miercuri, 30 martie 2011

Gil Scott-Heron & Jamie XX - We're New Here

We're New Here e, in mare, un remake al albumului de revenire de anul trecut al lui Gil Scott-Heron, "I'm New Here". Jamie Smith de la trupa britanica The XX a pastrat vocea si a tesut in jurul ei piese noi, beat-uri noi. Muzica e complet diferita si mult mai complexa decat ce se auzea pe albumul de anul trecut, unde in general mi s-a parut redusa la ideea de acompaniament pentru micile mari cugetari ale strabunicului hip hop-ului. De data asta instrumentalul ocupa primul plan, ceea ce mi se pare o idee grozava, iar partile de voce nu-mi dau seama daca au fost reinregistrate sau sunt doar modificate direct de pe "I'm New Here", dar pare sa fie mai mult cantat si mai putin vorbit. Ma bucur sa-l aud pe Scott-Heron cantand, are o voce de soul man pe care a folosit-o prea rar dupa cunostinta mea (in special pe My Cloud - piesa noua? - schema asta functioneaza bine de tot). Insa e limpede ca Jamie face albumul in cazul asta, iar pentru mine il face pe Scott-Heron complet ascultabil pentru prima data.

Necros Christos - Doom of the Occvlt

Nu va lasati pacaliti de numele tembel al trupei (sau poate nu e si-mi scapa mie ceva?) - avem de-a face cu o chestie serioasa. Ajunsi la al doilea album in 2011, N.C. fac parte din mana de trupe distribuite de label-ul The Ajna Offensive, cunoscut indeosebi prin faptul ca se ocupa cu distributia internationala a muzicii Diavolului. N.C. sunt din Germania, deci cel mai probabil sunt niste demoni de rang mai mic, sau poate chiar oameni ca noi toti. Cert este ca au intentii malefice si pe albumul asta pun in scena un ritual satanic imbracat intr-un death metal cu multe faze doom, cantat cu masura si balans pentru efecte maxime asupra constiintelor fragile. In structura albumului, piesele dure alcatuiesc cateva capitole, fiecare deschis de cate un "templu" (o miniatura sinistra pentru orga) si inchis de cate o "poarta" (o bucata de muzica veche pentru ansamblu tipic cu chitara/flaut/percutie). Un fel de Bach si Hildegard von Bingen aruncati in groapa cu fiare. Bucatile de metal invoca un panteon intreg de figuri din demonologia crestina mai mult sau mai putin obscura, dar si zeitati ale altor religii, care par a impartasi valente distrugatoare. Ascultati cu grija si nu lasati la indemana copiilor.

luni, 28 martie 2011

Reks - Rhythmatic Eternal King Supreme

Avem in sfarsit un album hip hop excelent pe anul asta, dupa fiasco-ul sinistru al lui Lupe Fiasco si dezastrul lui Raekwon. Reks se mandreste cu ajutorul primit de la mai multi producatori de renume, printre care DJ Premier, Pete Rock sau The Alchemist, drept pentru care a facut o lista cu toti si a pus-o pe coperta, alaturi de propria mutra. Ceea ce trebuie sa intelegem (si devine clar inca de la prima piesa, asta de mai sus) e ca instrumentalele sunt de o diversitate si o finete exemplare, reunind vreo douazeci de ani de experienta in hip hop DJ-ing. Ce se mai poate observa ascultand 25th Hour e ca efortul producatorilor e justificat pe deplin de flow-ul absolut impecabil al lui Reks, care pe mine m-a lasat cu gura cascata. Iar asta ramane valabil pana la finalul albumului. Tipul e foarte nervos si isi varsa amarul/observatiile incomode pe toata lumea din showbizul muzical, de la Lindsay Lohan la Kanye West, cu o precizie balistica. Lista de aluzii e lunga, si sunt sigur ca n-am prins nici o treime din ele. Check this guy out.

