duminică, 18 iulie 2010

Esbjörn Svensson Trio - Viaticum (2005)


1 Tide of Trepidation
2 Eighty-eight Days in My Veins
3 The Well-wisher
4 The Unstable Table & The Infamous Fable
5 Viaticum
6 In the Tail of Her Eye
7 Leter From the Leviathan
8 A Picture of Doris Travelling with Boris
9 What Though the Way May be Long

Inca un album cu dedicatie. De data asta pentru Caterina, pe care nu pot spune ca o cunosc, dar am inteles ca asculta jazz. Mi-am pus dificila intrebare: care e albumul meu preferat de jazz care sa nu fie improvizat, sa nu sune canibalistic de disonant, sa nu includa solouri infernale de saxofon, trompete in agonie, pian preparat, big band furios sau mai stiu eu ce nervozitati interpretative? Din fericire, intrebarea are mai multe raspunsuri posibile, dintre care am ales acest album cu EST, trioul de "euro jazz" al pianistului Esbjorn Svensson, care a trecut granita invizibila dintre lumea asta si celelalte un pic cam devreme avand in vedere ce lucruri interesante promitea sa faca in lumea jazzului contemporan.

La suprafata, EST e o trupa cuminte: muzica lor e liniara, placuta urechii la un nivel superficial (poti sa pui un album al lor la o cina festiva, la o petrecere de terasa estivala, ca tapet sonor, si nimeni nu se va supara - decat daca vrea neaparat sa danseze, desi la o adica se poate face si asta cu putina imaginatie). Pianul e centrul de greutate al compozitiilor - virtuozitatea e prezenta dar nu cu scop demonstrativ, e subordonata elegantei. Armoniile lui Svensson sunt delicate, subtile; figurile cromatice nu sunt gesturi de acrobatie, ci feluri bine gandite de a crea varietate dinamica. Dincolo de competenta deci, ce face ca EST sa fie mai mult decat "jazz muzak"?

Probabil ca o parte din raspuns e data de inteligenta cu care stiu sa se foloseasca de influente diverse. Alegerea instrumentelor (pian, contrabas, baterie) si sunetul predominant acustic ii plaseaza in granitele jazzului, dar, prin prisma continutului muzical, de multe ori ar putea fi la fel de bine rock sau electronica. Dan Berglund pare cel mai "rocker" dintre cei trei - foloseste arcusul pe langa ciupirea uzuala a corzilor contrabasului (uneori bagand si ceva distors daca aud eu bine) si are un stil usor agresiv, ca si cum ar canta riffuri. Pe "The Unstable Table..." Berglund canta ceva care suna mai degraba a solo de chitara. In paranteza fie spus, contributia lui la sunetul EST apare mai evidenta ascultand albumul solo din 2010, Tonbruket, care deja nu mai e jazz, ci mai degraba rock psihedelic sau in orice caz ceva radical diferit (piesa de pe Viaticum care se apropie cel mai mult e "Letter from the Leviathan"). O pondere similara are Magnus Ostrom, care pe langa tobe acustice presteaza si la diverse dispozitive electronice, ceea ce duce ocazional muzica in zona ambient (ca in finalul piesei "In the Tail of Her Eye").

EST au navigat intre mai multe porturi si din fiecare au cules mirodenii pe care le-au pastrat la bord si le-au folosit la propria reteta de jazz. La fel ca Radiohead in lumea rock-ului asa-zis alternativ (celebri in ciuda influentelor obscure/tendintelor experimentale), EST au avut parte de succes, ramanand usor tolerabili in ciuda folosirii unui limbaj vechi (jazzul in anii '90-2000 nu e tocmai muzica tinerilor cum era odata), salvati probabil de felul unic in care au inteles sa-l foloseasca.




sâmbătă, 17 iulie 2010

Enslaved - Eld (1997)


1 793 (Slaget Om Lindisfarne)
2 Hordalendingen
3 Alfablot
4 Kvasirs Blod
5 For Lenge Siden
6 Glemt
7 Eld

Postul de astazi e dedicat prietenului Flavius, zis si belowthelights, care dispune de vehicule pentru calatorii transcendentale si nu vrea sa-mi dea si mie. Si mai e dedicat unui alt prieten bun, care in 1997 (cand eu eram in clasa a cincea) avea un poster cu coperta acestui album pe usa. O coperta cat se poate de epica, trebuie sa recunoasteti. Daca stie cineva ce tine respectivul in mana stanga, sa ma ilumineze si pe mine.

