duminică, 9 octombrie 2011

Anne Guthrie - Perhaps a Favorable Organic Moment

E prima data cand ma intalnesc cu Anne Guthrie pe un album, si de-acum sigur ma fac fan si o sa o urmaresc in tot ce face. Perhaps a Favorable Organic Moment (perhaps album title of the year, ca sa zic asa) are la baza lui field recordings, care nu par a fi modificate din cale-afara, dar in acelasi timp sunt compuse din sunete adesea greu de identificat. Asta se intampla pentru ca inregistrarile sunt aduse intr-un spatiu intim, lo-fi in care par sa-si piarda din caracterul referential. O data ajunse pe cd, sunt estompate, reduse la o pojghita lucieriana (adica la fel ca in piesa aia celebra de Alvin Lucier, stiti voi care), ceea ce, paradoxal, le face efectul cu atat mai puternic.

Atmosfera creata de field recordings pe albumul asta e cu adevarat ceva invaluitor, iar maniera in care se lucreaza aici imi aminteste de un alt album excelent construit similar, "Mineral Orange" al Vanessei Rossetto (2010). Ca si acolo, aici se adauga instrumente acustice in studio (Vanessa canta la viola si pian, Anne presteaza la corn francez si voce). Treaba asta e integrata atat de destept in piesele Annei incat va asigur ca n-ati mai auzit asa o imbinare (evident, trebuie sa fiti cat de cat obisnuiti ai genului, ca altfel o persoana care sufla intr-un corn ca o incepatoare absoluta peste niste inregistrari infundate cu claxoane de masini n-o sa vi se para tocmai o chestie fabuloasa). Cert este ca Anne nu foloseste cornul si propria voce ca elemente de coloratura, ci cu ele pune in aplicare ideile de baza de pe fiecare piesa. De pilda, albumul se deschide cu "Bach Cello Suite no. 2 Prelude Part 1", pe care cornul francez isi face aparitia tocmai ca sa cante transpunerea partiturii de violoncel a lui Bach din suita respectiva. A doua piesa de pe album e "Bach Cello Suite no. 2 Prelude Part 2", pe care se intampla aceeasi chestie (doar field recordingurile par sa difere), dar cu diferenta ca din sunetul cornului nu se mai intelege nimic, e spart in bucati de zici ca i-a aplicat o transformare Fourier si acuma rasuna fantomatic din hiperspatiu. Pe "Annie Laurie" partile 1 si 2, care incheie albumul, se intampla o schema similara insa implicand vocea Annei si un cantec popular irlandez sau asa ceva.

Din punct de vedere conceptual, un album diferit si interesant, iar ca atmosfera in mod cert unul dintre albumele anului pentru mine. Despre el a vorbit prin august si prietenul meu Olivier Messiaen, pardon am vrut sa zic Victor pe blogul lui, si daca vreti sa stiti ceva despre album mai in detaliu cititi si acolo. Apropo, Victor, ce s-a intamplat cu blogul tau de si-a pierdut interfatza? Cu ocazia asta o sa ma folosesc miseleste si de piesa urcata tocmai de Victor pe Youtube, ca oricum tot pe aia voiam s-o pun si eu pentru ilustrare.

Ca tema pentru acasa, va rog sa-mi spuneti ce interpretare a suitelor pentru violoncel de Bach imi recomandati, dintre Rostropovich, Pierre Fournier si Heinrich Schiff.

joi, 6 octombrie 2011

Sopor Aeternus & The Ensemble of Shadows - Have You Seen This Ghost?

Hello?
It's not me you're looking for...