Wagon Christ - Toomorrow

Proiectul lui Luke Vibert, producator prolific pe scena electronica si degraba schimbatoriu de pseudonime. Un album foarte distractiv, un pic trippy-hippy/hop, built from scratching and sampling. De fapt, cred ca sufera de un pic de sampling overkill, de unde senzatia permanenta de colaj, de chestie fragmentara. E foarte bine facut, cat de mult o sa va placa depinde de gust/dispozitie.

duminică, 27 martie 2011

Oskoreien - Oskoreien

O mostra de black metal melancolic, atmosferic cel putin decent, sugerat de blogu' lui Lurker, care in general stie ce vorbeste in materie de black metal. Oskoreien e one-man band si sta pe undeva in zona Wolves in the Throne Room cu o tenta mai folksy. Imi place ca nu cade deloc in frivolitate (cum se intampla de pilda la Fen sau alte trupe care canta explicit melodic in ultima vreme) si in general se tine departe de fazele shoegaze. Nu e cea mai senzationala chestie din istorie, dar piesa de mai sus e epica rau, plus ca are niste preludii/interludii acustice foarte la sentiment.

Nicolas Jaar - Space Is Only Noise

Se pare ca toata lumea cand vorbeste despre Nicolas Jaar il compara cu James Blake. Intr-un fel e bine, pentru ca Blake e mai popular si in felul asta ajunge si Jaar la urechile mai multora. Dar e bine sa intelegem diferentele. Blake e mai minimalist, mai serios, Jaar e expansiv, ludic si aparent mai nehotarat. Filtreaza multe influente, pune laolalta colaje de beaturi/sampleuri vocale/field recordings, e imprevizibil si mai greu de catalogat. Cam fiecare piesa suna altfel. Intr-un fel as prefera sa fie mai concis, mai parcimonios, sau unele teme sa fie dezvoltate mai bine, dar adevarul e ca trebuie ascultat atent si de multe ori. Productia e excelenta in orice caz, abilitatile in zona asta o sa-l serveasca bine in continuare, deci ne putem astepta la lucruri faine de la el.

Benighted - Asylum Cave



Brutal death metal-ul arata bine in 2011, fie si numai prin prisma acestui album. Se canta cu o viteza si o virtuozitate obscene, voci contrastante pe sistemul groh/guitz (adica porcusor nervos/porcusor taiat), dar cele mai misto sunt solurile de chitara melodioase, impuscate din senin cand nu te-astepti. Trupa e din Franta, desigur. Frumusete in stare pura, ce sa mai vorbim.

R.E.M. - Collapse into Now



Foarte pe scurt, pentru ca eu nu stiu mai nimic despre R.E.M. in afara de piesele alea celebre, stiti voi care. Si de alea doua-trei balade mai putin celebre, stiti voi care. Am ascultat albumul nou si mi-a placut. In special piesa asta, care e despre Marlon Brando dar de fapt nu e despre Marlon Brando deloc.

Jim O'Rourke & Christoph Heemann - Plastic Palace People Vol. 1



Muzica electronica din adancuri de prapastii, unde vietuitoare cu sange rece se tarasc printre straturi de intuneric. Drone and hiss, wirr and whizz, totul cu un aer analogic, old school. Titlul e o trimitere la o veche piesa a lui Scott Walker, dintr-un motiv obscur, dar gestul nu e surprinzator, avand in vedere statutul lui Walker in lumea experimentalistilor de ieri si de azi (si poate pentru generatia lui O'Rourke in mod special). Cei carora le-a placut "Tima Formosa" de anul trecut (Rico?) o sa-l asculte si pe asta cu placere, chiar si in absenta vaietelor lui Keiji Haino. :D

Whitesnake - Forevermore



Ca sa citez reactia unei prietene bune la prima auditie a acestui album, "Yeah, baby!" Nici nu ma asteptam ca David Coverdale sa mai scoata ceva, in special dupa problemele cu vocea din timpul turneului din 2008. Nu numai ca a scos, dar albumul asta suna foarte corect. Remarc cu placere o aplecare catre stilul retro/bluesy de pe, sa zicem, Restless Heart sau chiar albumul mai vechi cu Jimmy Page - contrastand cu Good to Be Bad, care invita comparatii mai degraba cu perioada "glam" din '87-'89. Pentru mine Whitesnake suna mai bine acum pe sistemul back to the roots, mai ales ca trupa actuala are avantajul unor chitaristi "high energy" care injecteaza automat piesele cu o doza de contemporaneitate, deci in ansamblu nu suna anacronic. Evident, piesele suna ca si cum le-am mai auzit, riffuri reciclate la tot pasul (de pilda Tell Me How preia rifful principal din Still of the Night), iar versurile sunt si ele mozaic - formule familiare, aruncate la un loc de multe ori fara sens, in stilul usor penibil binecunoscut. Si mai evident, cine nu e fan Whitesnake nu are rost sa asculte asa ceva. Insa prietenii stiu de ce... nu, sau cum?