Album de tranzitie in discografia Enslaved, Eld nu e nici black metal norvegian ca la carte, nici viking metal, nici prog metal cu arome psihedelice (zona in care s-au aventurat ulterior). Nu tocmai o punte intre diferite perioade ale discografiei lor, Eld e mai degraba o insula, un eveniment izolat caruia nu-i pot gasi un reper bun de comparatie. Compozitia e elaborata, membrii trupei par stapani pe ideile lor si experimenteaza cu structuri relativ complicate. Productia e limpede, sunetele au contur si respira, dar exista o agresivitate in sunetul chitarelor si al tobelor care contrasteaza interesant cu claritatea amintita. Efectul e la nivel de atmosfera - suna "inghetat" fara sa sune mecanic, il poti asculta ca si cum ai respira aerul rece dintr-un fiord. tu fiind intr-o barca. in timp ce pe maluri doua armate de vikingi suparati unii pe altii se pregatesc pentru un macel.

Dupa cum se poate observa, nu am multe de spus despre albumul asta. E fain si e unic, si din cate stiu mai putin popular printre fanii Enslaved. Fara sa utilizeze disonanta, imi aduce aminte de experimentele avangardistice facute de Ved Buens Ende. Fara sa fie kitsch, duce cu gandul la trupele de viking black metal mai tarzii. Fara sa fie traditional, imbraca haina black metal-ului ca si cum i s-ar potrivi firesc. Incercati-l.

rapid

mega

hot

miercuri, 30 iunie 2010

Prince - The Vault... Old Friends 4 Sale (1999)


1 The Rest Of My Life
2 It's About That Walk
3 She Spoke 2 Me (Extended Remix) 
4 5 Women
5 When The Lights Go Down
6 My Little Pill
7 There Is Lonely
8 Old Friends 4 Sale
9 Sarah
10 Extraordinary

Pentru ca inca e iunie si pentru ca tocmai am trantit un Stockhausen pe blog, va propun urmarea fireasca a sirului de posturi - un alt album preferat, cel putin la fel de misto ca precedentul, dar putin diferit. Alegerea e un pic obscura, recunosc, dar cred ca asta e singurul album cu Prince care mai are sanse sa supravetuiasca pe internet in ziua de azi, in care - spun fanii nemultumiti - "The Artist" rade tot ce gaseste pe site-uri de filesharing, pe Youtube, pe Trilulilu, pe ce vreti voi, in numele dreptului de autor pe care si-l rezerva cu incrancenare. In realitate, problema tine mai mult de marile case de discuri care l-au avut sub contract de-a lungul timpului decat de Prince insusi, dar asta e o polemica pentru alte locuri. Albumul asta e scos fara acordul lui Prince si contine piese din celebrele arhive (The Vault) unde se spune ca se afla mii de piese inregistrate si mixate, zeci de videoclipuri, dvd-uri si alte bunatati care nu vor vedea niciodata lumina distributiei, cel putin nu atat cat Prince va avea un cuvant de spus in chestia asta. Albumul e totusi oficial si legal (prin prisma unor considerente contractuale, se pare) si contine piese in general nemaiauzite pana atunci, lucru pentru care eu ma bucur nespus, albumul fiindu-mi poarta de intrare in discografia vasta a maestrului.

Muzica de aici traverseaza o zona destul de intinsa de la pop (aparent) naiv (prima parte din She Spoke 2 Me), trecand prin balade orchestrate fin (Old Friends 4 Sale, Extraordinary), funk (It's About That Walk, Sarah), jam-uri de mare atmosfera (When the Lights Go Down) pana la o executie jazz de clasa (partea a doua din She Spoke 2 Me). Avem solouri de chitara de mare virtuozitate din partea lui Prince (ajuns in anii '90 la un nivel tehnic apreciabil si un stil foarte personal), avem si un solo de baterie si in general o sectie ritmica extrem de fina, avem si orchestra pe alocuri. Cel mai important insa e ca avem compozitii inspirate, diverse, din care macar unele vor fi pe placul celor care asculta albumul. Un exemplu special e "5 Women", compusa initial pentru Joe Cocker, dar cantata aici de Prince cu o carisma pe care respectivul n-ar putea-o mima nici dupa un secol de experienta. Cateva dintre piese sunt foarte scurte, dar nu pentru ca ar fi  neterminate, ci se intampla sa fie doar foarte la obiect.