Sunt sigur ca multa lume de pe la noi stie deja cine e Anna-Varney Cantodea, iar cine nu stie se poate lamuri intrucatva vizonand slideshow-ul de poze din clipul de mai jos. Cat despre Ensemble of Shadows, nu e nici un mister - sunt toate umbrele ei (lui?), ajutand-o si ajutandu-se intre ele sa creeze muzici dintre cele mai dubioase in zona goth/neoclasic/darkwave, pentru delectarea celor mai dubiosi dintre noi. Rareori melancolia extrema, disperarea, deznadejdea au fost mai convingator evocate decat in muzica Sopor Aeternus. "Have you seen this ghost?" seamana cu albumele dinainte, dar vine cu un adaos orchestral si vreo trei preluari presarate printre piesele proprii, atat de bine adaptate incat se potrivesc perfect cu restul. Una dintre ele se vede mai jos, si daca ma gandesc bine s-ar putea sa fie cel mai tare cover din istorie. In caz ca nu va prindeti pe parcurs, e vorba chiar de piesa lui Lionel Kitschie, care suna in sfarsit asa cum trebuia sa sune acum treizeci de ani - trista, disperata, ravasita, un strigat fara speranta. Dar sa stiti ca nici coverul dupa "Holding out for a Hero" nu e mai prejos.

miercuri, 5 octombrie 2011

Kendrick Lamar - Section.80

Incepand cu noul CunninLynguists si continuand cu albumele neasteptat de faine de la Death Grips si Shabazz Palaces, anul 2011 s-a dovedit plin de surprize placute pe zona hip hop. Kendrick Lamar e una dintre surprizele astea - un MC foarte tanar, cu o voce destul de atipica (un pic inalta si fara prea mult volum), dar posesor al unei viziuni artistice pe care o realizeaza aproape fara cusur pe albumul de debut. Piesele sunt variate, de fiecare ocupandu-se alt producator, dar sunt legate intre ele prin tema comuna - incercarea de radiografiere a asa-numitei "ADHD generation" din care el insusi face parte, tineri nascuti in America in era Reagan, astazi confuzi si incercati de tot felul de slabiciuni si vicii/dependente. In sprijinul ideii, Kendrick imagineaza niste personaje pe nume Keisha si Tammy, aspecte din viata carora sunt tratate pe diferite piese. Mai sunt si cateva bucati care se rup de poveste, dar sunt integrate bine in curgerea albumului. Versurile lui Kendrick arata o sensibilitate si o inteligenta care-i permit sa atinga subiecte mai profunde/delicate decat majoritatea colegilor de generatie. Productia excelenta si aparitiile altor rapperi invitati (ca pe prima parte a piesei de mai jos, spot the 2Pac reference!) completeaza fericit albumul. Am impresia ca Lamar o sa ajunga un nume mare destul de curand (deja albumul e foarte popular), ceea ce cred ca i-ar face bine si lui, dar si scenei hip hop mainstream in general.

Johann Johannsson - The Miners' Hymns

O recomandare in treacat pentru Miners' Hymns, care daca e sa ne luam dupa coperta (si cred ca putem avea incredere) serveste drept coloana sonora pentru un film de Bill Morrison, un regizor de care poate ati vazut un film ceva mai vechi, Decasia (sau The State of Decay). De asta cu mineri nu stiu nimic, dar muzica lui Johannsson e suficient de dramatica si de larga respiratie ca sa se potriveasca presupusului subiect al filmului. E muzica simfonica moderna, fara pretentii experimentale, consonanta, ca un fel de Arvo Part pentru copii. Daca ascultati Part, Gorecki sau Richter puteti sa-l incercati si pe Johannsson. Iar daca aveti prieteni in industria miniera, cumparati-le cd-ul de ziua lor, o sa fie incantati.

John Maus - We Must Become the Pitiless Censors of Ourselves

Cop killer
let's kill the cops tonight
(kill them)
Cop killer
kill all the cops in sight


Cat de frumos, cat de inocent. Gasim pe albumul lui John Maus un synthpop atat de autentic-optzecist incat ne dam seama de indata ca n-ar fi putut fi facut decat in 2011. Totul e exact de la mama lui - sintetizatoarele, drum machine-ul, vocea baritonala de Sisters of Mercy - totul e asezat la locul lui. Caracterul de reconsiderare postmoderna reiese insa din productia lo-fi, de dormitor si din versurile mult prea naive ca sa nu fie la misto. Ideea lui Maus e desteapta, iar piesele sunt superbe, legate in jurul unor refrene cu mult lipici. Undeva intre tribut nostalgic si satira subtila, albumul e o aparitie fara pereche in muzica de anul asta.