Lykke Li - Wounded Rhymes



Lykke Li is back. S-a scuturat un pic de candoarea de pe Youth Novels, acum isi arata fata ascunsa. Wounded Rhymes e mai intunecat, mai cinic, versurile sunt alternativ provocatoare si amare. Muzica e mai subtila, tachineaza, frumusetea nu e imediata. Ea se lauda ca in timp ce a compus albumul s-a plimbat prin desert ascultand albume din arhiva lui Alan Lomax si s-a uitat la The Holy Mountain al lui Jodorowsky pentru inspiratie. Cred si eu. Iar videoclipul de la "Get Some" e demential.

Diplo - Riddimentary: Diplo Selects Greensleeves



Un mix excelent de reggae/dancehall, din ungherele arhivei Greensleeves Records, compilat de un producator de care n-am auzit pana acum. Stie cineva mai multe despre el/poate recomanda ceva? Daca luati de undeva tot mixul, faceti rost si de o terasa, niste cocktailuri, o noapte calda si niste prieteni. And press play.

byron - Perfect



Well. Toata lumea stie despre ce e vorba pe albumul asta. byron abordeaza preluarile din pozitia privilegiata a unor muzicieni de finetze, adica in general membrii trupei stiu sa cante mai bine decat cei care interpretau piesele astea in original. Asta e in avantajul lor, pentru ca in felul asta isi permit sa se joace, sa reinventeze, cu rezultate care nu au cum sa nu ramana in picioare. Ascultati de pilda piesa "Perfect": Timpuri Noi o cantau grozav, Partizan au demontat-o cu succes acum cativa ani, dar niciodata n-a sunat atat de proaspat si bogat ca in varianta byron. Clasica "Daca vrei" (Celelalte Cuvinte) pare ridicata de pe un album Opeth (sa zicem Damnation), cu tot cu solo-ul bluesy, Akerfeldtian. Piesa Adei Milea parca e Pink Floyd. Bucatile de la Mircea Florian si Phoenix capata valente armonice noi, ca si cum byron le-ar fi inteles mai bine decat compozitorii insisi. Si mai ales - sa fim seriosi - cat tupeu trebuie sa ai ca sa faci cover dupa "Ploaie in luna lui marte"? si cat de smecher trebuie sa fii ca sa-ti iasa atat de bine?

Foarte dragut e ca piesele cu Andries si Alifantis invitati ajung sa sune a Andries si Alifantis, desi nu sunt. Apropo, albumul asta e la fel de misto ca un mai vechi album de coveruri al lui Andries, "Cantece de-a gata", o alta demonstratie de finete si imaginatie reverentioasa.

Animation - Asiento



Numai coperta tradeaza un pic ce se gaseste pe albumul asta, ca numele trupei si al albumului nu au nici o legatura. Animation e o gasca de jazzmeni meseriasi, iar Animation e un remake al albumului "Bitches Brew" de Miles Davis. Initial am crezut ca e un tribut, cam in genul in care Terje Rypdal l-a omagiat pe Miles Davis pe "Vossabrygg" acum cativa ani, reimaginand Bitches Brew intr-un context de jazz futurist. Asiento in schimb nu e atat un omagiu cat o preluare directa, practic un album de coveruri. Piesele sunt recreate destul de fidel (cine stie albumul original isi poate imagina cat de greu e sa faci asa ceva), dar imbogatite cu faze drum'n'bass si mult turntable action. Adaosurile astea sunt excelent integrate si ma fac sa ma gandesc ca Miles insusi le-ar fi folosit daca ar fi fost tehnologic posibil la vremea aia. Pentru cine admira originalul, Asiento e o auditie obligatorie. Cei care nu stiu originalul as zice ca pot incepe direct cu chestia asta, pentru ca onoreaza perfect spiritul liber-cugetator al lui Miles.

