase si instrumentale mai de atmosfera, dupa o prima jumatate cu subiecte mai amuzante si beaturi stilizate. Albumul e deci bine structurat si e o aventura sa-l asculti cu atentie de la un capat la altul. Mai jos aveti de ascultat cea mai romantica piesa a anului 2011, iar daca nu vi se pare romantica inseamna ca nu stiti despre ce e vorba sau aveti niste inhibitii absolut inutile. Versurile astea fac cat o mie de poezii de dragoste.

Nicole 12 - Black Line

Nicole 12 e proiectul de power electronics al lui Mikko Aspa, vocalistul din Deathspell Omega si Clandestine Blaze. Imprumutand masiv din catalogul de moravuri al trupei Whitehouse, lirica Nicole 12 sondeaza zona neclara a comportamentelor umane reprobabile, violul si in special pedofilia fiind teme preferate inca de la debutul "Playground" din 2001. Vocea distorsionata a lui Aspa recita lucruri destul de oribile din perspectiva unor personaje cu o morala dubioasa, dar de multe ori prim-planul e ocupat de sample-uri din emisiuni tv, radio sau alte arhive (banuiesc), confesiuni ale unor persoane reale si dezbateri pe teme generale gen implicatiile psihologice ale abuzurilor, cenzura materialelor pornografice dubioase etc.

Muzica e in acord deplin cu tematica - tulburatoare, mizerabila, oprimanta. Mai putin harsh noise decat v-ati putea astepta, de cele mai multe ori sunetele sunt aranjate meticulos in motive hipnotice, uneori aproape melodice, care in combinatie cu vocile (in general greu de distins) creeaza o atmosfera sufocanta. Muzica e indeajuns de subtila incat sa nu socheze imediat, e mai mult o amenintare intarziata, care se naste ca invitatie la contemplare dar in timp te marcheaza afectiv. Asadar, un exemplu de eficienta in transmiterea mesajului/starii in zona PE/noise, zona in care de obicei nu ma aventurez dincolo de numele mari (Merzbow, Prurient, Wolf Eyes, Whitehouse) pentru ca multe dintre chestiile care apar sunt de calitate indoielnica, iar muzica e obositoare si nu ofera multe dincolo de socul sonor initial. Nu e cazul cu Nicole 12 din fericire, deci luati si ascultati. Piesa de titlu mai jos.

Pain of Salvation - Road Salt Two

Odata o trupa respectata de metal progresiv, Pain of Salvation au dat-o cotita acum cativa ani spre alte orizonturi muzicale, ceea ce le-a atras antipatia unora-altora, care au fost de parere ca PoS nu mai sunt ce-au fost si ar trebui sa-si bage mintile in cap. Schimbarea de directie nu e cine stie ce surpriza, s-au orientat catre un hard rock saptezecist usurel - un pic de fuzz pe chitara, un pic de bluzan pe solouri, un sunet mai crud, piese mai simple - la care au adaugat ceva influente grunge, probabil din cauza ca de astea ascultau cand erau mici, inainte sa se faca mari muzicieni si sa incerce sa cante muzica pentru pretentiosi. Zic ca schimbarea nu e surprinzatoare din doua motive. Unu la mana, in ultima perioada vedem tendinte asemanatoare la Opeth, Porcu Tree (si in special Steven Wilson solo) sau chiar la Dream Theater (probabil un soi de midlife crisis in care isi dau seama cu amaraciune ca la concertele lor nu vin decat barbati si incearca in disperare sa faca o muzica mai dintr-o bucata, doar-doar or atrage putin prezenta feminina). Doi la mana, influentele Soundgarden sau Faith No More erau prezente in stilul Pain of Salvation inca din perioada Entropia, deci intr-un fel nu e ca si cum ar fi aparut cu niste chestii absolut din senin.

Ce-i drept e drept insa: Road Salt Two suna ca si Road Salt One, si amandoua albumele sunt departe de flamboaiantza progresiva de pe The Perfect Element I sau Remedy Lane. Leitmotive exista, multe piese de pe album fiind legate destept de altele prin armonii comune si cateva melodii de efect care apar in chei si ritmuri diferite pe parcurs, contribuind la ceea ce pare sa fie o poveste despre viata chinuita a unui tip, plina de amintiri si visuri si intrebari existentiale. Ce face albumul interesant pentru mine e varietatea de "moods" - piesele sunt destul de scurte si fiecare evoca o chestie diferita - unele sunt delicate, altele suparate pe viata, unele sunt fanteziste si un pic complicate (nu foarte), altele sunt simple si la obiect. Iar convingerea cu care Daniel Gildenlow canta cu vocea e contagioasa ca intotdeauna (tipu' e un fel de Tudor Chirila de la noi, cu diferenta ca asta are talent). E un album distractiv si mie imi place clar mai mult decat fratele lui de anul trecut, dar nu va asteptati la vreo chestie fabuloasa. Mai nou, am inteles ca pe Daniel l-au mai parasit inca doi colegi, astfel incat a ramas singurul din formula initiala a trupei. Am impresia ca baietii nu erau tocmai incantati de noua orientare, dar sper ca pe Daniel sa-l doara la basca de chestiunea asta si sa-si urmeze in continuare muzele si zodia schimbatoare in orice directie il va duce. Eu am incredere in creativitatea lui.

Paul Jebanasam - Music for the Church of St. John the Baptist

Nu mai stiu de unde m-am prins ca vreau sa-l ascult pe Paul Jebanasam, dar a fost o idee foarte buna si scriu postul asta ca sa il recomand mai departe, intrucat e una dintre descoperirile anului pentru mine. Avand in vedere titlul (pe care l-am banuit la misto), ma asteptam la o bucata de drone de 25 de minute (ca atat are discul), eventual cu niste field recordings presarate pe acolo, cu sanse sa se adauge teancului de ep-uri decente de anul asta la care n-am sa ma intorc prea curand.

Intr-un fel, banuiala mea nu e chiar departe de adevar, primele zece minute fiind o fantezie drone destul de difuza, de sursa posibil electronica imbinata cu niste percutie si/sau niste instrumente cu coarde, invelite in aura unui spatiu reverberant. In paranteza fie spus, bucata a fost inregistrata intr-o biserica din Anglia cu hramul sfantului din titlu, pentru a carei inaugurare piesa a fost special scrisa. Dupa primele zece minute, masa de sunet se pierde in tacerea partiala (ecourile spatiului raman) si suntem calauziti cateva momente printre sunete metalice, ploaie cazand, detritusuri electronice diverse. Din ansamblul asta delicat de sunete se ridica mai intai o bucata solemna de orga, potrivita unui "De Profundis" dintr-un recviem imaginar. Cateva minute mai incolo se intra intr-o compozitie la fel de solemna, de data asta pentru vioara, viola si viola da gamba, care ramane sa umple spatiul sfant pana la sfarsitul inregistrarii. E o tristete si o seninatate in aceasta ultima miscare a litaniei lui Jebanasam care-mi aminteste de "Trisagion"-ul lui Arvo Part. O concluzie puternica, emotionanta.

Cineva a urcat pe Youtube toata lucrarea, iata mai jos un link catre partea intai. Nu mi se pare ca secventele de film mut adauga ceva muzicii, asa ca nu va chinuiti sa urmariti. Muzica vorbeste singura.