Ascultati cu placere cand va plictisiti de Stockhausen.

rapid

mega

hot

Karlheinz Stockhausen - Hymnen (1969)


1. Hymnen - Electronic Realisation: Regions 1+2
2. Hymnen - Electronic Realisation: Regions 3+4



Dupa o absenta prelungita fara voie (si fara chef), revenim - sau revin - cu ceva necrutator si fantastic. A fucking classic, ar zice unii; si fiecare dintre ei ar avea dreptate.

Hymnen e o compozitie din '67, din vremea cand termenul "muzica electronica" nu avea paleta de semnificatii de astazi, dar avea aura de importanta data de situarea in avangarda si in granitele muzicii "culte". Dupa ce compozitori ca Varese sau Messiaen integrasera masinariile in discursuri mai mult sau mai putin clasice, membrii asa-zisei scoli de la Darmstadt (Nono, Maderna, Berio, Stockhausen) au inceput sa acorde instrumentelor electronice mai multa independenta in cadrul compozitiilor - si un rol mai important. Dintre ei, Stockhausen pare cel mai agresiv/dispus sa experimenteze radical, folosindu-se de electronica pentru a manipula sunete din surse externe (sub influenta concretistilor francezi, banuiesc - Pierre Schaeffer, Luc Ferrari), a crea sunete noi sau a submina rolul "interpretului" prin alaturarea sau inlocuirea lui de elementul automat (o subminare cu efecte benefice asupra compozitiei, hehe). Un exemplu timpuriu e Kontakte de la sfarsitul anilor '50, un pic mai academic, mai putin ludic si distractiv decat Hymnen.

Dupa cum zice si titlul, nucleul compozitiei il formeaza fragmente pre-existente de inregistrari ale unor imnuri nationale - urechea mea recunoaste Marseilleza, Internationala socialista, imnurile Germaniei si Spaniei - urechea altora sunt sigur ca va recunoaste si altele. Imnul cu trei culori nu se infatiseaza de dupa cortina de fier, la care bunul Karlheinz probabil ca statea cu spatele cand compunea cele patru parti ("regiuni") ale lucrarii - intinsa pe doua ore si un pic, apropo - asa ca faceti-va un ceai inainte de auditie. Imnurile nu sunt lasate in pace, ci sunt manipulate metodic, uneori cu brutalitate, inecate in feedack amplificat, taiate in bucati (DJ Stockhausen?), frecventele sunt alterate, li se opun atacuri de unde radio, voci recitand chestii fara legatura, tonuri de sintetizator, fashait de benzi magnetice, lucruri frumoase, care si lui Dumnezeu ii plac. Liderilor socialisti ai vremii le-au placut mai putin, banuiesc; de altfel, nici pe alti compozitori cu orientari de stanga nu i-a incantat - pentru mai multe detalii cautati cartea lui Cornelius Cardew din '74, "Stockhausen Serves Imperialism".

Revenind la album... In cel mai bun caz, imnurile sunt lasate sa erupa pentru cateva secunde, cat sa ne dam seama despre ce e vorba, dupa care asaltul electronic le potenteaza de le ia dracu', ca sa zic asa. Nu va asteptati la un album de noise - nu exista asa ceva pe atunci, iar compozitia e nuantata, exista contrast, recurenta unor motive, o senzatie "epica", as inclina sa o numesc nibelungica de-a dreptul, permeaza albumul si tine ascultatorul in proverbiala priza de la un capat la altul. Avem insa niste fragmente extinse de "drone" de toata frumusetea pe Region 4, care s-ar fi putut foarte bine gasi pe un album Tangerine Dream (dar de cativa ani mai tarziu) si, in general, albumul nu suna atat de depasit de vremi cum s-ar putea banui din faptul ca vine din perioada de pruncie a electronicii. Asta se datoreaza, cred, nu atat alegerii sunetelor, cat ideii interesante, varietatii de sunete, contrastelor, faptului ca muzica nu sta pe loc. Pe de alta parte, mi-ar placea sa mai scoata cineva un astfel de album, atat de impertinent, exagerat de bombastic, dar plin de idei bune. Cam greu asa ceva, prin urmare vi-l ofer spre auditie pe asta.

