Prefuse 73 - The Only She Chapters

Am ajuns si la unul dintre albumele mele preferate de anul asta - deocamdata sta destul de bine in top 10. Asta nu e foarte important, desigur - important e ca n-am ascultat in viata mea un album atat de trippy ca asta. M-am tot gandit cum sa-l descriu si n-am avut nici o idee ca lumea, deci cred ca o s-o las balta din start. De fapt, imi vine acuma o idee, dar e dubioasa, implica sintagma "underwater hip hop" si nu cred ca e cazul sa detaliez ce e in capul meu. Sa asculti "The Only She Chapters" e ca si cum ai locui temporar intr-un oras (ok, hai sa-i zicem subacvatic) in care se desfasoara povesti nemaiinchipuite, mai cu seama povesti de dragoste, pe care tu le urmaresti asezat intr-un [fotoliu de alge] fix in piata centrala, ascuns dupa obiectivul unei slow motion camera. Si, pentru ca oxigenul e mai mult absent si tu nu esti obisnuit cu asemenea experiente, te incearca iluzia ca locuitorii orasului nu fac decat sa repete, ca intr-o reconstituire, lucruri pe care tu insuti le-ai trait altadata, intr-un alt oras, intr-un timp mai generos.

Alessandra Rombolá, Michel Doneda - Overdeveloped Pigeons

Cel mai tare titlu de album al anului pana acum soseste de la o pereche de muzicieni improvizationisti. Doneda canta la saxofon soprano si sopranino si uenori un radio, iar Rombola se ocupa de flaut, placi de faianta si alte "obiecte ceramice". Paleta e aleasa cu grija, ma gandesc eu, pentru a imita sunetele facute de regula de inaripatele in cauza, chestie care le reuseste de minune. Instrumentele de suflat suiera, fluiera, se ingana permanent, si sunt acompaniate de zbateri, zburataceli si zburlituri de penaj create de celelalte obiecte. Dialogul e grozav de fluid, se canta cu inflacarare si mult control. E un album distractiv si bine facut, care fara sa puna in aplicare vreo metoda noua de a improviza, nu seamana cu nici un alt duet de suflatori din ce am ascultat eu pana acum. Ah, si in ciuda instrumentatiei, nu e nici urma de jazz aici.

Grouper - AIA: Dream Loss/Alien Observer

Ca multa lume probabil, am auzit de Grouper (Liz Harris) acum vreo trei ani, cand scotea "Dragging a Dead Deer Up a Hill", un album care suna exact ca un vis frumos. Cui n-a ascultat-o pe Liz pana acum ii recomand sa inceapa cu acel album. Pentru restul, discul dublu scos anul asta, pe numele lui "AIA" e un fel de revenire la stilul anterior albumului din 2008, un folkism psihedelic mai introspectiv, mai putin atractiv si posibil mai experimental. Pe "Dream Loss", primul disc, melodiile se ivesc ocazional din ceva ce e mai degraba drone decat folk - mai mult instrumental si mai electronic, nu chiar cea mai grozava chestie pe care am ascultat-o in zona asta, sincer sa fiu. Piesa de mai jos incheie discul al doilea, "Alien Observer", care vrea sa fie mai coerent si mai "pop", dar seamana mai mult cu niste albume mai vechi ale ei, "Way Their Crept" si "Wide" decat ce m-as fi asteptat eu sa aud in 2011. Nu sunt foarte incantat de rezultat, dar imi place ideea de doua discuri servind cate o estetica diferita si sunt sigur ca auditii mai atente si mai "in the zone" m-ar face sa ma razgandesc putin.

Angel Olsen - Strange Cacti

Distributia muzicii pe internet a ajuns in ultimii ani la indemana tuturor, astfel incat e din ce in ce mai greu sa faci, ca ascultator, o selectie bine informata de lucruri pe care chiar merita sa le asculti din noianul de discuri si disculetze scoase de diversi "artisti in devenire" care au facut rost acum doua luni de o chitara, au inregistrat ceva si acum se proclama "singer-songwriters" pe un site sau altul. Dupa cateva experiente neplacute cu albume trase de curiozitate de pe diverse siteuri, am ajuns sa resping automat chestiile "self-produced" sau in general scoase de artisti anonimi pe care nu am auzit sa-i recomande nimeni dintre cei in care stiu ca pot avea incredere, sau care n-au primit o recenzie buna pe un site pe care-l consider eu serios. Un exemplu ar fi Musical Coma , cu un subtitlu asemanator cu al blogului astuia daca nu v-ati dat seama deja - un site excelent in mare, dar napadit de buruieni - pentru fiecare album interesant sunt macar zece petarde printre care trebuie sa stii sa faci slalom daca nu vrei sa-ti pierzi vremea aiurea. Sunt sigur ca resping si unele lucruri valoroase fara sa-mi dau seama, dar trebuie trasa o linie undeva pentru ca e pur si simplu prea multa muzica in lume.

