Taku Unami, Takahiro Kawaguchi - Teatro Assente

Pfuh... ce sa va zic despre albumul asta ca sa intelegeti ce se intampla pe el, in conditiile in care nimeni nu s-a prins exact ce se intampla? Povestea de anul trecut cu excelentul "Motubachii" (scos de Taku Unami impreuna cu Annette Krebs) se repeta anul asta, cam in aceeasi perioada, cu Teatro Assente - un album la fel de contrariant, scos la aceeasi casa de discuri (Erstwhile), care il implica din nou pe Unami, un tip foarte prezent in cercurile de improvizatori de pe mai multe continente, urmarit oriunde merge de o umbra de mister. Lui Unami nu-i place sa explice procesele rationale din spatele propriei muzici, poate pentru ca nu are background-ul filosofic al altor "grei" din zona de avangarda extrema (ma gandesc la Keith Rowe sau Radu Malfatti sau Michael Pisaro, dar sunt multe exemple), sau poate pentru ca nu i se pare relevant sa justifice existenta muzicii.

In orice caz, Unami s-a lasat acum cativa ani de instrumentele traditionale (gen chitara sau laptop) si s-a apucat sa gaseasca surse mai putin conventionale pentru sunete. A avut si o faza in care in toate concertele in care aparea nu facea decat sa bata din palme, apoi a scos un album in duet cu Mattin in care amandoi stau pe scaun si plang timp de vreo doua ore. Dar pe Teatro Assente vocabularul lui Unami (ca si al lui Kawaguchi de altfel, e imposibil sa-ti dai seama cine ce face) e format din sunete de provenienta fie extrem de neclara, fie clara si extrem de prozaica. Printre chestiile usor de distins pe albumul asta, avem oameni inchizand si deschizand usi, urcand scari cu bocanci in picioare, obiecte cazand, voci care rostesc cate un cuvant-maxim doua, vibratia unui telefon mobil, o tipa vorbind la un telefon mobil, cineva incaltat cu tocuri, o inregistrare dintr-o padure tropicala, un elicopter si cineva cantand o piesa black metal la o chitara electrica. In rest, multe alte sunete care ar putea veni de oriunde.

Ce e fascinant la albumul asta, dincolo de natura improbabila a unor sunete si transparenta stupefianta a altora, e senzatia narativa, elementul cinematografic sa zicem. Titlurile pieselor contribuie la impresia asta - ca sa dau doua exemple, "She walked into a room, and found her absence" sau "She left her seat and walked out, 5 times at the same time (beep on her appearance and disappearance)" sunt mai mult decat titluri, sunt rezumate abstracte ale unei povesti pe care suntem, probabil, invitati sa o construim cu propria noastra perceptie. Dar chiar ascultand "Teatro Assente" fara a avea titlurile in fata, ca pe o piesa continua timp de o ora si cinci minute, e evident ca se intampla ceva dincolo de improvizatie.

Prezenta umana e atat de puternica in muzica asta, e incredibil. Nu poti sa creezi ceva atat de intens vizual folosind instrumente, si poate ca de fapt in asta consta forta muzicii lui Unami si a lui Kawaguchi. Se elimina complet instrumentalul, intermediarul neinsufletit care pune un perete chiar si intre experienta intima, fragila a improvizatorului si produsul muzical al acesteia. Aici nu exista intermediar - muzica e facuta de oameni, fie cu trupurile lor, fie cu obiecte pe care nu le stapanesc si nici nu incearca sa le stapaneasca, fie cu evenimente sonore care se pot intampla oricui. Ce auzim e experienta celui care face muzica, nefiltrata instrumental, deci suntem liberi sa o percepem tactil si vizual. Iar misterul care invaluie unele sunete nu face decat sa stimuleze imaginatia. Daca stau sa ma gandesc bine, cred ca nu exista un album in afara de "Teatro Assente" cu care termenul "muzica abstracta" sa fie mai nepotrivit. Muzica asta traieste in camera mea si incep sa cred ca a fost aici intotdeauna.