VNV Nation - Automatic

Am tot vorbit anul asta despre albume noi care readuc la viata synthpop-ul anilor '80, cu sintetizatoare, beaturi mecanice si voci baritonale. John Maus, Cold Cave sau Active Child au venit in 2011 cu asemenea exercitii de resuscitare, dar nu trebuie uitat ca pe filiera synthpop au aparut si s-au dezvoltat in anii '90 si '00 stiluri muzicale noi. O data cu consolidarea a ce am ajuns sa numim techno sau dance s-a facut loc incet-incet pentru ceea ce se cheama EBM. Contrar impresiei mele de neinitiat, VNV Nation nu prea apartin scenei EBM, ci reprezinta mai degraba o ramificatie a acesteia, numita de ei insisi "futurepop", definita de o intoarcere la sensibilitati mai popiste (de fapt, chiar synthpop de-a dreptul) si adaugarea unor elemente trance. Amicul Zoltan pe blogul lui zice ca VNV Nation sunt "undeva intre Front 242 si Depeche Mode", afirmatie la care o sa-l cred pe cuvant. In orice caz, o muzica mult mai relevanta pentru anul 2011 decat orice revival nostalgic in zona asta - si niste piese care-ti pun fundul pe foc si te trimit rapid in club, unde asa ceva se poate asculta la volum corespunzator, in mijlocul unei cete de cunoscatori. Nu orice club, desigur - unul dintre alea serioase si totodata dubioase.

Omar Souleyman - Haflat Gharbia: The Western Concerts

Folosesc prilejul acestui album live pentru a-l recomanda pe Omar Souleyman celor care inca n-au auzit de el sau poate n-au fost destul de curiosi sa-l asculte. Omar e un muzicant de mare talent si finetze din Siria, despre care Wikipedia ne dezvaluie ca a lansat pana acum in jur de cinci sute de albume live si de studio, ceea ce il face pe John Zorn un fel de mic copil prin comparatie. Omul canta un stil extatic de muzica arabeasca, cu elemente locale dar intarite copios cu beaturi electronice, sintetizatoare si soluri de chitara absolut fascinante. Un kitsch in toata regula, care cred ca daca aparea la noi era numit manea si aruncat la cos de mintile luminate ale hipsterilor cu gusturi in muzica. Ironia face ca perceptia acestor lucruri sa fie diferita de la o regiune geografica la alta, asa ca in momentul de fata (dupa ce a fost descoperit de minunatul Mark Gergis de la casa de discuri Sublime Frequencies), Souleyman e ascultat si iubit de mii si mii de hipsteri din toata lumea occidentala, care i-au primit muzica cu urechile deschise, ca sa ma exprim asa.

De aici si titlul albumului de fata, inregistrat in concerte din Europa, SUA si Canada. Puteti incepe cu el de aici sau, si mai bine, ascultand albumul de studio Jazeera Nights de anul trecut. Daca va place foarte mult, puteti lua in calcul si o excursie prin pietele din Damasc, unde cica exista chioscuri la care se gasesc casete cu Omar Souleyman inregistrate la diverse nunti, petreceri si alte concerte din cariera lui underground. Il mai puteti asculta si pe unul dintre ep-urile cu remixuri care au aparut impreuna cu noul album Bjork, pe care tipul transforma cateva piese Bjork in niste arabescuri muzicale delirante de toata frumusetea.

Mohammad - Spiríti

Mohammad este un trio de muzicieni greci al caror scop in viata e sa va distruga boxele cu un asalt de frecvente sonore extrem de scazute. Dar boxele nu vor ceda imediat, se va purta o lupta de vreo ora si jumatate, cat dureaza acest set de trei LP-uri, timp in care maleficii vor avea timp sa va subtilizeze sufletul si sa-l vanda strajilor de la poarta infernului pentru un pret consistent, cu care isi vor finanta urmatoarea opera muzicala diabolica. Daca nu ma credeti, uitati-va la videoclipul de mai jos si o sa intelegeti cu cine aveti de-a face. Un tip dubios in centru, in pragul unui ranjet, manevrand aproape fara miscari un oscilator, strajuit de doi indivizi cu un un violoncel si un contrabas, toti cu pulovere negre trase pe gat, intr-o incapere obscura, intrupandu-se din intuneric numai ca sa dispara din nou dupa ce si-au facut treaba - aia nu sunt oameni cu care sa stai de vorba la o cafea.

Acum, eu am ascultat albumul in format mp3, in timp ce lucram, deci cred ca am scapat pentru ca nu eram indeajuns de atent si n-au ajuns toate frecventele profunde la mine, dar poate cineva o sa-l asculte pe vinil la niste boxe puternice si o sa-mi zica si mie cum a fost, daca mai poate vorbi. Daca ati uitat cumva (sunt sigur ca n-ati uitat, dar zic si eu asa), despre violoncelistul Nikos Veliotis am mai vorbit aici pe blog, tot in contextul unui trio, dar acum e vorba de ceva si mai serios, mai bine gandit si executat. Nu exista raze de soare pe albumul asta - totul se intampla in registru bas si piesele emana o frumusete sobra, comunicata incet, rabdator. Multe piese sunt chiar tonale si deosebit de frumoase, doar ca nu-ti dai seama decat ascultand atent pentru ca trebuie sa le culegi din incetineala generala. Ascultati-l ca e bun, si daca sunteti prin Germania, Danemarca sau Grecia in luna noiembrie mergeti sa-i vedeti in concert, daca aveti tupeu.

Logic - Young Sinatra

Mmm, poate cel mai fain mixtape ascultat anul asta vine de la un rapper debutant pe nume Logic, pe care-l puteti vedea in mugshot-ul de pe coperta. Si coperta e singurul indiciu care-l da de gol ca e alb, ca ascultandu-l n-ai zice. In fine, nu asta e important, ci faptul ca flow-ul lui Logic e curat criminal, iar abilitatea cu condeiul de facut versuri e surprinzatoare pentru un MC atat de tanar (are 21 de ani cica). Excelent pe toata linia - si cred ca e prima data cand reusesc sa urmaresc absolut toate versurile pe un album de hip hop - sunt livrate atat de clar, cu dictie si precizie, si mai sunt si formulate coerent. Pe piesa obligatorie despre perioada de ucenicie, Logic cuvanta astfel:

I took my time, see I studied the game, learned how to rhyme
I was around drugs and gals, but never delved in crime
Had other things in mind, so I began to grind
First tape was a success
Locally, I got press
But I knew this one right here would run the world amess, but I digress
A year ago, I was a young'un in his room
Staring out the window, lookin at the moon, knowing its coming soon
But today I bought this rocket ship and sonic boom
Cause I am no longer a seed, homie, it's time to bloom

O scrisoare de intentie cum ar veni, o declaratie tipica pentru un rapper tanar, dar care in cazul asta se sprijina pe mult talent si munca sustinuta. Astept cu interes ca promisiunile de pe "Young Sinatra" sa se materializeze intr-un album original, cu beaturi facute special pentru el. Ah, dar sa nu intelegeti cumva ca beaturile de aici sunt de aruncat - dimpotriva, Logic are gusturi fine si presteaza pe fragmente de piese de la Sinatra (evident), Joanna Newsom, Erykah Badu sau Lykke Li, ca sa dau cateva nume dintre cele care n-au treaba cu hip hop-ul. Mai jos va rog sa serviti o piesa construita pe un beat mai vechi al lui Jay-Z combinat la refren cu un pic de OutKast, pe care Logic isi povesteste copilaria si are un flow de-ti pica falca (fiti atenti la efuziunea a capella de la final).