O nota despre fisiere: nu luati in seama data de 1967 din numele directorului, prima editie a albumului e din '69. Alta nota: sunt acolo doua coperte, dintre care banuiesc ca a doua (cea care se vede si aici, la inceputul postului) corespunde continutului - desi, sincer sa fiu, eu nu-i aud pe WDR Koeln pe inregistrarea asta, decat daca au fost pusi sa faca niste chestii dubioase pentru amicul Karlheinz. Ceea ce e foarte posibil, dar indoiala ramane, mai ales ca au existat cel putin trei variante de Hymnen, pentru diferite formule (non-)instrumentale. Daca expertii ma pot ajuta, ii rog sa clarifice situatia.



sâmbătă, 5 iunie 2010

Current 93 - Soft Black Stars (1998)


1 Judas As Black Moth
2 Larkspur And Lazarus
3 A Gothic Love Song (For N.)
4 Mockingbird
5 Soft Black Stars
6 It Is Time, Only Time 
7 Anti-Christ And Barcodes
8 The Signs In The Stars 
9 Whilst The Night Rejoices Profound And Still
10 Moonlight, Or Other Dreams, Or Other Fields
11 Judas As Black Moth II
12 Chewing On Shadows
13 Chewing On Shadows (Vinyl Version)
14 Chewing On Shadows (Unreleased Acoustic Version)

Inca sub impresia unui concert Current 93 intamplat saptamana trecuta, va ofer un album un pic mai vechi, probabil cel mai accesibil din discografia C93 - si cu siguranta cel mai minimalist ca idee/executie.

Grupul, condus de David Tibet de pe la inceputul anilor '80, s-a desprins din scena britanica de punk si industrial (adaugati prefixul post- dupa exigente) si a cunoscut cu trecerea anilor un mare! numar de reincarnari, atat din punctul de vedere al muzicienilor grupati in jurul liderului (mereu altii, putini colaboratori fideli), cat si al muzicii prestate. Trecerea prin industrial/noise, ambient, neo-folk sau goth ii adusese in '98 la o faza "unplugged", baladesc-romantica, ca o varianta sublimata a muzicii de pe albumele dinainte. Piese scurte, construite in jurul pianului, cu minime contributii din partea altor instrumente, undeva intre minimalismul naiv al lui Erik Satie si patosul perioadei romantice. Vocea semi-recitativ/semi-cantata, traducand fragmente de viziuni eshatologice din mintea torturata a lui David Tibet, intr-o rafinata limba poetica.

Adaugam cu ocazia asta un link de Hotfile, pe langa Rapidshare si Megaupload. Trei variante --> un pic mai bine pentru dumneavoastra.

aici

sau aici

dar si aici

luni, 24 mai 2010

L'Acéphale - Stahlhartes Gehäuse (2009)


1 Stahlhartes Gehäuse
2 Psalm Of Misery
3 Perdition
4 The Book Of Lies - Seventh Gate

De unde vad eu lucrurile, prezentul black metal-ului arata foarte interesant. Multe proiecte aparute recent in zona asta par sa implineasca potentialul avangardist al genului, dupa ce in a doua jumatate a anilor '90 se ajunsese, zic eu, la o anumita stagnare creativa (tendintele asa-zis simfonice introduse de Emperor bunaoara ajunsesera sa fie folosite ca pe niste automatisme, stilul cosmetic in cauza ramanand vreme de cativa ani singura alternativa la black-ul "raw" al celor care alegeau sa imite, la fel de mecanic, primitivismul primilor practicanti). In anii 2000, lucrurile au inceput sa se diversifice, in mare masura datorita acceptarii influentelor din alte muzici (nu neaparat metalice), dar si o data cu aparitia unei noi generatii de muzicieni, eliberati de circumstantele si cliseele deceniului anterior. In plus, cativa dintre membrii vechii garde (ma gandesc in special la trupele norvegiene) si-au diversificat limbajul si au inceput sa creeze si ei lucruri originale.

L'Acephale e un nume din noua generatie, mai exact din scena de black metal americana - cea mai interesanta pentru mine la ora actuala, alaturi de cea din Franta. Proiectul unui anume Set Sothis Nox La, un tip cu o cultura muzicala fina, cu care puteti citi un interviu informativ aici: http://www.heathenharvest.com/article.php?story=20090502214317584 , trupa canta (cel putin pe albumul de fata, ca pe altele se intampla lucruri mult mai dubioase) un black metal aprig, dar temperat periodic de pasaje neo-folk, ritmuri de muzica militareasca (martial music, ca sa ne exprimam intr-o romana curata), viori tanguitoare, field recordings (inregistrari de teren?) si sample-uri din surse variate, de la compozitori contemporani pana la cantece din folclorul romanesc sau coruri de broaste.