Six Organs of Admittance - Asleep on the Floodplain



Folk psihedelic, cu multa chitara rece in stilul lui John Fahey. Noul album e complet acustic si cam liniar, ceea ce pentru unele urechi poate provoca plictiseala (alt efect posibil e relaxarea). Are ceva din atmosfera lenesa, idilica de pe unele piese vechi Pink Floyd (perioada Meddle). Muzica pentru stat in iarba cu fata in sus, numarand norii.

Obscura - Omnivium



Obscura e genul ala de trupa care exista pentru a descuraja iremediabil oamenii care canta la un instrument. Sa fim intelesi, singurul scop in viata al acestor indivizi este sa te faca pe tine, chitarist/bassist sau baterist aspirant, sa te simti ca un kkt. Ajunge sa asculti o piesa de pe Omnivium si vei intelege ca n-ai nici o sansa. Chiar daca ti s-a spus ca esti bun, ai cantat intr-o trupa, ai compus niste piese, ai inregistrat un demo, poate chiar un album, iti vei da seama ca esti de fapt un mare habarnist. Daca esti in stare sa canti macar pe un sfert cat de bine canta tipii din Obscura la instrumentele lor, inseamna ca deja te-au cooptat in trupa. Deci intrebarea pe care trebuie sa ti-o pui este urmatoarea: esti membru al trupei Obscura? Daca raspunsul e nu, atunci esti un slaban si e mai bine sa te lasi de cantat.

Albumul asta suna mai degraba a Dissection decat a Cynic, oarecum spre surprinderea mea, in sensul ca e destul de thrashy si practic nu are nici un pic de jazz. As zice ca e dintr-un teritoriu apropiat de cel ocupat de trupa Quo Vadis (aia canadieni).

joi, 24 martie 2011

James Blake - James Blake



Ca sa-l citez aproximativ pe Anthony Fantano (a.k.a. The Needle Drop), James Blake e mai mult decat un om - James Blake e un album. Cuvinte intelepte, in fata carora ma inclin. Problema mea cu albumul asta dupa primele doua ascultari a fost ca mi s-a parut incomplet, piesele din jumatatea a doua in special fiind mai mult niste incercari de a contura cate o idee, dar inghetate in proiect. Din fericire, un prieten pe care ma pot baza (caz rar, dupa cum se stie) a facut urmatoarea observatie: "n-ai fost atent", asa incat am continuat sa ascult pana m-am lamurit. Albumul e in mare parte o colectie de miniaturi. Blake compune economic, nu-l intereseaza structurile epice, nu-si imparte piesele in secvente care sa alterneze stari sau metode - se concentreaza pe cate o idee, o melodie, un sample, un vers, o mica progresie armonica si o prezinta succint. Din punctul asta de vedere, muzica lui se inrudeste estetic cu albumele timpurii ale lui Scott Walker (Scott 3 si 4), desi asemanarea nu merge mai departe.

De data asta am postat clipul oficial al piesei "The Wilhelm Scream" (cautati pe Wikipedia sa vedeti ce e aia), intrucat Youtube mi-a blocat bucata urcata de mine. Asa-mi trebuie daca ascult chestii mainstream.

luni, 21 martie 2011

Julianna Barwick - The Magic Place



Legat cu franghie de catarg, ceara in urechi, stii precis ce tentatie trebuie sa eviti, singurul lucru pentru care clipa asta ar fi cea mai prost aleasa. Ti-ai exersat atat de bine indiferenta incat nici un cantec din lume nu ti-ar putea trezi simturile. Te crezi in siguranta si stapan pe destin, cand sirenele isi incep plansetul. Par a fi mai multe voci, chemari risipite peste ape, vin din toate directiile si se intalnesc ca armonie in mintea ta. Trupul incepe sa se zbata intre franghii, stii ca daca scapi esti pierdut. Esti slab si vei fi cu atat mai slab in fata lor. Poate ca de fapt e o singura voce, imprastiata doar de vant, sparta in bucati de zidul de ceara - oricum nu vei ajunge sa le vezi, te vor ucide inainte sa le intelegi numarul sau numele.