Patrick Farmer - Green Rings Around the Eyes, This Grass in Vibrant Motion

Deci tocmai voiam sa scriu despre albumul asta, urcasem o bucata pe Youtube, cand am vazut in liner notes urmatoarea descriere:

Title taken from a poem by Nichita Stãnescu

Acuma nu prea inteleg ce treaba are Patrick cu Nichita, dar ce ma enerveaza e ca nu reusesc sa gasesc poezia in romana nicaieri. Traducerea in engleza cica e "Field in Spring", si tot ce am reusit sa aflu e ca e unul dintre poemele de pe "Sensul iubirii", volumul lui de debut. Daca il are cineva la indemana, sa caute poezia si sa-mi trimita si mie originalul. Multumesc anticipat.

In orice caz, albumul e inregistrat chiar in oras la mine, unde se intampla sa locuiasca si domnu' Farmer, si e o improvizatie de jumatate de ora pentru "turntable, wire brush, and contact microphone". Asta e un setup cu care am avut placerea sa-l vad in concert pe Patrick anul asta, ca parte dintr-o improvizatie de grup, in care contributiile lui au fost cele mai interesante si neasteptate. De fapt, l-am vazut de trei ori anul asta: o data a fost in calitate de compozitor al unei partituri in proza interpretate superb de alti doi muzicieni, alta data a facut el insusi un solo de tobe cu doua betze pe o perna umpluta cu puf si a spart niste castane cu un patent, iar a treia oara cum v-am zis - intr-un grup de free improv cantand la platane si microfoane de contact. Un tip foarte versatil acest Patrick Farmer, daca nu v-ati dat seama deja.

Albumul de fatza e, pentru ca altfel nu stiu sa-l descriu, ca o poezie. E o improvizatie foarte atent construita, zgarcita cu sunetele folosite si generoasa cu tacerile. De fapt, o buna parte din durata ei e ocupata de tacere. Tacere care e binevenita si as zice chiar necesara, pentru a linisti eruptiile de sunet dur, abraziv care apar cand si cand, evenimente instrumentale discrete captate si amplificate violent de microfoanele de contact. Aceeasi tacere calmeaza situatia dupa fiecare izbucnire, actionand ca zona de tampon, dar totodata o anticipa pe urmatoarea, crescand tensiunea perceputa. Un album elegant, gandit cu grija, de la un muzician tanar pe care eu il urmaresc cu mare interes, pentru ca pare interesat pe bune de legaturile dintre muzica si literatura, zona in care se pot naste forme noi de expresie. Legaturi asemanatoare cu poezia si artele vizuale apar in opera recenta a lui Michael Pisaro, cu care Farmer se inrudeste la un anumit nivel. Chiar in seara asta o sa fie un concert cu Farmer undeva in oras, la care din pacate n-o sa ajung, dar macar am scris despre el pe blog si astfel numarul oamenilor care au auzit de el va creste de la 20 la 22-23, ceea ce e o mare realizare. Enjoy.

Bill Orcutt - How the Thing Sings

Daca faceti un zoom in pe coperta, o sa vedeti ca pe fiecare dintre penele alea de chitara scrie "Stevie Ray Vaughan" sau "Stevie Ray". O schema simpatica din partea lui Bill Orcutt, a carui muzica e destul de departe de blues-ul electric al lui Stevie Ray. E vorba totusi de chitara solo, si improvizatiile de aici nu ascund o influenta blues destul de puternica, dar de aici pana la SRV e cale lunga. Daca e sa descriu muzica lui Orcutt, as zice mai degraba ca e un fel de Derek Bailey in varianta hillbilly. Piesele sunt cantate exclusiv pe chitara rece, aparent nu tocmai corect acordata, intr-o maniera destul de agresiva. E un delir de improvizatie libera insotit in momente cheie de interjectii vocale a la Keith Jarrett. O muzica fara pretentii intelectuale, care duce improvizatia bailey-ana intr-o zona mai mlastinoasa, mai conectata la formele muzicale traditionale (in cazul asta, blues si bluegrass). Un album asemanator a scos anul trecut Bill Orcutt, "A New Way to Pay Old Debts", dar cum la vremea aia nu consemnam noutatile pe blog, am zis sa scriu ceva despre el acum. Cine nu a gustat albumul din 2010 nu are rost sa se deranjeze nici cu asta. Eu m-am deranjat pentru ca mi-a placut celalalt, dar parca as fi preferat o chestie un pic diferita.

Botanist - I: The Suicide Tree/II: A Rose from the Dead

Un album care m-a luat pe nepregatite. Botanist e proiectul unui individ despre care nu se stie nimic clar, in afara faptului ca traieste in padure si e, probabil, de formatie botanist. Iata ce scrie el pe siteul oficial:

The songs of Botanist are told from the perspective of The Botanist, a crazed man of science who lives in self-imposed exile, as far away from Humanity and its crimes against Nature as possible. In his sanctuary of fantasy and wonder, which he calls the Verdant Realm, he surrounds himself with plants and flowers, finding solace in the company of the Natural world, and envisioning the destruction of man. There, seated upon his throne of Veltheimia, The Botanist awaits the day when humans will either die or kill each other off, which will allow plants to make the Earth green once again.

Deci un tip care a facut facultatea de biologie, daca e sa ne luam dupa titlurile pieselor, o insiruire de denumiri stiintifice de arbori si arbusti, insecte si produsi metabolici secundari dintre care unele EXTREM de obscure. Cum se poate banui din autodescrierea de mai sus, limbajul muzical preferat al botanistului mizantrop e black metal-ul. Ceea ce nu se poate banui din descriere e ca pe albumul asta nu exista instrumente electrice. Muzica e fara indoiala black metal: blast beaturi, voce guturala sictirita tip Immortal, disonante ocazionale si, erm, tremolo picking tipic. Atat doar ca tremolo-ul nu e facut pe chitara, ci pe un fel de tzambal, iar restul instrumentelor sunt chitara acustica si clavecinul. Tobele la randul lor suna organic, neamplificat, un sunet sec care se potriveste cu ansamblul. Deci un fel de meta black metal pe teme de taxonomie vegetala, daca-mi permiteti exprimarea.

Inca trebuie sa hotarasc daca muzica asta e interesanta si dincolo de noutatea instrumentatiei, dar intr-un fel nu stiu daca e nevoie. E o abordare originala, care se potriveste grozav cu tematica "naturalista" si genul de conotatii filosofice pe care le invita. Foarte amuzante sunt titlurile unor piese care fac trimiteri la trupe din sfera de influenta: "Eunoymus in Darkness", "Sparaxis of Perdition", "Chaining the Catechin" (adica Mayhem, Axis of Perdition, Deathspell Omega cum ar veni), cuplandu-le in mod dubios cu diversi arbori si arbusti din determinatorul de plante.

