sâmbătă, 28 mai 2011

Seun Anikulapo Kuti & Egypt 80 - From Africa with Fury: Rise

Un album de afrobeat contemporan de la fiul mai mic al lui Fela Kuti. Daca fratele Femi s-a ocupat de lucruri un pic diferite, Seun e aschia ramasa pe langa trunchi. Nu numai ca From Africa with Fury suna a Fela, dar e cantat cu o trupa de veterani, majoritatea membri originali ai trupei Egypt 80 de acum 20-30 de ani. Seun canta la saxofon si voce, conducand o masinarie ritmica perfect unsa care nu da semne de oboseala de la prima pana la ultima piesa. Energia e hranita si de sectia de alamuri si trupa de backing vocalists, care fac piesele sa straluceasca.

Afrobeat is alive and well, ca sa zicem asa. Din pacate la fel sunt si problemele economice ale tarilor africane, defectele lumii socio-politice impotriva carora milita Fela Kuti la vremea lui - foamea, coruptia, educatia insuficienta, manipularea maselor, incalcarea drepturilor omului. Seun canta despre lucrurile astea cu amaraciune si revolta, traduse in intensitatea muzicii, la fel ca tatal lui si toti ceilalti inaintasi muzicieni din zona Africii de vest pe care i-am ascultat (de la Segun Bucknor sau Tony Allen pana la, de ce nu, Keziah Jones). Poate ca intr-o zi n-o sa mai fie nevoie in afrobeat de aspectul asta militant - deocamdata insa muzica ramane poate cea mai sigura cale prin care vocea oprimata a unor popoare se face auzita pana in lumea noua. Albumul se incheie intr-o nota putin mai optimista cu piesa de mai jos, o oda entuziasta adusa marijuanei si placerilor simple asociate.

vineri, 27 mai 2011

Nostalgia 77 - The Sleep Walking Society

Ce se aude pe The Sleep Walking (sleepwalking?) Society poate fi numit jazz light. E un fel de jazz vocal cu radacini in bebop si cool jazz, dar cu instrumentatie contemporana. Piesele par cantate de o trupa adevarata, cu pian in prim-plan plus baterie si contrabas si sectie de suflatori, dar la o auditie mai atenta se poate banui ca unele lucruri sunt de fapt sample-uri. Tipul care se ocupa de trupa asta, Benedic Lamdin, e producator, iar muzicienii sunt invitati, schimbandu-se de la album la album. Sunt curios cum suna albumele precedente - pe unul dintre ele e invitat la pian Keith Tippett (Mujician, King Crimson), si am impresia ca nu toate sunt atat de orientate spre jazz. The Sleep Walking Society nu prea variaza reteta, dar livreaza marfa buna. Inca un album pentru umbreluta plus cocktail, si un nume de trecut in carnetel.

marți, 24 mai 2011

Liturgy - Aesthethica

Cand am ascultat primul album Liturgy, acum vreun an jumate, am simtit ca trece peste mine un buldozer in flacari. Nu mai auzisem black metal care sa sune atat de feroce si in acelasi timp atat de organic, cald. Mi-am inchipuit ca e cantat de niste spiridusi nasparlii, rau intentionati dintr-o padure din muntii Stancosi, sau poate din muntii Apalashi, ca stiam ca-s americani. Am fost mirat sa aflu ca tipii sunt din Brooklyn si arata abia iesiti din adolescenta, cu hoodies, fularashe trendy si frizuri de hipsteri. Am mai observat cu neplacere ca liderul-chitarist-vocalist al trupei vorbeste mult (si in general prost) despre asa-zisa filosofie a trupei, care are de-a face cu reconsiderarea esteticii black metal si ideea de transcendenta, plus niste aberatii despre cosmos si cuvinte inventate, in fine - o mare varza in capul lor. De unde, pe buna dreptate intr-un fel, si-au atras batjocura unei parti a comunitatii de blackeri si alti metalisti asortati, care i-au catalogat drept poseri si i-au aruncat la gunoi.

