Pain of Salvation - Road Salt Two

Odata o trupa respectata de metal progresiv, Pain of Salvation au dat-o cotita acum cativa ani spre alte orizonturi muzicale, ceea ce le-a atras antipatia unora-altora, care au fost de parere ca PoS nu mai sunt ce-au fost si ar trebui sa-si bage mintile in cap. Schimbarea de directie nu e cine stie ce surpriza, s-au orientat catre un hard rock saptezecist usurel - un pic de fuzz pe chitara, un pic de bluzan pe solouri, un sunet mai crud, piese mai simple - la care au adaugat ceva influente grunge, probabil din cauza ca de astea ascultau cand erau mici, inainte sa se faca mari muzicieni si sa incerce sa cante muzica pentru pretentiosi. Zic ca schimbarea nu e surprinzatoare din doua motive. Unu la mana, in ultima perioada vedem tendinte asemanatoare la Opeth, Porcu Tree (si in special Steven Wilson solo) sau chiar la Dream Theater (probabil un soi de midlife crisis in care isi dau seama cu amaraciune ca la concertele lor nu vin decat barbati si incearca in disperare sa faca o muzica mai dintr-o bucata, doar-doar or atrage putin prezenta feminina). Doi la mana, influentele Soundgarden sau Faith No More erau prezente in stilul Pain of Salvation inca din perioada Entropia, deci intr-un fel nu e ca si cum ar fi aparut cu niste chestii absolut din senin.

Ce-i drept e drept insa: Road Salt Two suna ca si Road Salt One, si amandoua albumele sunt departe de flamboaiantza progresiva de pe The Perfect Element I sau Remedy Lane. Leitmotive exista, multe piese de pe album fiind legate destept de altele prin armonii comune si cateva melodii de efect care apar in chei si ritmuri diferite pe parcurs, contribuind la ceea ce pare sa fie o poveste despre viata chinuita a unui tip, plina de amintiri si visuri si intrebari existentiale. Ce face albumul interesant pentru mine e varietatea de "moods" - piesele sunt destul de scurte si fiecare evoca o chestie diferita - unele sunt delicate, altele suparate pe viata, unele sunt fanteziste si un pic complicate (nu foarte), altele sunt simple si la obiect. Iar convingerea cu care Daniel Gildenlow canta cu vocea e contagioasa ca intotdeauna (tipu' e un fel de Tudor Chirila de la noi, cu diferenta ca asta are talent). E un album distractiv si mie imi place clar mai mult decat fratele lui de anul trecut, dar nu va asteptati la vreo chestie fabuloasa. Mai nou, am inteles ca pe Daniel l-au mai parasit inca doi colegi, astfel incat a ramas singurul din formula initiala a trupei. Am impresia ca baietii nu erau tocmai incantati de noua orientare, dar sper ca pe Daniel sa-l doara la basca de chestiunea asta si sa-si urmeze in continuare muzele si zodia schimbatoare in orice directie il va duce. Eu am incredere in creativitatea lui.