James Blake - Enough Thunder

Cand v-am zis pe la inceputul anului ca trebuie sa stam cu urechile pe James Blake, nu vorbeam aiurea. Dupa albumul omonim care a bagat lumea in ceata, omul si-a vazut de treaba si a mai scos vreo doua ep-uri anul asta, inclusiv unul cu doua piese instrumentale dubioase (Order/Pan) care cica trebuie ascultate simultan ca sa creeze o piesa noua. A venit toamna si acum Blake arunca in public cu inca un ep, de data asta continuand oarecum doua directii distincte de pe albumul din primavara.

Pe de o parte, "Enough Thunder" are cateva miniaturi minimaliste (Once We All Agree, We Might Feel Unsound, Not Long Now) - piese fara o structura evidenta, cu beaturi electronice pe jumatate descompuse, voci robotizate si versuri criptice repetate obsesiv. Pe de cealalta parte, este piesa de titlu, o balada cu voce si pian pe care Blake isi foloseste vocea de soulman (un fel de Aaron Neville trezit din somn in toiul noptii si pus sa cante dupa ce tocmai isi revenise dintr-o laringita), plus o preluare dupa "A Case of You" a lui Joni Mitchell. In aceeasi formula de pian si voce, varianta lui sta aproape de original, spre deosebire de variantele mai personalizate ale lui Prince si Tori Amos de acum mai multi ani, deci e mai putin interesanta, dar il inscrie pe Blake, din punctul meu de vedere, intr-o traditie de excelentza muzicala de care nu e strain. In fine, mai apare si o piesa cu Bon Iver invitat, care e un exercitiu interesant de autotune.

Un ep cu sase piese deci, foarte divers, care mie imi place mult. James Blake se bucura de o performanta dubioasa: aproape toti prietenii mei care l-au ascultat au zis ca nu le place, dar in acelasi timp e un tip destul de popular in Anglia la ora actuala. Cred ca popularitatea se datoreaza frizurii, pe care o puteti vedea in clipul de mai jos - o frizura foarte la moda prin zona asta, care mi-a fost sugerata si mie dar din pacate am mari greutati in a scapa de cararea de pe mijloc chiar si dupa ce m-am tuns si incerc sa-mi fortez parul sa stea intr-o parte. O sa mai incerc, dar nu promit nimic.

Kashiwa Daisuke - 88

Kashiwa Daisuke s-ar putea sa le fie cunoscut unora prin albumul "Program Music I" de acum cativa ani, pe care se infatisa cu un stil de muzica electronica revendicat de la estetica post rock. O muzica exuberanta, bombastica, cu beaturi si melodii destul de complicate, dar dand impresia unei oarecare naivitati. Un album foarte dulce (uneori un pic cam mult zahar, ce-i drept), cam in stilul conationalului World's End Girfriend/Wonderland Falling Yesterday, dar ceva mai fain si fara elemente rock explicite. Dupa cateva albume sensibil diferite in care a experimentat cu diverse concepte, Kashiwa revine in 2011 la sensibilitatile de pe "Program Music I", dar de data asta dezbraca sound-ul de tot, inlaturand beaturile si instrumentele electronice cu totul, in favoarea pianului. "88" e deci un album de pian solo, care in ciuda simplitatii reuseste sa fie la fel de exuberant si emotionant ca "Program Music I". Poate chiar mai eficient, avand in vedere ca melodiile sunt in prim-plan si nu e nimic care sa le ascunda.

Tehnic vorbind, nu e spectaculos, si nu am detectat urme de improvizatie, deci nu va asteptati la vreun Keith Jarrett japonez. "88" e insa un album de compozitii pentru pian tonale, fanteziste, care rezoneaza bine cu centrii detectori de frumusete din creier. Ah, si printre piese se afla si un cover dupa "My Favorite Things" - stiti voi, piesa aia din "The Sound of Music" pe care Coltrane a maltratat-o pana la desfigurare in anii '60 si mai tarziu Outkast au reinviat-o in varianta drum'n'bass. Se pare ca piesa inca rezista. Mai jos, un exemplu dintre piesele lui Kashiwa.

Thymolphthalein - Ni Maître, Ni marteau

Uf... de unde sa incep cu chestia asta? Un album intens, devastator, original, un midfuck total din punctul meu de vedere si unul dintre discurile anului. Multumesc lui Doru pentru sugestie (bine, l-as fi ascultat oricum, poate mai tarziu un pic, dar imi place cand imi recomanda cineva o chestie cu care ma da peste cap). Foarte surprinzator albumul asta, in primul rand datorita participantilor. Thymolphthalein e un grup de muzica instrumentala electroacustica, alcatuit din niste indivizi care, fiecare luat in parte, au reusit in trecut performanta de a nu ma impresiona deloc cu muzica lor solo. Dar deloc. Anthony Pateras e liderul grupului, el a compus treaba asta si a prestat la pian preparat, dar discurile lui mai vechi, atat solo, cat si in trio-ul Pateras/Baxter/Brown m-au lasat cam rece. Natasha Anderson (aici la aparate electronice si recorder) m-a enervat ingrozitor cu albumul ei "Spore", iar pe Jerome Noetinger (invartitor de benzi magnetice si dispozitive electronice) nu l-am suportat niciodata, din cauze fara indoiala subiective si irelevante. In afara de astia trei mai apar in grup un contrabasist si un percutionist, dar ceea ce trebuie sa retineti e ca ansamblul suna demential.

Timolftaleina asta cica e un indicator de pH si pare sa aiba o structura predominant aromatica, ca sa zic asa. Pe siteul lui Pateras se lamureste ca molecula in cauza e "a key ingredient in disappearing ink", ceea ce mi se pare normal avand in vedere ca cerneala aia are probabil un pH mai scazut decat ala la care molecula e vizibila in solutie. Deci fiind ea incolora la acel pH, scrisul cu ea pe hartie alba o sa rezulte intr-un text invizibil. Lucrurile devin clare cand le privesti dintr-un unghi stiintific. Din fericire, muzica e un lucru mai evaziv, ale carui metode de lucru nu le putem descifra atat de usor - zic din fericire pentru ca asta mentine starea de confuzie printre ascultatorii de muzica, iar confuzia - dupa cum bine stim - naste creativitate si sporeste astfel patrimoniul muzical universal, ceea ce perpetueaza confuzia ascultatorilor-posibili artisti la randul lor. Si asa avem parte de tot mai multa muzica, si de tot mai multa confuzie. E minunat, si probabil unul dintre cele mai bune motive pentru a ramane viu in lumea asta.

Pe mine de exemplu albumul asta m-a lasat foarte confuz, pentru ca n-am inteles de la prima ascultare ce se intampla acolo, tehnic vorbind (initial am crezut ca e vorba de un ansamblu de percutie si cam atat), iar ascultarile urmatoare m-au mai scos din ceata dar nu prea mult. Se lucreaza aici intr-o maniera greu de perceput in detaliu. Ce e limpede e ca muzicienii sunt extrem de bine coordonati, iar Noetinger e probabil raspunzator de alterarea in timp real a contributiilor celorlalti. Efectul e ca se largeste periculos paleta de timbre obtinuta din fiecare instrument acustic, si apar tot felul de sunete noi, neasteptate. Chestie care insa nu duce la vreo aglomerare inutila (fiecare sunet e bine definit in spatiul auditiv), ci pur si simplu imbogateste si sporeste tensiunea interplay-ului. Muzica poate deveni dramatica si agresiva, pe punctul de a cadea in dezordine deliranta, dar nu se intampla niciodata asta. La cealalta extrema dinamica, exista bucati foarte linstite, aproape de tacere, dar tensiunea se simte permanent. E genul de muzica intensa, care insa nu te oboseste, ci te incarca de energie. Si suna diferit de orice altceva se poate asculta in zona de muzica contemporana anul asta. Am pus mai jos ultimele patru bucatele de pe album, care-l ilustreaza destul de bine. Un album cu adevarat exceptional.