Ce vreau eu sa va zic de fapt aici e ca toate aceste chestii n-au nici o importanta, intrucat baietii astia canta muzica intr-un mare, mare fel. Marele lor atu e ceea ce se cheama musicianship - compozitiile lor cer o doza enorma de coordonare si precizie, ca sa nu mai vorbim de rapiditate. Bateristul in special e o forta a naturii, inventator al burst beat-ului, care nu inteleg de ce nu are inca pagina pe wikipedia, avand in vedere ca e cea mai revolutionara tehnica instrumentala aparuta in metal in ultimii douazeci de ani (e un fel de blast beat care variaza tempo-ul si dinamica atacului). Metoda asta a lui se traduce prin faptul ca muzica lor nu se poate canta cu un metronom, ci toti trebuie sa se ia unii dupa altii ramanand sincronizati prin structura instabila a pieselor, care cand se dilata, cand se contracta. Vocea e fix de la mama ei, iar chitarele o tin intr-un cvasi-permanent tremolo, cu efecte inaltatoare, ca sa nu zic hipnotizante.

Ca si pe primul album, intensitatea e maxima de la cap la coada, ceea ce-l face o experienta obositoare. Aesthethica e chiar mai lung decat Renihilation, dar aduce si niste lucruri noi, cum ar fi niste influente Meshuggah (in special pe Generation, care cred ca e piesa anului si echivalentul a cinci buldozere electrice legate in serie), si o doza serioasa de math rock. Practic, unele piese suna mai degraba a Russian Circles sau The Fucking Champs decat a Mayhem (nu ca Liturgy ar semana cu Mayhem, dar in limitele stilului). Treaba asta inseamna variatie, dar nu si inovatie, pentru mine fiind mai degraba un adaos artificial, cu care se descurca excelent dar care nu le modifica amprenta lor specifica in zona black. Tocmai de aia pun spre exemplificare una dintre piesele "clasice" (desi o da in math rock spre final), dar faceti bine si cautati si "Generation", daca vreti sa stiti cum e sa fiti calcati pe cap.

PJ Harvey - Let England Shake

Cuvantul care mi-a venit in minte la prima auditie a albumului a fost "understated". Genul de album care pare sa spuna o poveste de mare dramatism, dar cu o anumita detasare, daca nu chiar apatie - reflectata aici in prestatia vocala retinuta si orchestratia bogata, interesanta dar lenesa, dand pieselor un aer contemplativ, chiar daca nu toate sunt lente sau baladesti. Un rol in asumarea distantei il joaca si productia, care nu lasa sa iasa in fata nimic strident.

Tot felul de trimiteri literare sau la episoade istorice sau pomeniri de locuri strabat albumul, care pare a fi intr-adevar conceptual, sau cel putin legat in linii mari de istoria Albionului. Din pacate nu l-am adancit cum s-ar cuveni deocamdata - poate a facut-o altcineva si ma lamureste despre ce e vorba - intrucat muzica in sine nu ma fascineaza intotdeauna, ca sa zic asa. Sunt momente/piese insa care dupa cateva ascultari se insinueaza printre simturi, melancolice si evocative, ca o ploaie englezeasca lenesa, al carei parfum sters poarta totusi in el amintirea altor ploi sau a altor clipe dintr-un timp cu mai multa culoare.

Blackfield - Welcome to My DNA

Al treilea album Blackfield e o mare dezamagire, la limita de jos calitativa pentru a intra aici pe blog. Contributiile lui Steven Wilson (Porcupine Tree, pentru cine nu stie) mai salveaza din cand in cand situatia, aruncand cate o umbra de melancolie rafinata peste compozitiile terne. Ca de pilda pe piesa asta de mai jos, sau pe ultima piesa a albumului, "DNA", o balada ca in vremurile bune ale trupei. In rest, praf si pulbere - un fel pop rock care suna facut in lehamite, cu versuri jenante, Aviv Geffen in special prestand sub propriile standarde. De ascultat daca sunteti fani Blackfield sau va stiti usor impresionati (ca mine de exemplu) de orice poarta sigiliul lui Wilson. Daca n-ati ascultat Blackfield, nu va pierdeti vremea cu asta, cautati mai bine albumul omonim din 2004, care este o bijuterie.

duminică, 22 mai 2011

Ulver - Wars of the Roses

Am ajuns si eu la noul album Ulver in sfarsit. Banuiesc ca multi dintre putinii care urmaresc blogul asta sunt la curent cu Wars of the Roses, sau macar cu Ulver ca idee, deci n-are rost sa insist cu informatii. Pot spune ca pe mine ma multumeste profund albumul asta, Ulver continua sa fie in miscare, creativi, imprevizibili, aventurosi. O trupa cu trecut glorios si, as indrazni sa zic, de mare viitor.