Pat Metheny - What's It All About

Dupa experimentul "Orchestrion" din 2010, care pe mine nu m-a incantat in nici un fel (ideea de Pat Metheny ca om-orchestra era interesanta, dar a rezultat in cel mai plictisitor album al lui), chitaristul minune incearca anul asta o schema noua, si anume un album de coveruri cantat pe chitara acustica. Ideea e cam fumata si risca sa cada in zona de muzica de lift in jurul careia Metheny a orbitat (cu gratie, zic eu) de la inceputul carierei. Nici materialul nu-l ajuta: The Sound of Silence, Girl from Ipanema, niste Beatles, un pic de Monk - alegeri previzibile, piese cam obosite. Ceea ce salveaza albumul e simtul fantastic pentru armonie al lui Metheny, care il lasa sa transforme piesele in niste variante extrem de personalizate, incat de multe ori sunt greu de recunoscut. Imi imaginez ca, pentru un chitarist, sa urmaresti felul in care tipul transforma armonic piesele astea trebuie sa fie fascinant. Ah, si mai e si tonul chitarei, care te racoreste instant, facand auditia placuta indiferent de cat de interesant ti se pare proiectul in sine. Pentru exemplificare, o piesa de la trupa The Stylistics pe care a preluat-o si Prince pe la mijlocul anilor '90. Smooth like butter.

Deathspell Omega - Diabolus Absconditus

"Monsieur Nonsense is writing and understands that he is mad", scuipa vocea lui Mikko Aspa la cateva minute dupa inceputul piesei, citand un eseu obscur al lui Georges Bataille. Langa vocea lui, un riff de chitara disonant se insinueaza in spatiul auditiv ca un sarpe bolnav, asteptand in praf prada pentru care-si pastreaza ultima picatura de venin.

Diabolus Absconditus nu e vreun album nou de la Deathspell Omega, e o reeditare a unei piese de douazeci si ceva de minute aparuta initial in 2005 pe compilatia "Crushing the Holy Trinity". O mentionez aici pentru ca e prima data cand e lansata separat, sub forma unui ep oficial, pe compilatia respectiva DsO fiind doar o trupa intre altele. Muzica vine dintr-o perioada in care DsO nu mai era trupa de black metal primitiv de la inceputul carierei, dar nu ajunsese inca la stilul avangardist de pe "Fas" si "Paracletus" pentru care sunt ei cunoscuti azi. Mai modesta ca tehnica instrumentala, piesa e totusi uriasa, intensa, rea, tulburatoare. Cineva a pus-o pe toata pe Youtube, deci ascultati-o mai jos. O dedic cu drag fetelor tinere incercate de o chemare monahala, pentru popularea muzicala a cosmarurilor dintre rugaciunea de seara si cea din zori.

Pagan's Mind - Heavenly Ecstasy

Coperta si titlul acestui album sunt indicii graitoare ca Pagans Mind e genul de trupa pe care o asculti fie la casti, fie cand esti singur, dar cu grija sa nu dai prea tare in caz ca intra cineva in casa si te prinde cu asa ceva. Adica serios, cred ca s-ar fi putut face un efort in privinta artwork-ului si a titlurilor de albume (nici precedentele nu suna mai bine) ca imaginea trupei sa nu para atat de jenanta. E pacat, pentru ca muzica e foarte misto pe felia ei. De cand i-am ascultat eu cu albumul de debut acum niste ani, Pagan's Mind au evoluat si sunt acum intr-o faza in care jongleaza cu un vocabular power metal, prog si melodic rock fara retineri, cu aerul ca nu-i intereseaza atat sa se tina de vreun stil anume, cat sa scrie piese bune.

Cred ca le reuseste chestia asta pe albumul nou, cu putine exceptii. In ciuda asemanarii cu Queensryche (mai mult din pricina vocii), tot albumul are o aura puternic nouazecista, gen perioada '93-'98 cand diverse trupe obscure isi incercau talentele in zona prog metal dupa ce Dream Theater aratasera ca se poate si deschisesera o usa larg. E ceva in sunetul clapelor, in voce, si mai ales in chitara care ma nostalgizeaza instantaneu. De fapt, chitara lui Jorn Viggo Lofstad e cea mai interesanta prezenta din trupa, e singurul chitarist pe care-l vad apropiindu-se cat de cat de stilul extrem de personal al lui Tore Ostby (Conception, ARK), altfel imposibil de imitat din cate am inteles de la niste oameni capabili. Chestia se vede si in riffuri, in solouri si chiar in compozitii, unele faze parand destul de influentate de Conception. Poate ca de aia imi si place albumul, cine stie.