Ai iesit din stransoare si pornesti inot catre ea. Vocea e tot mai aproape si suna ca un cantec pe jumatate amintit, de dor si asteptare. Stanca rasare incet la orizont si in ochii tai e malul Ithacai. Copil nebun, nu esti acasa, vocile te mint, dar nu mai ai unde merge acum. Penelopa nu asteapta, nici aici si nici aiurea, iar daca te-ar astepta undeva cantecul ei ar fi tacerea. Might as well fall in.

luni, 14 martie 2011

Simon Whetham - Prayers Unheard



Ah, da. Un album foarte bun. Nascut dintr-un proiect in care Whetham a inregistrat in mod strategic sunete ambientale dintr-un vechi cartier evreiesc al Cracoviei, apoi le-a folosit ca element compozitional pentru cele trei parti ale albumului de fata, adaugandu-le muzica creata in studio cu mijloace electroacustice. Ceea ce e important sa stim (desi am putea banui chiar fara sa ni se spuna) e ca respectivul cartier a fost scena unor grozavii in vremea Holocaustului. Alegerea locurilor si a sunetelor (se pot intui hale dezafectate, coridoare inguste, vant pe strazi prafuite, voci ratacite in eter, o vioara, bocanci pe zapada etc.) nu e intamplatoare. Mai mult, felul in care inregistrarile sunt prelucrate - unele detalii amplificate, altele augmentate de instrumente - contribuie la genul ala de atmosfera cand oprimanta, cand dezolanta, pe care am tinde sa-l asociem cu acele experiente. Ca si albumul lui Stephan Mathieu pe care l-am postat de curand, Prayers Unheard e o investigare muzicala a trecutului prin metode contemporane, nascuta din amprenta evaziva a lucrurilor abia amintite.

The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble - From the Stairwell



Nu e rau deloc albumul asta. Incepe in stilul caracteristic KDE, cu cateva bucati foarte chill, muted trumpet, voce suava, the works. Dupa care pe la piesa a patra prinde sa se dezintegreze, devine aritmic si cumva experimental, compozitia pare libera, la marginea improvizatiei, si paleta de sunete se extinde. E interesant, pentru ca se pastreaza atmosfera de coloana sonora (pentru un film noir sau suprarealist, sau ambele), aerul luxuriant, dar muzica e alunecata in ambient, efectul se naste mai mult din sugestii. Trupa exploreaza ambele zone in diferite moduri pe parcursul albumului, pentru mine Cocaine fiind cea mai reusita bucata.

Magnus Öström - Thread of Life



Dupa lansarea proiectului Tonbruket al lui Dan Berglund anul trecut, Magnus Ostrom e al doilea membru al fostului Esbjorn Svensson Trio care isi incearca puterile cu un album solo, rezultatul fiind... hmm, previzibil. Ca in cazul multor albume de bateristi, piesele apar mai degraba ca niste exercitii ritmice decat ca veritabile compozitii. In sensul ca fiecare piesa e construita in jurul unei figuri ritmice, de obicei neregulate, iar lucrurile nu se schimba mai deloc, decat la modul ca dinamica variaza mai mult sau mai putin. Nimeni nu iese in evidenta, si e oarecum de apreciat ca Magnus nu face excese de virtuozitate, desi uneori ascultand piesele astea ma gandesc ca poate ar fi fost mai bine. Nu vreau sa fiu prost inteles - albumul nu e rau, e chiar excelent de ascultat in fundal in ceainaria/cafeneaua preferata cu amicii, cand ora e semi-tarzie si v-ati plictisit de playlist-ul cu indie roc.

In alta ordine de idei, trebuie sa-mi fac si eu intr-o zi o poza ca pe coperta asta, cu un cinel in mana si o privire de baiat gospodar, si s-o pun pe Facebook. Cine stie ce succes am si la cine.