Liric vorbind, albumul pare o meditatie pe tema valorilor tranzitorii, a pierderii credintei, a perisabilitatii lucrurilor daca vreti. O sumbra eleganta se asterne peste fiecare piesa, facand din album o experienta puternica. Muzica sta undeva intre tumultul controlat de pe Blood Inside si dispozitia contemplativa de pe Shadows of the Sun, dar imi apar mai stapani pe situatie de data asta, lucrand ca niste profesionisti pe o zona care acum le apartine in mare masura. Influentele Coil sunt in continuare evidente, in special pe ultima piesa, Stone Angels, o frumusete epic-ambientala insotita de recitarea unui poem fantastic al lui Keith Waldrop. Ce-i drept, influenta e acum binecuvantata prin prezenta lui Stephen Thrower, colaborator Coil si membru in Cyclobe - de fapt, piesa seamana destul de mult cu albumul Cyclobe de anul trecut, "Wounded Galaxies Tap at the Window", pe care nu aveti voie sa-l ratati daca aveti cat de cat afinitate pentru Coil. Il gasiti pe blogul lui Doru aici.

Alte influente vin, spre incantarea mea, din zona free improv, cu care cred ca Ulverii au luat contact in ultimii ani de cand tot canta prin Londra si l-au cooptat si pe Daniel O'Sullivan (Guapo, Miasma & the Carousel of Headless Horses) in randul trupei. "Norwegian Gothic" de pilda pare destul de imprecisa compozitional, dar bogata in elemente aparute cel mai probabil din improvizatie. Printre invitati se numara si Steve Noble, care pentru mine detine titlul de cel mai dement/monstruos baterist de jazz vazut vreodata in concert (anul trecut intr-un trio cu Wadada Leo Smith si Louis Moholo-Moholo) - aici insa mult mai retinut, silentios, adaugand detalii fine.

Alte piese de pe album par mai aproape de ideea de "classic Ulver", cum ar fi September IV, dar e bine de stiut ca in concert piesa aia devine nu numai considerabil mai lunga, ci si un adevarat monstru. Piesa mea preferata o pun mai jos - se cheama Providence si o readuce in fatza pe Siri Stranger, o vocalista cam in stil Mariah Carey, care mai aparuse acum cativa ani pe o piesa Ulver, mai exact un excelent cover dupa Thieves in the Temple a lui Prince.

Vatican Shadow - Kneel Before Religious Icons

Tocmai am aflat dupe internet, dupa ce am audiat chestia asta de cateva ori, ca Vatican Shadow e proiectul lui Dominick Fernow, mai cunoscut amatorilor de noise drept Prurient, dar si membru al unor trupe underground foarte diverse ca stil, de la black metalistii Ash Pool pana la mult mai popistii Cold Cave. Vatican Shadow e la randul lui o cu totul alta afacere, un fel de industrial/techno minimalist, cu vagi nuante noise si subordonandu-se unei estetici lo-fi. E o muzica mecanica, sumbra, de mare atmosfera, cam in genul in care prestau acum doua-trei decenii Throbbing Gristle sau chiar Coil in momentele lor mai bicisnice. Tipu' ala cu mutra de bisnitzar cu ceafa groasa de pe coperta mi se pare absolut terifiant, iar titlurile cu termeni de tehnica militara (gen "Missing HMM364 Squadron Purple Foxes Assassins") ma duc cu gandul, sa va zic sincer, la Comandorul Hoisan, un mare smecher in zona industrial de pe la noi in urma cu zece?cinspe? ani. Mai stie cineva ce s-a ales de el intre timp?

Protest the Hero - Scurrilous

Un prieten imi zicea deunazi ca e nemultumit de tendinta, comuna aproape tuturor genurilor de muzica, de a compune o bucata muzicala din cateva idei mari, putine (ca o progresie armonica sau o melodie), umpland timpul cu repetitii si variatii pe acele teme. Zicea ca ar fi misto daca ar exista cineva care sa evite genul asta de structura, punand laolalta fragmente diferite care sa se lege totusi unele de altele formand un intreg coerent. Trebuie sa recunosc ca nu ma pot gandi la prea multe exemple, exceptand cazurile in care se lucreaza fie cu metode aleatorii de compozitie, fie cu improvizatie, fie se renunta la armonie/ritm/note eliberand astfel muzica de posibilitatea repetitiei sau a variatiei evidente pe niste teme.