Un exemplu de desfasurare caracteristica de forte e prima piesa de pe album, care-i da si titlul si se intinde  aproape douazeci de minute. Un pufait sumbru de tren se suprapune peste un cantec de bocitoare acompaniate de un caval, apoi face loc unor coruri wagneriene cu percutie tribala, pentru a erupe intr-o demonstratie de black rapid si mizerabil. Lucrurile se calmeaza putin si par sa intre intr-o albie familiara, folkist-melancolica cu voce baritonala (ganditi-va ca reper la Ulver in perioada Bergtatt sau Negura Bunget mai recent), dar asta nu dureaza mult - se revine la blast beats si o parte de thrash metal accelerat, pentru ca spre final sa fim lasati cu un sample din Maria Lataretu, peste care se asterne deznadejdea si uitarea, in forma unor alte trenuri si vapoare.

N-am examinat versurile, dar se pare ca unele dintre ele sunt extrase din poemele lui Georg Trakl, iar altele inspirate din eseurile lui Georges Bataille si teoriile sociologice ale lui Max Weber. In interviul amintit mai sus, domnul Sothis explica unele aspecte ale universului liric in care exista acest album. In mare, se pare ca e vorba de o critica a societatii vestice, cu excesiva ei mecanizare/rationalizare si sistemul ei constringent de reguli si valori. Muzica sugereaza o viziune sumbra, dar creativitatea si inteligenta compozitiei fac din Stahlhartes Gehäuse una dintre marturiile ca black metal-ul ramane un gen actual, in dezvoltare, cu forma adaptabila.

aici

sau aici

sâmbătă, 22 mai 2010

Inca doua liste pe RateYourMusic

     
Am mai compilat o lista mica-mare (?) cu preferinte/implicit recomandari muzicale pe anul 2009, si una pe 2008. Se gasesc pe RateYourMusic, mai exact:

http://rateyourmusic.com/list/Uroboros221/great_music_from_2009
http://rateyourmusic.com/list/Uroboros221/great_music_from_2008

M-as bucura sa fie de folos cuiva listele astea - in caz ca v-au scapat ceva lucruri interesante aparute in anii respectivi sau va coboara ochii pe ceva nou... Eu am fost foarte multumit de oferta muzicala in ultimii doi-trei ani, am avut parte de incantare maxima din zone variate si incerc sa fiu la curent cu cine ce misca pentru ca se intampla chestii faine. Astea fiind zise, sunt inca o groaza de lucruri la care n-am ajuns inca sau pe care inca nu le-am gasit, deci sper sa actualizez lista in timp.

Daca vreti ceva de acolo si nu gasiti, ziceti si o sa mai urc si dintre astea pe blog. De fapt, cred ca o sa incep de capul meu, chiar cu urmatorul post.

Hamid Drake & Bindu - Reggaeology (2010)


1. Kali's Children No Cry
2. Hymn of Solidarity
3. Kali Dub
4. The Taste of Radha's Love
5. Togetherness
6. Meeting and Parting
7. Take Us Home

"We have no desire for wealth or power. Our only hope is the hope of all lovers."

La cererea publicului, bagam la inaintare un album scos pe la inceputul acestui an de catre o mana bine aleasa de muzicieni ai scenei de jazz din Chicago. Liderul trupei (muzical si spiritual, dupa cum reiese din atmosfera albumului) e Hamid Drake, unul dintre bateristii/percutionistii mei preferati, un excelent jazzman, posesor de groove in cantitati serioase, dar informat in egala masura de muzica clasica indiana si de traditii muzicale africane sau tibetane. Si, asa cum o dovedeste acest album, un bun cunoscator de reggae.

Celelalte nume inscrise pe coperta presteaza la voce, chitara, doua tromboane si contrabas. Sunetul e organic, dens, carnos as zice; piesele stau infipte pe ritmuri solide, colorate, iar tromboanele si basul dau o gravitate de obicei absenta din reggae-ul usurel si insorit cu care eram eu obisnuit din alte parti. De asemenea, formula instrumentala le permite sa se intinda mai mult decat pe zona reggae/dub, fuzionandu-le cu nuante de jazz, raga si rock, dupa cum o cere fluxul improvizatiei, care umple spatiile (uneori largi) dintre temele mari repetate. Avem solouri de chitara, meditatii prelungi cu tabla si contrabas/voce, fragmente de beatboxing - presarate printre cele cateva teme reggae de mare inspiratie si efect pe care se construiesc piesele.

