Magnus Öström - Thread of Life

Dupa lansarea proiectului Tonbruket al lui Dan Berglund anul trecut, Magnus Ostrom e al doilea membru al fostului Esbjorn Svensson Trio care isi incearca puterile cu un album solo, rezultatul fiind... hmm, previzibil. Ca in cazul multor albume de bateristi, piesele apar mai degraba ca niste exercitii ritmice decat ca veritabile compozitii. In sensul ca fiecare piesa e construita in jurul unei figuri ritmice, de obicei neregulate, iar lucrurile nu se schimba mai deloc, decat la modul ca dinamica variaza mai mult sau mai putin. Nimeni nu iese in evidenta, si e oarecum de apreciat ca Magnus nu face excese de virtuozitate, desi uneori ascultand piesele astea ma gandesc ca poate ar fi fost mai bine. Nu vreau sa fiu prost inteles - albumul nu e rau, e chiar excelent de ascultat in fundal in ceainaria/cafeneaua preferata cu amicii, cand ora e semi-tarzie si v-ati plictisit de playlist-ul cu indie roc.

In alta ordine de idei, trebuie sa-mi fac si eu intr-o zi o poza ca pe coperta asta, cu un cinel in mana si o privire de baiat gospodar, si s-o pun pe Facebook. Cine stie ce succes am si la cine.

Jason Kahn - Beautiful Ghost Wave

Jason Kahn goes noise. Sau cel putin asta e reactia celor care-l cunosc mai bine decat mine pe Jason Kahn. Am o vaga banuiala ca ar fi trebuit sa incep sa-l ascult cu albumele mai vechi, pe care presteaza ca percutionist. In fine, cert e ca Beautiful Ghost Wave e noise, dar varietatea aia translucida, ca suprafata marii prin care poti privi sumedenia de animale acvatice in miscare browniana, unele dintre ele la randul lor translucide, lentile pentru observatorii unei realitati si mai adanci. Povestea albumului e ca domnul Kahn s-a jucat cu un sintetizator, un mixer, niste bobine electromagnetice, un radio pe frecvente scurte si microfoane de contact, inregistrandu-se in acest timp din camera alaturata, dar inregistrand nu doar ce captau microfoanele, ci si sunetul camerei. O multime de detalii se nasc atat din metoda in sine, cat si din lucrul cu sunetele accidentale, secundare rezultate ocazional din manipularea surselor, pe care Kahn declara ca le-a lasat sa influenteze structura compozitiei (improvizatiei?) tratandu-le ca pe evenimente decisive.

Blaspherian - Infernal Warriors of Death

Pentru cei mai satanisti dintre dumneavoastra, o felie de death metal american in dulcele stil Incantation/Immolation. Fiara asta de album mi-a fost recomandata de Razvan Matragunul (ca altfel nu pot sa-i zic), care tine cu maxima constiinciozitate o lista cu albume de metal aparute in 2011 pe pagina lui de RateYourMusic. Din cate am inteles ascultand piesele, membrilor trupei nu prea le-a placut ora de religie in scoala generala. Nu stiu ce s-a intamplat - poate au avut o profa naspa - cert e ca baietii au ramas cu traume adanci si se defuleaza prin intermediul acestui album. Daca sunteti curiosi, veti observa un ton de chitara cavernos si inecat in sange, acompaniat de tobe pe sistemul masina de tocat, astfel incat nu are cum sa nu va placa.

Angizia - Kokon - Ein schaurig-schönes Schachtelstück

Daca exista printre voi fani ai trupei/proiectului Devil Doll, e bine sa fiti atenti la Angizia. Practic, realitatea cruda fiind ca Mr. Doctor s-a pitulat in obscuritate de vreo 15 ani si e din ce in ce mai putin probabil sa reapara cu muzici noi, Angizia e cea mai apropiata chestie de Devil Doll pe care am putea-o asculta. Nu e la fel de malefic, ci mai degraba burlesc in alaturarea de stiluri - forme clasice (vals, tango), nursery rhymes, atmosfera de carnaval si mici injectii metalice pentru dinamica (o mai mare injectie pe piesa de mai sus). Si o poveste n-am inteles despre ce, ori despre o insecta, ori despre o creatura diforma dintr-un travelling show bantuita de sentimente umane - speculez total aiurea, evident. De fapt, daca ma gandesc bine, e mai degraba la jumatatea drumului dintre Devil Doll si Lacrimosa sau ceva de genul asta. Suna grozav.

Paatos - Breathing

Prog rock suedez melancolic si in general inofensiv. Un album ceva mai inspirat decat cele doua dinainte, am impresia ca s-au reorientat inadins in directia primului disc (Timeloss, 2002). O idee buna in principiu, fara sa aiba vreun rezultat senzational in cazul de fata.