Machinefabriek - Sol Sketches

Am vorbit de albumul lui Rutger Zuydervelt cu Peter Broderick de curand pe blog, si am zis atunci ca mi-a placut mult. Machinefabriek a mai scos anul asta, asa cum are obiceiul, cateva ep-uri dragute, dintre care mie mi-a placut in mod special unul numit "Apollo". De curand am aflat ca se pregateste un album intreg care va include piesa Apollo impreuna cu alte bucati, unele aparute deja pe discuri mai micute, si albumul se va numi "Veldwerk". Abia astept, dar nu cred ca o sa mai scriu si despre ala aici, asa ca puneti-l pe lista de pe-acum.

Acum e vorba de un alt Machinefabriek din 2011, la randul lui foarte fain, de data asta un fel de soundtrack pentru un documentar despre artistul vizual (ca altfel n-am cum sa-i zic) Sol Lewitt. Albumul e compus din douazeci si una de miniaturi, sketch-uri cum ar veni, toate delicate si destul de ambigue melodic, in care pianul are rol principal si e insotit de aruncaturi de pensula electronice. De fapt, genul de minimalism practicat de Machinefabriek ar putea fi asemuit, cu putin efort, acuarelelor cu forme neregulate ale lui Lewitt, desi nu stiu daca muzica a vrut in mod special sa creeze asemenea paralele (filmul nu l-am vazut). Ceea ce sigur nu are legatura cu opera lui Lewitt insa e clipul de mai jos, facut de cineva pentru piesa Sol Sketch 20, dar care rezoneaza cu mine intr-un mod aparte. Ca si muzica de pe acest album de altfel.

Bellows - Handcut

Alcatuit din doi italieni, Giuseppe Ielasi si Nicola Ratti, amandoi experimentati in arta inefabila a manipularii sunetelor, proiectul Bellows a fost pornit cu ideea de a face muzica folosind discuri vechi de vinil. Nimic nou aici, nu? Am vorbit anul asta pe blog de doua ori despre albume construite din inregistrari vechi de pe discuri de vinil, o data despre excelentul album al lui Stephan Mathieu, a doua oara despre caruselul cu fantome de la The Caretaker. Diferenta la Bellows e ca ei folosesc vinilul insusi ca sursa fizica a muzicii. Cei doi baieti s-au apucat sa distruga discuri, sa le taie, sa le violenteze intr-un fel sau altul, au creat noi santuri in straturile de vinil, le-au maltratat ingrozitor, apoi le-au pus sa cante din nou, captand rezultatul pe o banda magnetica, cu care s-au jucat mai apoi aplicand efecte si adaugand sunete noi, asa incat ce se aude pe "Handcut" (un titlu excelent) e rezultatul complex al unui proces la fel de complex.

Intr-un fel, nici asta nu e o idee chiar noua - ma gandesc acum la Otomo Yoshihide, care s-a jucat cu discuri crapate si lipite la loc pe "Memory Defacement", dar aici rezultatul nu e strident, nu e schizofrenic. Aici se creeaza o lume sonora noua si unitara, in care muzica descompusa e in continuare muzica, dar dupa ce i s-a dezvaluit fragilitatea. Existenta ei in forma initiala era conditionata de integritatea discului. Acum, trupul de vinil e reimaginat, iar ea continua sa existe, tot ca muzica, dar risipita in fragmente. Piesele de pe album farmeca si invaluie, si sunt pentru mine o dovada ca muzica ramane in 2011 nesfarsit de fascinanta, in ciuda prognozelor celor ramasi captivi intr-una sau alta dintre cutele istoriei culturale recente.

Beans - End It All

Beans e MC in trupa Antipop Consortium si a venit in 2011 cu un nou album solo. Eu am auzit de trupa asta in 2005, cand cantam intr-o trupa numita Antipop si am cautat pe net sa vad daca nu cumva mai sunt si altii cu numele asta. Cum pe atunci nu ascultam hip hop si cu atat mai putin hip hop alternativ avangardist, am ramas cu numele si i-am ignorat in continuare ca ignorantul care eram. Mai tarziu m-am mai pus si eu la punct, am auzit si de ei, si de Dalek, si de El-P, si cam prin ei am descoperit hip hop-ul ca pe muzica infinit de interesanta care este. Gen.

In fine, ce voiam sa zic - Beans e un rapper foarte priceput, cu un flow excelent si flexibil, si pare hotarat sa demonstreze asta pe "End It All", asa incat piesele sunt in general vehicole ritmice pentru rimele lui. Beans varsa niste rime destepte, vocabularul lui fiind, ca si paleta de trimiteri, mai vast decat al majoritatii rapperilor. Ce e un pic deranjant e insistenta de a ne aminti cat de bun e el cand scuipa versuri si cum ablitatile lui nu se compara cu ale nimanui. Cam toata lumea face asta in rap, dar as fi vrut sa aud mai putine chestii de genul asta de la el. Beaturile sunt destul de faine, dar instrumental piesele nu cunosc cine stie ce dezvoltare, prim-planul ramane pe lirica.

Ma folosesc de prilejul asta ca sa va recomand si albumul, tot recent, scos de Beans in colaborare cu HPrizm si perechea de jazzmeni Matthew Shipp/William Parker, niste megagrei care nu sunt la prima colaborare cu membri ai consortiului. Albumul se cheama "Knives from Heaven" si exemplifica ideea de a fuziona jazzul futurist al lui Shipp cu hip hop-ul neconventional facut de Antipop Consortium. Desi foarte interesant ca abordare, "Knives from Heaven" mi se pare, paradoxal, mai putin reusit decat "End It All", avand aerul ca se cauta pe sine mai degraba decat sa ofere o forma definita propriei idei. Dar, daca va intereseaza zona, trebuie sa le ascultati pe amandoua, n-aveti ce face.

Wilco - The Whole Love

Wilco e, alaturi de Dave Matthews Band, una dintre trupele care n-am inteles niciodata cum reusesc sa aiba atat succes cantand o muzica atat de serioasa si interesanta in esenta ei. Daca la DMB mai inteleg (sunt mai spectaculosi, mai carismatici), continuu sa fiu mirat de faptul ca Wilco canta, chiar si in America, in fata a zeci de mii de oameni si au concerte sold out. Stilul lor de rock alternativ/Americana nu mi se pare ca iese prea mult in evidenta, e o muzica discreta si in general destul de introspectiva. Ma bucur pentru ei ca au succes, desi in ultimii ani (in special de cand cu albumul Sky Blue Sky din 2007) multi dintre fani s-au declarat ciufuliti din cauza ca Wilco s-au complacut intr-un stil usurel si fara substanta, nemaifiind ce fusesera odata.