Versurile sunt recitate si au un rol important in colorarea pieselor. Hamid si Napoleon Maddox rostesc vorbe de lauda la adresa vietii sau a iubirii, indemnuri la meditatie si abandonarea egoului, precum si incantatii fierbinti catre zeita Kali - figura protectoare, materna, dar potential distrugatoare din panteonul hindus. Cu alte cuvinte, filosofia chill out, dar un pic mai nuantata. Tonul de piosenie inflacarata se potriveste la fix cu ritmurile elegante si sunetul "greu" al tobelor lui Drake, dar si cu gravitatea data de suflatori. Reggaeology e un album de reggae, dar unul care investigheaza "stiintific" natura stilului in sine si foreaza mai adanc in ceea ce poate el transmite, fara sa piarda vreo clipa partea de groove.

Sa nu ziceti ca n-aveti ce asculta in vara asta. Piesa de dragoste a anului (si deci potential hit estival) se gaseste tot pe albumul asta si se numeste "Meeting and Parting". Beat your own drum, live with the riddim.

aici

sau aici

luni, 17 mai 2010

Dälek - Absence (2005)


1 Distorted Prose
2 Asylum (Permanent Underclass)
3 Culture For Dollars
4 Absence
5 A Beast Caged
6 Köner
7 In Midst Of Struggle
8 Eyes To Form Shadows
9 Ever Somber
10 Opiate The Masses

Ma tot gandeam cu ce album sa incep din zona hip hop. Am fost tentat de niste clasici (anii '80-'90 old school), dar mi-e ca n-ar fi prins la multa lume, asa ca m-a oprit la trupa care mi-a fost si mie poarta de intrare in hip hop acum cativa ani, Dalek. E vorba de un duo (DJ Oktopus si MC Dalek) care activeaza la casa de discuri Ipecac a lui Mike Patton si a carui muzica e influentata in egala masura de scoala de East Coast hip hop (A Tribe Called Quest, Public Enemy) si de chestii diferite, gen industrial, noise, prog rock, metal si in general de "muzica experimentala".

Din punctul meu de vedere, genul asta de abordare implineste una dintre menirile comune ale hip hop-ului cam de cand exista el: aproprierea unor influente diverse din universul muzical al altora, facandu-le sa lucreze intr-un context nou. De obicei abordarea asta foloseste ca metoda sampling-ul; in cazul de fata, influentele nu sunt manifestate explicit (sample-urile sunt rare si ne-muzicale), ci doar ca sugestii. De pilda, e greu sa localizezi elemente metal sau kraut rock propriu-zise in tapetul de zgomot insinuant pe care-l secreta DJ Oktopus peste beat-urile monotone si versurile destepte ale lui MC Dalek, dar nu-i greu de inteles, cand le asculti muzica, de ce au avut turnee cu The Melvins si Isis, sau de unde a venit ideea colaborarii cu Faust de un an mai devreme. Metoda de apropriere e mai subtila (si mi-e greu sa pun degetul pe ea, ca sa zic asa), si o sa va dati seama cand ascultati Absence ce anume ii face sa prinda la un public variat, nu neaparat obisnuit cu hip hop-ul.



marți, 11 mai 2010

BJ Nilsen - The Invisible City (2010)


1 Gravity Station

Subharchord, Grand Piano, Virtual Hammond Organ, Amplified Chair Dragged Across Floor, Window Shutters, Steel Whistle Coffeepot, Acoustic And Electric Guitar Feedback Run Through B&k Frequency Analyzer Type 2107, Studer B67, Various Dsps
[Viola - Hildur Gudnadottir]

2 Phase And Amplitude
Bumblebees, Acoustic Guitar, Studer B67, Various Dsps

3 Scientia
Birdsong Feed-backed And Overdriven Through A B&k Frequency Analyzer Type 2107, B&k Type 1024, Subharchord, Wing Flaps And Birds Eating, Door Slam, Virtual Hammond Organ, Glockenspiel, Online Voice Decoder, Studer B67, Various Dsps

4 Virtual Resistance
Subharchord, Birds, Cat Climbing Up Door, Footsteps On Snow, Acoustic Guitar, Electric Guitar, Virtual Hammond Organ, Broken Fishman Parametric Eq, Bowed Acoustic Guitar, Studer B67, Various Dsps