Shabazz Palaces - Black Up

Cu siguranta cel mai interesant/inovativ/misto album hip hop al anului, Black Up e greu de descris in cuvinte. De la versuri la beaturi la sampleuri, albumul asta e cu totul altceva, e din alta lume. Parcimonios pana la sange, nici o idee nu e folosita mai mult decat e cazul, si asta se rasfrange si asupra versurilor - succinte, uneori seci, abstracte, dar extrem de misto. Unele piese sunt miniaturale, altele sunt formate din cateva pasaje fara multa legatura intre ele, dar schema functioneaza daca asculti cu atentie. Trebuie atentie, pentru ca multe dintre chestiile de finetze pot scapa neobervate, fie pentru ca nu tin mult, fie din cauza ca asculti albumul pe un sistem audio de kkt, fie pentru ca tot ce se intampla, muzical vorbind, e cumva low key, nu e nici un element care sa te muste de fatza ca sa zic asa. O data ce te-ai obisnuit cu stilul insa, e ca si cum ai pasi in afara navei spatiale si ai incepe sa plutesti aiurea prin spatiu. Si cred ca toti ne dorim sa facem ceva de genul asta la un moment dat. Un interviu cu Palaceer Lazaro (a.k.a. Shabazz Palaces) aici, pentru a spori confuzia. Eu pun aici o piesa, dar fara a asculta albumul intreg e imposibil sa te prinzi care e shpilul.

The Dear Hunter - The Color Spectrum

The Color Spectrum e rezultatul unui proiect ambitios de care The Dear Hunter s-au apucat prin 2010. S-au gandit ei sa compuna niste piese pornind de la culorile curcubeului, cateva piese pentru fiecare culoare, iar anul asta au aruncat pe piata o groaza de ep-uri sub numele asta. E vorba mai exact de noua ep-uri, acoperind cele sapte culori plus alb si negru. E greu de spus cata legatura e intre muzica de pe un ep si culoarea reprezentata, dar e clar ca trupa s-a chinuit sa exploreze stiluri si atmosfere diferite pentru fiecare dintre ele, rezultand intr-o colectie diversa muzical, dar si calitativ. Piesele de pe "Black" de exemplu sunt cele mai agresive, si singurele care amintesc de sunetul Mars Volta-ish cu care aparusera ei acum cativa ani. De la "Red" incolo, lucrurile devin tot mai usurele, ajungand pe "Yellow" la niste faze indie-folk care imi aduc aminte mai mult decat un pic de The Decemberists. Piesele de pe "Blue" au elemente de blues (ce chestie), iar spre zona de unde scurte Indigo-Violet muzica devine mai dramatica, cu niste faze orchestrale si un aer mai experimental. In fine, "White" se linisteste de tot si suna ca o adunatura de balade nesarate de la Coldplay.

In ansamblu, n-as zice ca auditia mi-a provocat cine stie ce experiente sinestezice; pentru asa ceva as recomanda albumul "The Painter's Palette" al trupei Ephel Duath din 2003, pe care fiecare piesa corespunde unei culori, chestie realizata acolo cu o mare putere de evocare. In cazul The Dear Hunter, e de apreciat versatilitatea, dar multe piese sunt niste abureli. Din fericire, trupa a avut ideea sa scoata si un cd "The Color Spectrum" cu cate una-doua piese reprezentative pentru fiecare culoare, pentru cine nu vrea sa cumpere/asculte toate ep-urile, si au ales cam cele mai reusite piese. Deci daca nu sunteti fani ai trupei, nu va deranjati cu toata chestia, ci mai bine puneti mana pe varianta scurta. Pe care apare si piesa de mai jos, parte din ep-ul galben si preferata mea. Yellow things are the best things.