Acum, adevarul e ca n-am fost niciodata nebun dupa Wilco, desi recunosc ca n-am ascultat inca Yankee Hotel Foxtrot, despre care toti zic ca e un clasic in toata regula. Ceea ce pot spune, cu mare bucurie, e ca The Whole Love m-a prins rau de tot, pe neasteptate, si vi-l recomand fara ezitare. Muzical, albumul asta e un fel de inoarcere partiala la radacini, in sensul ca Wilco par aici mai dispusi sa ilustreze ipostaza lor de "jam band", lansandu-se de cateva ori in niste lucraturi instrumentale colective care au aerul ca ar putea continua indefinit. Insa nu prea mult - miscarea e facuta cu gust, in momente cheie, si niciodata in detrimentul compozitiei. Piesele sunt mereu accesbile, destul de catchy, cantate fara demonstratii gratuite sau repetitii inutile. La chitara e un Nels Cline cuminte pentru standardele lui, care stie insa exact ce sa faca si cand. Versurile inteligente ma dau mereu gata, mai ales cand sunt livrate fara emfaza si servesc perfect atmosfera unui cantec, iar The Whole Love are parte de asa ceva mai tot timpul.

Unii vor zice ca sunt piese aici care o lalaie cu un alt-country generic si ca albumului i-ar prinde bine daca ar avea mai multe piese ca prima si ultima. Poate ca e adevarat - in definitiv "Art of Almost" si "One Sunday Morning" sunt piesele de rezistenta, cele mai lungi si mai bibilite, dar mie imi place tare mult si ce e intre ele. Pentru exemplu aleg One Sunday Morning, care are ceva, nu stiu exact ce, un sunet de ajun de Craciun, un miros de ger si o poveste de ascultat in decembrie in fata focului, numarand florile de gheata de pe geam.

Toshimaru Nakamura - Maruto

Toshi Nakamura e un japonez mic, mic de tot. E mic de statura si e tuns foarte scurt, si daca treci pe langa el ai toate sansele sa nu-l observi. Daca te uiti sa vezi ce face cand e pe scena, ai tendinta sa-l ignori, pentru ca sta in spatele unui mixer si pare sa nu faca nici o miscare. Daca incerci sa-i urmaresti contributia intr-o improvizatie de grup, iarasi e posibil sa crezi ca nu face nimic, pentru ca sunetele pe care le scoate din al sau "no-input mixing board" (sau NIMB) tind sa fie atat de discrete, de neintruzive incat ai nevoie de concentrare sa le distingi. Uneori prezenta lui pe scena se face simtita subsonic, cunoscuta fiind anecdota conform careia in timpul unui concert in Londra acum cativa ani o boxa a luat foc din cauza stresului cauzat de frecventele extrem de joase emise de NIMB-ul lui Toshi. In fine, daca incerci sa descrii ce face el anume si cum suna instrumentul la care canta, e greu sa gasesti cuvintele potrivite si renunti.

Toshi e astfel unul dintre cei mai evazivi muzicieni ai timpului nostru. Desigur, o ureche atenta va recunoaste importanta prezentei lui intr-un grup, bogatia paletei lui de sunete, felul subtil, insinuant, in care conduce efortul colectiv in directia hotarata de el. Toshi e un muzician inteligent si creativ, si contributia lui la dezvoltarea curentului EAI in deceniul trecut e imposibil de trecut cu vederea. Albumele lui solo sunt o splendida ocazie pentru a-l asculta in detaliu si a observa cum gandeste independent de colaboratori. Asta in teorie, pentru ca in practica albumele lui NIMB 1, 2 si 3 n-au fost mai mult decat niste exercitii de ilustrare a posibilitatilor instrumentului in sine. Pe albumul Dance Music lucrurile au inceput sa devina cu adevarat interesante, si s-a vazut ca Toshi nu sta pe loc, ci foloseste ocazia albumului solo pentru a-si investiga posibilitatile propriului vocabular intr-un context mai amplu. Pe albumul eGRETS de anul trecut a aparut o fata mai accesibila a lui Toshi, experientand cu idei ritmice si melodice intr-o incercare de a impinge mai departe limitele NIMB-ului. O chestie similara s-a intamplat si in ansamblul Koboku Senju, in care Toshi s-a combinat cu niste suflatori si un chitarist.

Maruto e primul lui disc solo la casa de discuri Erstwhile, e cu totul altceva inca o data, si e in mod sigur cel mai bun album al lui de pana acum. Sunetele de pe albumul asta, tranzitia intre diferite idei si structura generala a piesei (e doar o piesa, desigur), dezvaluite mai clar cu fiecare ascultare, alcatuiesc ceva mai bun decat o cutie intreaga de bomboane fondante cu umplutura de nuca. Mult mai bun. E un album superb care trebuie cumparat pe cd ca sa va puteti bucura de darnicia muzicala a lui Toshi (aveti grija la boxe, cica sunt niste faze care le pun la incercare - daca iese fum din ele, e semn rau). Dar un fragment din Maruto v-am urcat eu pe Youtube ca sa aveti un mic teaser.

Steven Wilson - Grace for Drowning

Pentru cine nu stie, Steven Wilson e un fel de Leonardo da Vinci al zilelor noastre - stie sa faca multe lucruri, a facut multe lucruri cu mare pricepere si succes, si pare interesat sa invete sa faca si mai multe daca se poate. Si se poate, pentru ca e Steven Wilson. Pe langa Porcupine Tree, o trupa de mare insemnatate istorica (pentru istoricii veacurilor urmatoare care vor sti sa aprecieze), Steven e genul de tip care colaboreaza cu o sumedenie de alti artisti si e in stare sa treaca, cu aparenta naturalete, de la ambient la pop la death metal la rock progresiv, de parca asa ar fi normal. Si in cazul lui chiar e normal, pentru ca e Steven Wilson. In plus, toata lumea stie ca pentru el cantatul in trupe e doar un hobby, activitatea lui de baza fiind de producator - dar genul ala de producator care ia premii prestigioase pentru munca lui, si care e insarcinat sa remasterizeze intregul catalog de albume King Crimson, intrucat Robert Fripp considera ca numai el e in stare. Pericolul care-l paste pe Wilson dupa atata munca si atata recunoastere e sa devina redundant, sa ajunga la concluzia ca stilul lui e atat de bine cristalizat incat nu mai are rost sa experimenteze si sa scoata aceleasi lucruri pe banda rulanta.

Nu-mi dau seama daca asta se intampla pe Grace for Drowning. Adica, intr-un anumit sens, nu e nici o idee majora aici pe care Wilson insusi sa nu o fi pus in practica deja cu alta ocazie. Dar, in acelasi timp, varietatea etalata de piesele noi e atat de mare incat nu prea ai cum sa-i reprosezi ca s-a plafonat. Fiecare piesa surprinde, in primul rand in sensul ca nu stii niciodata ce urmeaza (sunt elemente electronice, de metal, de jazz, plus o groaza de influente prog), dar si pentru ca unele dintre piese nu sunt tocmai usor de inghitit de la prima ascultare. E posibil sa fie din cauza ca nu-s la fel de catchy ca pe, sa zicem, ultimele albume Porcupine Tree, dar banuiesc ca la mijloc e si o inititativa mai complexa, poate o viziune a lui Wilson inca nu prea bine definita, care-i da tarcoale si-l face sa nu se grabeasca, sa vina cu niste piese deconectate una de alta, si aparent nehotarate structural. Asta e impresia pe care mi-o lasa albumul, care - trebuie zis - mi-a placut mai mult cu fiecare ascultare si cu cat mai multa atentie i-am acordat.