Jason Kahn - Beautiful Ghost Wave



Jason Kahn goes noise. Sau cel putin asta e reactia celor care-l cunosc mai bine decat mine pe Jason Kahn. Am o vaga banuiala ca ar fi trebuit sa incep sa-l ascult cu albumele mai vechi, pe care presteaza ca percutionist. In fine, cert e ca Beautiful Ghost Wave e noise, dar varietatea aia translucida, ca suprafata marii prin care poti privi sumedenia de animale acvatice in miscare browniana, unele dintre ele la randul lor translucide, lentile pentru observatorii unei realitati si mai adanci. Povestea albumului e ca domnul Kahn s-a jucat cu un sintetizator, un mixer, niste bobine electromagnetice, un radio pe frecvente scurte si microfoane de contact, inregistrandu-se in acest timp din camera alaturata, dar inregistrand nu doar ce captau microfoanele, ci si sunetul camerei. O multime de detalii se nasc atat din metoda in sine, cat si din lucrul cu sunetele accidentale, secundare rezultate ocazional din manipularea surselor, pe care Kahn declara ca le-a lasat sa influenteze structura compozitiei (improvizatiei?) tratandu-le ca pe evenimente decisive.

Blaspherian - Infernal Warriors of Death



Pentru cei mai satanisti dintre dumneavoastra, o felie de death metal american in dulcele stil Incantation/Immolation. Fiara asta de album mi-a fost recomandata de Razvan Matragunul (ca altfel nu pot sa-i zic), care tine cu maxima constiinciozitate o lista cu albume de metal aparute in 2011 pe pagina lui de RateYourMusic. Din cate am inteles ascultand piesele, membrilor trupei nu prea le-a placut ora de religie in scoala generala. Nu stiu ce s-a intamplat - poate au avut o profa naspa - cert e ca baietii au ramas cu traume adanci si se defuleaza prin intermediul acestui album. Daca sunteti curiosi, veti observa un ton de chitara cavernos si inecat in sange, acompaniat de tobe pe sistemul masina de tocat, astfel incat nu are cum sa nu va placa.

Angizia - Kokon - Ein schaurig-schönes Schachtelstück



Daca exista printre voi fani ai trupei/proiectului Devil Doll, e bine sa fiti atenti la Angizia. Practic, realitatea cruda fiind ca Mr. Doctor s-a pitulat in obscuritate de vreo 15 ani si e din ce in ce mai putin probabil sa reapara cu muzici noi, Angizia e cea mai apropiata chestie de Devil Doll pe care am putea-o asculta. Nu e la fel de malefic, ci mai degraba burlesc in alaturarea de stiluri - forme clasice (vals, tango), nursery rhymes, atmosfera de carnaval si mici injectii metalice pentru dinamica (o mai mare injectie pe piesa de mai sus). Si o poveste n-am inteles despre ce, ori despre o insecta, ori despre o creatura diforma dintr-un travelling show bantuita de sentimente umane - speculez total aiurea, evident. De fapt, daca ma gandesc bine, e mai degraba la jumatatea drumului dintre Devil Doll si Lacrimosa sau ceva de genul asta. Suna grozav.

Paatos - Breathing



Prog rock suedez melancolic si in general inofensiv. Un album ceva mai inspirat decat cele doua dinainte, am impresia ca s-au reorientat inadins in directia primului disc (Timeloss, 2002). O idee buna in principiu, fara sa aiba vreun rezultat senzational in cazul de fata.

luni, 7 martie 2011

Virus - The Agent That Shapes the Desert



Virus e proiectul lui Czral (Carl-Michael Eide), fost baterist in Ved Buens Ende... dar si in Aura Noir si Dodheimsgard, aparand de-a lungul anilor ca invitat pe albume Ulver, Satyricon, Fleurety, Darkthrone - deci un tip ocupat, mai exact ocupat cu lucruri bune si frumoase. Virus suna ca si cum King Crimson (in perioada Red) si Arcturus (perioada post-black metal) ar fi fost contemporani si ar fi avut niste membri comuni care se tineau de prostii in timpul liber. Din pacate, nu suna atat de bine cat ar putea da de inteles comparatia, compozitiile sunt liniare si toate gandite cam pe aceeasi idee: riffuri disonante, voce monotona, teme repetate insistent. Din fericire, albumul are mult groove si sectia ritmica suna bine de tot. Se poate trece pe meniul de specialitati norvegiene faux-avantgarde, alaturi de delicatese precum Solefald, Age of Silence, Winds etc. etc.