Virus - The Agent That Shapes the Desert

Virus e proiectul lui Czral (Carl-Michael Eide), fost baterist in Ved Buens Ende... dar si in Aura Noir si Dodheimsgard, aparand de-a lungul anilor ca invitat pe albume Ulver, Satyricon, Fleurety, Darkthrone - deci un tip ocupat, mai exact ocupat cu lucruri bune si frumoase. Virus suna ca si cum King Crimson (in perioada Red) si Arcturus (perioada post-black metal) ar fi fost contemporani si ar fi avut niste membri comuni care se tineau de prostii in timpul liber. Din pacate, nu suna atat de bine cat ar putea da de inteles comparatia, compozitiile sunt liniare si toate gandite cam pe aceeasi idee: riffuri disonante, voce monotona, teme repetate insistent. Din fericire, albumul are mult groove si sectia ritmica suna bine de tot. Se poate trece pe meniul de specialitati norvegiene faux-avantgarde, alaturi de delicatese precum Solefald, Age of Silence, Winds etc. etc.

Ferran Fages, Robin Hayward, Nikos Veliotis - Tables and Stairs

Prima aparitie in 2011 de pe taramul free improv e un pic surprinzatoare, in sensul ca imbratiseaza neconditionat elementul drone. In ciuda unor pasaje cu sunete mai fragmentate, la inceputul si spre finalul piesei, cand vocile celor trei instrumente se desprind pentru a cauta alte directii, dinamica e clara: sunete prelungi se armonizeaza si pun in miscare un drone in crescendo de toata frumusetea. Instrumentatia justifica intrucatva alegerea: Hayward canta la tuba (mai exact microtonal tuba, deci banuiesc ca e vorba de un acordaj dubios?) si, impreuna cu violoncelul lui Veliotis, alcatuiesc un strat de frecvente joase, pentru ca vocea lui Fages (sine wave generator) sa aduca un contrast de sunete inalte, dar la fel de prelungi. Odata gasita armonia intre voci, muzica se pune in miscare. Evident, experienta fiecarui muzician garanteaza ca in fiecare clipa se intampla ceva interesant, deci auditia activa, cautatoare de detalii e incurajata. Am pus mai sus a doua jumatate din cele 30 de minute, un pic mai bogata in evenimente decat prima, asa ca va puteti face o idee.

Demian Johnston & Mink Stole - Trailed & Kept

E vara, zi torida, venita la rand dupa altele la fel, drumul e uscat, prafuit. Spre seara se aduna in sfarsit niste nori, cateva tunete indepartate dar ploaia nu vrea sa cada. Se porneste un vant nervos, bate fix din fata si te biciuie, prinde praful de pe drum in mici vartejuri si ti-l arunca in ochi si in gura. Daca ascultai ceva in casti, nu mai auzi nimic acum, e inutil sa incerci, vantul urla si invadeaza toate frecventele. Continui sa mergi, din copacii de pe marginea drumului incep sa se desprinda crengile mai plapande, sunt si ele prinse in vartej, te lovesc peste frunte, peste brate, frunze uscate inainte de vreme iti intra in par si ploaia nu mai vine odata. E aproape intuneric, cerul e jos si aerul iti ineaca respiratia, ai zgarieturi pe brate si pe obraji de la crengile ratacite. Dupa un timp vantul oboseste, raman din el mai mult niste soapte, sau niste glasuri, de unde vin ele, sunt doar in mintea ta, ai uitat oare sa opresti iPod-ul din buzunar? Norii fug in alta parte, cineva i-a descantat poate si isi duc furtuna mai departe, mare noroc si nenoroc pe oraselul nostru insetat. Incepi sa mesteci boabele de praf dintre dinti, o sa fie greu sa treci pieptenele prin par in seara asta.

Evergrey - Glorious Collision

Easy listening metal. Cand i-am auzit pe astia la radio in '98 (cand scoteau Dark Discovery) erau o aparitie interesanta, intre timp au incercat sa cante prog metal, apoi un fel de pop metal, ideile s-au diluat si cantitatea de branza a crescut considerabil. Cam asa se prezinta si in 2011, dar mie imi plac in continuare intr-o anumita masura. Au pastrat aerul de melancolici/deznadajduiti cu care au venit de la inceput, chiar daca stilul nu e pus in slujba unor compozitii grozave. Piesa asta merge sa stea langa memoria unui amic pe care muzica Evergrey l-a insotit in trecerea unui mare prag. Set aside for a greater journey.

Radiohead - The King of Limbs

Vorba cuiva de pe excelentul blog Killed in Cars acum vreo saptamana, nu poti sa ai in ziua de azi blog fara sa pui macar un post despre Radiohead. Ma conformez pentru ca albumul nou nu-mi displace, desi o sa fie clar mai pe la coada listei pe anul asta. Doua lucruri faine la The King of Limbs: e diferit si e scurt. Un lucru rau: e totusi prea lung pentru cat de putine idei pune pe masa. Cu exceptia lui Lotus Flower (hitul) si a piesei Codex (balada?), cam toate bucatile se compun dintr-un loop melodic (in general lucrat pe bass) si unul ritmic (percutie electronica), repetate cu putine variatii si un pic defazate, ca sa creeze o iluzie ritmica. E muzica electronica minimalista si nu prea interesanta, dar ocazional placuta. In fine.