Alta impresie e ca albumul sufera de o anume "self indulgence"; unele dintre piesele mai lungi se lafaie inutil de mult, zic eu, in explorarea unor teme sau a unor figuri ritmice, in detrimentul conciziei. E cazul unor parti din piesa de mai jos, "Remainder the Black Dog" (care are parte de un videoclip cam dubios dar distractiv), al instrumentalei Sectarian si al piesei-mamut de douazeci de minute Raider II, care e o explozie de riffuri amenintatoare si solouri nesfarsite de saxofon si flaut in cea mai buna traditie King Crimson, dar nu prea ajunge nicaieri cand se termina. Acestea fiind zise, e un album solo, deci daca el a vrut sa-l faca dublu si sa se intinda un pic mai mult pe niste directii, e treaba lui, albumul lui. Si, ca sa fiu sincer, cred ca e imposibil sa asculti albumul si sa nu-ti placa macar anumite lucruri. E mult prea variat ca sa nu fie placut.

Janek Schaefer - Phoenix & Phaedra Holding Patterns

Janek Schaefer e un "sound artist" care se mentine ocupat producand instalatii si scriind compozitii comandate de altii; altfel spus, e genul de tip care reuseste ocazional sa stoarca niste bani de la organismele finantatoare de artisti. Aud mai tot timpul de el in contexte publice gen expozitii si instalatii, si asta e un lucru bun, pentru ca Janek Schaefer e un artist valoros, cu cateva albume foarte misto in buzunar. A scos la viata lui si albume facute in studio cu mijloace electroacustice si field recordings, dar "Phoenix & Phaedra Holding Patterns" e inregistrat in public, captand parte dintr-o instalatie interactiva. Sunetele salii respective sunt prezente pe inregistrare, alaturi de public (a carui treaba era, se pare, sa tina in maini niste transmitatoare radio si diverse difuzoare) si de partea muzicala propriu-zisa, constand in sample-uri, chestii auzite la radio, plus contributiile lui Schaefer, care in general exista in zona ambient/drone cu multe detalii fine. Combinatia functioneaza de minune, si daca m-as fi uitat mai bine la booklet v-as putea zice si ceva despre logica compozitiilor, despre ce e vorba, cum au fost gandite, cum interactioneaza compozitorul cu publicul etc. Insa nu m-am uitat decat cu coada ochiului, deci nu va pot zice nimic sigur. Stilul lui Schaefer are ceva din lumea sonora a unor tipi ca Stephan Mathieu, Christopher McFall sau chiar Fabio Orsi, deci daca va stiti sensibili la oricare dintre numele astea si nu l-ati ascultat inca pe Schaefer, stiti ce aveti de facut. Uite si o piesa.

Ghédalia Tazartès - Granny Awards

N-o sa comentez mult despre albumul asta, intrucat nu-s foarte bine pus la punct cu opera lui Tazartes. Am ascultat eu vreo doua albume ale lui, dar sunau atat de diferit si erau atat de derutante incat am ramas destul de confuz in urma experientei. Ce stiu despre el e ca e francez si are o biografie strans legata de istoria recenta a muzicii deosebit de dubioase. Granny Awards aduce impreuna niste inregistrari de arhiva din anii '80, care preced primele lui inregistrari oficiale. Desi albumul are numai vreo jumatate de ora (din care un sfert e ocupat de piesa cu nume excelent de mai jos), e greu de precizat ce se intampla din punct de vedere muzical. E un colaj neobrazat si extrem de bine inchegat, muzica e ca un fluviu care trage dupa el aluviuni si le arunca de colo colo in timp ce se grabeste in aval. Sample-uri distorsionate cu voci, acordeoane si viori la colt de strada, pasari ciripind, punk rock - totul isi gaseste un rost aici. Aud la Ghedalia Tazartes un pic din nebunia lui Stockhausen, dar si ceva din sound art-ul de care se fac responsabili artisti mai recenti ca Lionel Marchetti sau chiar Philip Corner. Good stuff.

Mathieu Ruhlmann & Banks Bailey - Anáádiih

Daca vreti sa ascultati un album de field recordings pure, neprocesate, anul asta, atunci fara indoiala trebuie sa ascultati Anaadiih. E putin probabil sa gasiti ceva mai bun. Mi se pare uimitor cum actul de a inregistra niste sunete naturale poate avea, pe disc, rezultate atat de diferite, de la albumele-tapet lipsite de personalitate din nesfarsita serie "Nature Recordings/Sounds of the Rainforest/Gentle Rain etc. etc." pana la operele impresionante, convingator de dramatice ale unor oameni ca Eric La Casa sau Chris Watson.

Colaborarea dintre Ruhlmann si Bailey se incadreaza bine de tot in a doua extrema. E o suma de inregistrari naturale 100% realiste, dar arta cu care sunt inregistrate si prezentarea lor pe disc fac ca Anaadiih sa fie mai mult decat un document dezinteresat, stiintific. Mana artistilor trage cortina de peste o lume in care muzica e o prezenta inerenta, profunda, si o face in asa fel incat sa dezvaluie dramatismul lumii fara ca personajele din ea sa fie fortate sa reactioneze in vreun fel. In gestul asta discret de tragere a cortinei sta arta celui care inregistreaza sunetele naturii, si e o arta pe care cei doi o stapanesc foarte bine pe albumul asta. Cred ca in afara de discurile recente ale lui Chris Watson n-am mai auzit ceva atat de bine facut pe zona asta in ultima vreme. O recomandare serioasa din partea mea, si mai jos prima piesa de pe album ca sa auziti despre ce e vorba. E album de ascultat la casti in prima faza, iar mai tarziu scos la aer intr-o camera spatioasa pentru aprofundare.

Mastodon - The Hunter

Ce e extraordinar la coperta ultimului album Mastodon, pe langa desenul in sine, e ca de fapt nu e nici un desen, ci e poza unei sculpturi care exista cu adevarat, cineva a facut-o special cu prilejul acestui album. Nu stiu ce credeti voi, dar mie mi-ar placea sa am asa ceva in sufragerie, un cap de bou cu o serioasa problema de atitudine, sculptat in lemn. Am tot vazut recenzii in care lumea se plangea ca The Hunter e un fel de Mastodon imblanzit, mai usurel, cu piese de dat la radio, un fel de U2 pentru barbosi. Acuma, nu prea vad problema - trupa intotdeauna a fost comerciala intr-un sens, adica au venit cu un stil care a prins de la bun inceput si pe urma au variat in jurul lui ca sa-si pastreze fanii dar sa le castige si admiratia celor mai pretentiosi - o strategie bine pusa in aplicare. Dar, lasand asta la o parte, The Hunter mi se pare Mastodon premium 100% (prietenii stiu de ce). E drept ca are cateva piese foarte usor de placut de la prima ascultare, dar nu s-a schimbat nimic esential.