Ferran Fages, Robin Hayward, Nikos Veliotis - Tables and Stairs



Prima aparitie in 2011 de pe taramul free improv e un pic surprinzatoare, in sensul ca imbratiseaza neconditionat elementul drone. In ciuda unor pasaje cu sunete mai fragmentate, la inceputul si spre finalul piesei, cand vocile celor trei instrumente se desprind pentru a cauta alte directii, dinamica e clara: sunete prelungi se armonizeaza si pun in miscare un drone in crescendo de toata frumusetea. Instrumentatia justifica intrucatva alegerea: Hayward canta la tuba (mai exact microtonal tuba, deci banuiesc ca e vorba de un acordaj dubios?) si, impreuna cu violoncelul lui Veliotis, alcatuiesc un strat de frecvente joase, pentru ca vocea lui Fages (sine wave generator) sa aduca un contrast de sunete inalte, dar la fel de prelungi. Odata gasita armonia intre voci, muzica se pune in miscare. Evident, experienta fiecarui muzician garanteaza ca in fiecare clipa se intampla ceva interesant, deci auditia activa, cautatoare de detalii e incurajata. Am pus mai sus a doua jumatate din cele 30 de minute, un pic mai bogata in evenimente decat prima, asa ca va puteti face o idee.

duminică, 6 martie 2011

Demian Johnston & Mink Stole - Trailed & Kept



E vara, zi torida, venita la rand dupa altele la fel, drumul e uscat, prafuit. Spre seara se aduna in sfarsit niste nori, cateva tunete indepartate dar ploaia nu vrea sa cada. Se porneste un vant nervos, bate fix din fata si te biciuie, prinde praful de pe drum in mici vartejuri si ti-l arunca in ochi si in gura. Daca ascultai ceva in casti, nu mai auzi nimic acum, e inutil sa incerci, vantul urla si invadeaza toate frecventele. Continui sa mergi, din copacii de pe marginea drumului incep sa se desprinda crengile mai plapande, sunt si ele prinse in vartej, te lovesc peste frunte, peste brate, frunze uscate inainte de vreme iti intra in par si ploaia nu mai vine odata. E aproape intuneric, cerul e jos si aerul iti ineaca respiratia, ai zgarieturi pe brate si pe obraji de la crengile ratacite. Dupa un timp vantul oboseste, raman din el mai mult niste soapte, sau niste glasuri, de unde vin ele, sunt doar in mintea ta, ai uitat oare sa opresti iPod-ul din buzunar? Norii fug in alta parte, cineva i-a descantat poate si isi duc furtuna mai departe, mare noroc si nenoroc pe oraselul nostru insetat. Incepi sa mesteci boabele de praf dintre dinti, o sa fie greu sa treci pieptenele prin par in seara asta.

Evergrey - Glorious Collision



Easy listening metal. Cand i-am auzit pe astia la radio in '98 (cand scoteau Dark Discovery) erau o aparitie interesanta, intre timp au incercat sa cante prog metal, apoi un fel de pop metal, ideile s-au diluat si cantitatea de branza a crescut considerabil. Cam asa se prezinta si in 2011, dar mie imi plac in continuare intr-o anumita masura. Au pastrat aerul de melancolici/deznadajduiti cu care au venit de la inceput, chiar daca stilul nu e pus in slujba unor compozitii grozave. Piesa asta merge sa stea langa memoria unui amic pe care muzica Evergrey l-a insotit in trecerea unui mare prag. Set aside for a greater journey.

Radiohead - The King of Limbs



Vorba cuiva de pe excelentul blog Killed in Cars acum vreo saptamana, nu poti sa ai in ziua de azi blog fara sa pui macar un post despre Radiohead. Ma conformez pentru ca albumul nou nu-mi displace, desi o sa fie clar mai pe la coada listei pe anul asta. Doua lucruri faine la The King of Limbs: e diferit si e scurt. Un lucru rau: e totusi prea lung pentru cat de putine idei pune pe masa. Cu exceptia lui Lotus Flower (hitul) si a piesei Codex (balada?), cam toate bucatile se compun dintr-un loop melodic (in general lucrat pe bass) si unul ritmic (percutie electronica), repetate cu putine variatii si un pic defazate, ca sa creeze o iluzie ritmica. E muzica electronica minimalista si nu prea interesanta, dar ocazional placuta. In fine.