Un exemplu ar fi, intr-o destul de mare masura, trupa Protest the Hero, care canta - s-o zicem pe aia dreapta - prog metal. Marele atu al acestei trupe in ochii mei (pe langa atuul evident ca sunt niste virtuozi de-ti pica fatza) e ca nu pare sa-i intereseze insistenta pe o idee. O piesa de patru-cinci minute trece, in mod tipic, prin cel putin douazeci de faze diferite, riffuri, ritmuri, apar chestii care suna a refrene dar nu le mai auzi niciodata dupa aia, si de obicei o piesa incepe si se termina in doua locuri total diferite. Si mai fain e ca totul e foarte catchy. Partea proasta, pentru mine, e ca stilul devine obositor, in sensul ca muzica ramane alerta de la un capat la altul al albumului, nu prea exista momente de respiro, faze mai contemplative sa zicem, totul e pumped up. Eu unul aud influente de la Dream Theater, Fates Warning, Meshuggah, Psychotic Waltz, Watchtower, precum si chestii mai thrash si inca vreo cinci la care ma gandisem in timp ce ascultam dar le-am uitat intre timp. Vedeti si albumele mai vechi daca va place genul.

vineri, 20 mai 2011

Michael Pisaro - Close Constellations and a Drum on the Ground

De fiecare data cand am ascultat albumul asta am trait senzatia ca n-am ales momentul potrivit, ca mi se invadeaza intimitatea de care as fi avut nevoie ca sa ma bucur de el. Prima data eram intr-un autobuz si sunetul motorului acoperea muzica in asa fel incat nu stiam exact ce ascult. A doua oara eram la birou, prins intre colegi care isi suflau nasul, mancau covrigei si se tineau cu mainile de cap incercand sa inteleaga rezultatele unor experimente. A treia oara l-am incercat pe boxele din camera, dat tare - fara succes, n-a putut concura cu scartaitul podelelor si mormaitul proprietarilor din camera de alaturi. L-am readus in casti a patra oara, de data asta singur intr-un laborator, unde in ciuda concentrarii mele a fost bruiat de piuitul/huruitul/zumzetul diverselor fluorimetre, incubatoare, centrifuge si altele. Pana la urma am reusit sa-l ascult in liniste si intuneric, la o ora tarzie, dar mi-am simtit gandurile galagioase, nelinistite, alunecand intr-o suta de directii. La randul meu, am fugit de fragilitatea muzicii lui Pisaro, prinzand doar o parte din ce mi-ar fi putut spune.

Close Constellations... e compus dintr-o serie de secvente centrate, alternativ, pe chitara lui Barry Chabala si crotalele lui Greg Stuart, ambii colaboratori si interpreti frecventi ai lui Pisaro, la care compozitorul insusi adauga sine tones (unde sinuoase? sinusoide? :) si sample-uri de percutie. Richard Pinnell face o analogie nimerita in recenzia altui album recent intre muzica lui Pisaro si poezie, analogie intemeiata atat pe legaturile directe (colaborari cu lumea literara), cat si pe insasi natura muzicii si felul in care se lasa perceputa. Adevarul e ca poezia are de multe ori un efect similar asupra mea - fragilitatea structurii, economia de cuvinte, incarcatura discreta a metaforelor aproape ca ma intimideaza, imi fura respiratia. Cu cat poezia e mai frumoasa, cu atat devin mai evidente imperfectiunile spatiului in care ma aflu, ostil comunicarii.