Daca ar fi o chestie de zis, mi se pare tocmai ca albumul se intoarce un pic la genul de riffuri periculoase cu care se prezentau pe albumul de debut din 2002, Remission. Ala ramane deocamdata Mastodonul meu preferat, asa ca miscarea ma bucura, mai ales ca albumul precedent (Crack the Skye) nu mi-a placut deloc. Din pacate, The Hunter oboseste putin in partea a doua, piesele find mai putin energice si memorabile fata de cele din prima jumatate, dar in ansamblu treaba e buna. Mai jos e piesa Black Tongue, in care s-ar putea sa ma insel dar cred ca e vorba de Greuceanu si zmeul care fura soarele si luna de pe cer si Greuceanu merge sa se bata cu el in numele a tot ce e frumos pe lumea asta. Probabil cea mai tare deschidere de album din 2011.

Julia Holter - Tragedy

Prietenul Victor mi-a luat-o inainte si a vorbit despre albumul asta pe blogul lui acum cateva zile. Chestia asta pica la fix, pentru ca eu chiar ma intrebam ce-as putea zice despre el, e genul de album care emana un soi de libertate artistica rezistenta la descriere. De fapt, nici Victor nu s-a descurcat prea bine, avand in vedere ca in primul paragraf tranteste descrierea urmatoare: Năprasnic și oxidat somnal de trompă, de-îndată acompaniat de și mai multe bläsere, cu o tentă de machine-musik. Cam asta-i.

In rest, deja a mentionat el ce voiam si eu sa zic, anume ca inceputul albumului imi aduce aminte de inceputul lui "Salmon Run" al lui Graham Lambkin. Si a facut si comparatiile pe care aveam sa le sugerez: Chelsea Wolfe, Grouper si Julianna Barwick. Cam asta e, o sa postez si eu aceeasi piesa, pentru ca Julia i-a facut videoclip si e cea mai psihedelica aparitie video a anului. Mai vreau doar sa zic ca albumul asta o sa fie un soc puternic pentru cei care au ascultat-o pe julia anul trecut pe albumul Celebration, pe care presta cu mare finetze field recordings, improvizatie cu obiecte dubioase si punea in practica o compozitie de Michael Pisaro. Prin comparatie, Tragedy e o rotatie de 180 de grade, daca nu chiar un salt interdimensional. Noroc ca eu o mai ascultasem pe Julia cu niste chestii mai vechi inregistrate de ea in dormitor, pe care canta "Don't Dream It's Over" si alte popisme inutile, asa incat n-am fost chiar complet surprins de directia luata acum. Ideea principala a paragrafului e, desigur, ca Julia Holter e o tipa care trebuie urmarita cu mare atentie, pentru ca nici nu stim ce pierdem.

Corrupted - Garten der Unbewusstheit

Daca va uitati la clipul de mai jos, persoana care l-a urcat a pus un mic text pe ecran la inceput: "There is no doom - just Corrupted". O fraza care contine un adevar esential, pe care din pacate putini l-au aflat pana acum. De unde vad eu lucrurile, Corrupted e pentru doom metal ce e Deathspell Omega pentru black metal: singura trupa pe care chiar pot s-o iau in serios. Ceea ce nu inseamna ca stilurile astea nu au dat si nu dau in continuare trupe excelente/interesante/inovatoare, dar in comparatie cu ce fac oamenii astia restul e, for better or worse, muzica facuta in joaca. Deci Corrupted e o trupa japoneza care a inceput prin anii '90 si a trosnit de-atunci niste albume legendare fix in creierul constiintei publice, care insa nu a luat act de manifestarea geniului decat intr-un cerc restrans (restul impactului s-a propagat probabil in subconstient). Mai exact, trupa a ajuns cunoscuta mai degraba in randul consumatorilor de muzici experimentale de tot felul decat printre amatorii de metale. Anul asta, Corrupted se intorc dupa o absenta destul de lunga cu, am impresia, cel mai accesibil album din discografie.

N-o sa stau sa descriu muzica, pentru ca auditia a fost deja mult prea intensa, o experienta coplesitoare care pe mine m-a racorit total si m-a lasat in pana de cuvinte. Sa lamurim putin lucrurile: Corrupted nu e sludge, nu e post metal, nu e funeral doom, nu e nici macar o combinatie intre astea, e ceva transcendent. Nu e nici macar metal, sau daca vreti Corrupted e un fel de Chuck Norris al metalului - poti sa-l situezi, abstract, intr-un context, dar cand apare el contextul e pulverizat instantaneu. Ascultati cu volumul la maxim. Multumesc.

Omu Gnom - Ai grija sa n-ai griji

Sa va explic mai intai care e spilul aici. Omu Gnom e un rapper din Timisoara daca am inteles bine care anul asta a lansat simultan doua albume. Unul dintre ele se cheama "Ai grija sa n-ai griji", celalalt e "Nu uita sa nu uiti". Impreuna pot fi gasite sub titlul de sinteza "Ai grja sa nu uiti". Get it? O idee excelenta, dupa parerea mea, si daca nu sunteti de acord puteti sa ma ignorati, dar in orice caz ce trebuie sa faceti e sa-l ascultati pe Omu Gnom pentru ca le da destul de bine. Din pacate, albumul al doilea, "Nu uita sa nu uiti", e cam slab (in ciuda unor colaborari decente cu lume buna gen Kazi Ploae, DJ Limun, Bean sau Norzeatic), de fapt e atat de slab incat n-are rost sa-l amintim sau sa ne deranjam cu el. In schimb, albumul cu grijile e un excelent debut care nu trebuie lasat sa alunece sub radarul celor care servesc hip hop romanesc.

As zice ca Omu Gnom nu se afla inca la nivelul unor contemporani ca Spike sau trupa Specii (ca stil, probabil ca e undeva pe la mijloc). Versurile sunt in general istete - uneori foarte istete - dar exista si destule petarde lirice, rime facute aparent la plesneala ca sa umple spatiul. Jocurile de cuvinte/fazele cu dublu sens par a fi specialitatea gnomului, si in apararea lui iata refrenul foarte destept al piesei "Cu cartile pe fata" din finalul albumului:

Ai venit?
si nu te-ntreb dac-ai ajuns;
vorbesc de-afaceri, de bani
ia zi: te-ai ajuns?
Ai minte?
daca ai, minte ca ai - e stare naturala,
n-apela la bunul simt, e plecat din tara

Daca nu vi se pare destept, inseamna ca s-ar putea sa fie doar in mintea mea - si de fapt asta e foarte posibil, intrucat dupa toate aparentele tot ce se intampla in lume se intampla de fapt in mintea mea, si deocamdata nu mi-a demonstrat nimeni ca n-ar fi asa. Un alt mare avantaj al omului Gnom pe albumul asta (cred ca cel mai mare) e abilitatea de a se juca cu sample-urile. Piesele se construiesc pe o librarie bogata de sample-uri: tot felul de treburi cu pian si viori, piese din "fonoteca de aur" (muzici usoare romanesti), alte bucati foarte soulful in engleza dintre care n-am recunoscut nimic, plus o groaza de replici din filme vechi romanesti, toate bine demontate si reintegrate astfel incat sa contribuie in mod corespunzator la tema sau atmosfera pieselor.

Mai jos aveti o alta piesa cu refren misto, si tot felul de referinte la artisti si piese clasice de hip hop din Romania si din afara. Eu am prins vreo trei dintre ele - daca prindeti voi mai multe bagati comentarii. Ah, si ca sa citez una dintre piese, "daca simti ca-i original, ia-l original".