Totusi, din cand in cand mai trag cate un album la pleashca (in cazul asta un ep) care, in ciuda faptului ca suna exact a ceea ce este probabil - o inregistrare de dormitor cu voce si chitara, fara pretentii, fara originalitate - , are un farmec greu de numit. Probabil ca e in parte vocea lui Angel Olsen, asezata intre Grace Slick si Joanna Newsom sau ceva de genul asta, in parte placerea voyeuristica de a trage cu urechea la un moment intim intre o fata si chitara ei, care suna ca si cum ar fi fost menit sa ramana intre patru pereti si nu sa ajunga in forma de mp3 pe calculatorul unor oameni din alt colt de lume.

Wormrot - Dirge

Wormrot e o trupa de grindcore din Singapore. Am aflat asta acum un minut si mi se pare grozav, dar albumul suna beton oricum, chiar si atunci cand il asculti cu impresia ca sunt americani. 25 de piese, majoritatea sub un minut, voce suparata iremediabil pe viata, coperta ca la carte, stiti povestea. Dar e vorba de un soi destul de comestibil de grindcore, injectat cu o doza maricica de punk pentru maxima buna dispozitie. Productia e numai buna pentru stilul asta, instrumentele se aud clar, iar bateria are un sunet fantastic, de masina de tocat in actiune, care este o incantare. Daca albumul justifica auditii repetate n-as sti sa zic, dupa o ascultare cam intelegi despre ce e vorba si nu mai are mult farmec, dar pentru fanii stilului e miere curata. Am ales piesa instrumentala, cea mai lunga de pe album (1:49), pentru ca mi se pare cea mai faina.

Ebo Taylor - Life Stories

Tot mai multe compilatii in ultima vreme par sa poarte (sub)titluri de genul "Highlife & Afrobeat Classics". Unele includ inregistrari cu artisti diferiti din Africa de vest, in special Nigeria, din anii '70 cand stilurile astea erau la mare cautare in zona, dar din cand in cand unuia dintre artisti i se dedica un cd intreg. Ebo Taylor e unul dintre ei si sunt bucuros sa zic ca in afara de Fela Kuti (evident) el e pana acum preferatul meu. Ebo nu e nigerian, ci ghanaian (ghanian?), iar opera lui din intervalul '73-'80, asa cum e ea prezentata pe acest dublu cd, pare mai putin preocupata de temele politice atat de prezente in muzica lui Kuti, si mai degraba de chestiuni generale, "de viatza", cum se poate observa de pilda in piesa de mai jos, care daca nu va face sa zambiti sau sa dansati inseamna ca n-ati ascultat-o cu atentie. Desi, paradoxal vorbind, cred ca e cea mai trista piesa pe care am auzit-o pana acum anul asta. Enjoy.

Tyler, The Creator - Goblin

Un prieten mi-a atras atentia ca nu merge sa vorbesc despre albume care nu-mi plac in mod deosebit pe un blog care vrea sa promoveze "muzica foarte buna". Are dreptate si am incercat sa strang putin filtrul, dar acum de exemplu fac o exceptie. Noul album al lui Tyler, The Creator nu-mi place aproape deloc, mi se pare o mare, mare dezamagire dupa excelentul "Bastard" de acum doi ani - dar nu pot sa nu-l pun pe blog, pentru simplul fapt ca Tyler (si, prin extensie, grupul lui Odd Future Wolf Gang Kill Them All) e un fenomen in hip hop-ul ultimilor ani. Niste pusti sub 20 de ani (unii dintre ei pe la 15-16 ani cand s-au lansat), talentati (in special Tyler) si pusi pe fapte, Odd Future au creat o mica mare furtuna pe internet in ultimii 2-3 ani si au aruncat o bomba cu fitil aprins in mijlocul scenei hip hop, care - ca in cazul oricarui curent muzical trecut de o anumita varsta - ajunsese intr-un punct mort.

N-as zice ca Odd Future au provocat o revolutie in hip hop. Nu cred ca sunt destul de puternici (muzical) ca sa reuseasca asta, iar hip hop-ul atat mainstream, cat si underground a ramas la locul lui. Dar cred ca Tyler are stofa de revolutionar. Versurile lui pe albumul Bastard sunt mai violente/socante si in acelasi timp par mai sincere decat orice ati auzit vreodata in hip hop, si sunt ajutate de productia stangace si mixul lo-fi. Elementele astea se intalnesc si se potrivesc, creand imaginea unui Tyler copilaros si talentat, dar cu probleme serioase despre care parintii lui nu stiu si poate ca e mai bine sa nu stie. Iti place sa-l asculti pentru ca muzica lui e de o cruzime fascinanta care lipseste din hip hop-ul popular, dar n-ai vrea sa te intalnesti cu el pe strada.