Acelasi gen de frumusete emana din compozitiile lui Michael Pisaro, de la bucatile mai vechi care folosesc mult tacerea (Mind Is Moving) pana la cele recente, fie de mai mica anvergura, folosind field recordings (July Mountain), fie ample, orchestrale (A Wave and Waves). Sunetele in sine si spatiile dintre ele, plasarea lor in campul auditiv, logica duratelor, armoniile discrete, uneori neasteptate - nici un sunet nu e intamplator, alegerile compozitionale evita redundanta, dar in asa fel incat sunetele par firesti, usoare, desi fiecare e incarcat de necesitate. Imi inchipui ca pentru a aprecia muzica asta e nevoie de o sensibilitate pentru poezie, altfel cred ca risca sa fie perceputa ca pe inca un "plink-plonk" experimental intre altele, fie compuse sau improvizate, pe o scena muzicala destul de aglomerata in ultimul timp. Pentru mine, albumul asta e printre cele mai convingatoare manifestari ale frumusetii in muzica, poate un pic prea multa pentru lumea in care traiesc. Dar nu-i bai, lumea se poate schimba in functie de muzica si cred ca asta o sa si fac, ca invers au facut altii de destule ori.

Beardfish - Mammoth

"Sing a song for me in the snow
while we dance so slow
I know we'll die here somewhere, someday soon...
There are no signs that this ice will melt,
and there is no spring, no birds will sing,
No birds will sing, so we should sing instead
let's keep on singing"

Imi place cum se deschide acest album. E rock progresiv modern dar cu sensibilitati retro. Aduce din cand in cand cu Spock's Beard, cu The Flower Kings, chiar cu Echolyn pe partile mai funky. Sunt candizi si luminosi, din pacate fac exces de solouri si diverse gratuitati tipice stilului, dar merita ascultati. De multe ori, versurile par a vorbi despre o poveste de dragoste, dar sunt sigur ca de fapt e un album conceptual despre un mamut peste care vine era glaciara si-l ia prin surprindere, un fel de Ice Age in varianta prog.

joi, 19 mai 2011

Chicago Odense Ensemble - Chicago Odense Ensemble

Un supergrup format din ceva membri Tortoise cuplati cu membri ai unei trupe de stoner rock daneze, pe numele ei Causa Sui - de unde si numele international, sau transnational ales. Ce credeti ca presteaza ei aici? Raspunsul e jazz, ceea ce pe mine m-a surprins (de fapt intai i-am ascultat si apoi am aflat cine canta si am crezut ca e o greseala). Nu cunosc prea bine discografia Tortoise, dar daca au vreun album pe care suna asemanator cu C.O.E. o sa vreau sa-l ascult urgent.

Ce-i drept, e vorba de un soi de jazz aplecat catre estetica post rock, repetitiv, cu chitara, preocupat sa dezvolte cate o tema fara multa graba. Nu e nici free, nici swinging, nu e agresiv dar nu e nici apatic, e o chestie noua, cel putin pentru mine, interpretata excelent - se simte ca oamenii pot canta jazz fara problema la orice ora, stiu sa improvizeze, dar isi folosesc cu succes experienta acumulata in alte zone muzicale.

CunninLynguists - Oneirology

Inapoi la treaba dupa mai bine de o luna de pauza. Nu stiu cum o sa tin pasul cu albumele, deja s-au adunat vreo 50 despre care n-am scris nimic aici. Hmm.

Beac in biznis deci, cu un album de mare finetze si precizie de la gasca de hip hopperi texani (!) CunninLynguists. Ca sa nu existe confuzie, asta e unul dintre albumele anului pentru mine, si cu siguranta albumul anului pe genul lui. Nimeni nu canta ca baietii astia, si vi-i recomand fara ezitare chiar daca nu sunteti neaparat hip hop fans. Metodele lor, indiferent ca e vorba de productie sau rapping, par sa evite cliseele hip hop cu o anumita naturalete, conturand un stil personal. Am impresia ca exista intr-o lume a lor, in care eventuale comparatii cu scena "sudista" americana (Outkast, UGK, Z-Ro) sunt greu de facut.

Un album despre vise deci, in care fiecare piesa e o povestioara independenta, fie comentarii sociale/politice, fie despre treburi gen dependenta sau relatii esuate, dar cu trimiteri de un fel sau altul la lumea viselor, la subconstient, ca la un spatiu compensator pentru realitate, in care slabiciunile sunt dezvaluite si viata se traieste cu usurinta. Cam asta e una dintre ideile de baza din cat imi dau eu seama, desi se vorbeste si despre cosmaruri si zonele intunecate ale mintii, si despre pericolul saltului de la fantezie la realitate (sau inapoi). Productia se muleaza perfect pe temele astea, asa incat piesele se leaga una de alta si plutesc intr-o ceata onirica. Piesa de mai jos e un exemplu bun.