Goblin e albumul al doilea, iar Tyler nu se descurca prea bine de data asta. I s-a urcat la cap celebritatea si vorbeste pe tot albumul despre el insusi, se da mare, se plange ca nu e inteles, se justifica de o mie de ori pentru ce a spus in trecut, isi explica imaginea, si e extrem, extrem de obositor. In plus, piesele sunt compuse neglijent, rimele sunt de multe ori penibile, iar beat-urile sunt atroce, cu putine exceptii. Apare un individ care canta un r&b obosit pe o piesa, alta piesa e despre vampiri, in fine... albumul e o varza. Piesa de mai jos e printre putinele care-mi plac, ar fi incaput fara probleme pe Bastard. Nu cred ca Tyler merge in cea mai buna directie in 2011, dar imi place sa cred ca o sa-si revina si o sa treaca peste momentul de popularitate, si eventual o sa mai lucreze la muzica. Imi place sa am incredere in el pentru ca indrazneste sa fie diferit, si o face in felul ala nonsalant, chiar daca e pueril si inconsistent, in care o faceau primii punkeri in anii '70 sau primii blackeri in anii '80-'90, perioade in care un gen stagnant a trebuit sa fie intors pe dos de niste pusti outsideri cu tupeu si idei. Tineti aproape.

Mitochondrion - Parasignosis

Domnisoarelor si domnilor, am placerea sa va prezint albumul death metal al anului. Mitochondrion e o trupa din Vancouver si canta un death metal brutal si mucegait cu oarecare influente black, confirmand zicala binecunoscuta "The road to hell is paved with Canadians". Nu vreau sa zic prea multe, intrucat piesa de mai jos exemplifica perfect stilul. Muzica lor pare haotica, o mare agitata de furtuna si inghitita de intuneric, cam in felul in care muzica Deathspell Omega poate parea haotica. La fel ca in cazul DsO, haosul e controlat si serveste la crearea atmosferei. Mitochondrion e una dintre cele mai rele trupe de pe fata pamantului la ora asta si auditia nu e deloc amuzanta. In plus, tipii se dau si putin intelectuali, dupa cum se poate banui din titluri precum "Pestilentiam Intus Vocamus, Voluntatem Absolvimus", "Banishment (Undecaphosphoric)" sau din versurile piesei Tetravirulence:
Insurmountable perfection is the unity of all that is opposed
When one becomes the work, and when then work is the ONE
Cast out dyscarastic stigmas, balance the aeonic four,
Exaltations rearrange in truth nihil extraneum
Ati inteles, da? Ramane sa stabilim legatura cu mitocondriile si respiratia celulara. ATP metal ftw.

O'Death - Outside

Conform wikipedia, O'Death e o trupa americana de "alternative country". Nu stiu daca asa e, dar mi se pare o descriere la fel de buna ca oricare alta, sincer sa fiu. Am auzit de curand de ei din intamplare, si imi pare foarte bine. Tipii practica un gen de Americana diferit de ce am mai auzit prin zona, cu elemente bluegrass si tot felul de instrumente mai mult sau mai putin traditionale gen banjo, ukulele si o scripca data-n ma-sa, despre care se vorbeste ca si diavolul ar canta la una identica. Apropo de asta, versurile O'Death trateaza subiecte din zona demoni/stafii/sperietori de ciori/licurici/crime din pasiune/nemurirea sufletului si inutilitatea existentei, exact asa cum se canta din cele mai vechi timpuri pe campiile fertile ale Georgiei (desi ei sunt din New York, dar ce conteaza).

Muzica de pe Outside e foarte frumoasa, intunecata si romantica si plina de fantezie. Risca sa te binedispuna intr-un mod dubios, in ciuda temelor sumbre. Mai jos e o piesa de pe album cantata live, dar si pe album suna tot asa. Multa armonie si un stil special - daca mai stiti chestii care suna asemanator sa-mi ziceti. Si sa ascultati albumul neaparat, e o bijuterie.

Alessandro Bosetti - Royals

Am inceput sa-l urmaresc pe Alessandro Bosetti abia anul trecut, cu albumul Zwolfzungen, care mi-a placut mult la vremea aia. Ideea de baza de acolo e pusa in practica si pe Royals - muzica instrumentala construita in jurul unor sample-uri vocale vorbite. Ca sa fiu sincer, Royals nu-mi place in mod deosebit, dar - ca si in cazul The Magic I.D. de care am vorbit de curand aici - nu pot explica bine de ce. Probabil ca are legatura cu vocile - pe Zwolfzungen fiecare piesa era vorbita intr-o limba diferita, cu muzicalitate diferita, la care Bosetti trebuia sa se adapteze instrumental in mod cat mai creativ. Aici vocile sunt banale si recita chestii in engleza, iar Bosetti se lungeste, muzica ajungand uneori la un asemenea nivel de complexitate in emularea sample-urilor incat devine usor enervanta (ganditi-va la Frank Zappa in momentele in care vrea sa epateze).

In orice caz merita ascultat, in special de cei care nu stiu despre cine e vorba. Bosetti e un om care isi exploreaza propria metoda cu rezultate diverse, dar cel putin procesul e cu siguranta interesant. Mai jos e prima piesa de pe album (ma rog, o parte din ea) si preferata mea. Am de cateva ori impresia ca suna un pic a Robert Ashley, nu?