5 Meter Reading
Virtual Hammond Organ, Train, Boat Ramp, Studer B67 Tape Cut-ups, Feedbacked Ferrograph Series 4, Various Dsps

6 Into Its Coloured Rays
Wasps Run Through B&k Type 2107, Piano, Dead Trees Leaning Against Each Other, Crows, Studer B67, Various Dsps

7 Gradient
Acoustic Guitar, Virtual Hammond Organ, B&k Type 1024, Studer B67, Various Dsps

8 The Invisible City
Amplified Chair Dragged Across Floor, Rain, Feedbacked Ferrograph Series 4, Acoustic Guitar, Tapeloops Of Found Sounds, Various Dsps


Ca sa ilustrez putin postarea de mai inainte, iata si un album proaspat de care am prins drag. Am lasat descrierea surselor, a instrumentelor adaugate si a metodelor de alterare a surselor, mai mult in ideea de a face reclama in caz ca cineva nu se simte neaparat interesat la simpla vedere a numelui. Totusi, inclin sa cred ca metoda cea mai buna de a aborda albumul e sa nu stii nimic despre natura sunetelor auzite. Un motiv: poate fi un joc interesant sa ghicesti. Un motiv si mai bun: genul asta de muzica se preteaza un pic mai bine la absorbirea rezultatului decat la contemplarea metodei (cel putin pentru mine).

Acestea fiind zise, e foarte greu sa-ti dai seama de unde vin sunetele din piesele astea. Titlurile ofera niste indicii care pot fi acceptate ca plauzibile la o adica, dar sunt inselatoare. BJ Nilsen e un tip foarte priceput in zona de field recordings, si nu e de mirare ca ele stau la baza muzicii de aici. Surpriza placuta e ca sunetele naturale nu sunt folosite ca atare, ci imbracate unele cu altele, schimbate, ascunse, descoperite cand nu te astepti, impanate cu multa electronica, facute sa sune a altceva etc. Rezultatul e un tablou viu/evocativ, care are puterea (sper) sa sugereze altceva pentru fiecare ascultator. Dar de aia l-am si pus aici, ca sa imi confirm ipoteza.

Musique concrete, cu alte cuvinte. Orasul invizibil creat de domnul Nilsen poate exista oriunde si pare compus dintr-o combinatie de sunete familiare venite din alte orase, vizibile odata, ramase pe retina amintirii. Desi impartit in piese cu structura compozitionala definita (exista crescendouri, teme recurente, impresie epica), albumul intreg se prezinta ca un poem sonor din versuri gasite si aranjate intr-o forma conciliatoare. O data descoperite, sursele isi compun propriul poem, in care pasari/viespi/pisici/trenuri/ploaie/clape/chitare/benzi magnetice dezvaluie tot atatea iluzii auditive.

The sound of dead trees leaning against each other:

aici

sau aici

luni, 10 mai 2010

Albume faine din 2010

O scurta mentiune, si anume mi-am pus la punct o lista-contor pentru albumele aparute in 2010 care m-au incantat si ma incanta. Lista e pe site-ul RateYourMusic si, la fel ca pe blogul asta, sper s-o actualizez cat mai frecvent. Cec it aut:

http://rateyourmusic.com/list/Uroboros221/great_music_from_2010

Pana acum, un an bogat in surprize si in general muzica fantastica. E greu sa ramai la curent, ce-i drept, sunt un pic cam multe si apar cam des. Amintesc si aici cateva dintre albumele preferate pe anul asta, intr-o ordine aproximativa:

Gonjasufi - A Sufi and a Killer
Joanna Newsom - Have One on Me
Hamid Drake & Bindu - Reggaeology
BJ Nilsen - The Invisible City
Erykah Badu - New Amerykah: Part Two (Return of the Ankh)
The Dillinger Escape Plan - Option Paralysis
V.A. - Pomegranates (Persian Pop, Funk, Folk & Psych of the 60s and 70s)
Rome - L'Assassin
Eleh - Location Momentum
Terje Rypdal - Crime Scene
Natalie Merchant - Leave Your Sleep
Vinicio Capossela - The Story-Faced Man
Mike Patton - Mondo Cane
All Kinds of People - Love Burt Bacharach
Kkoagulaa - Aurum Nostrum Non Est Aurum Vulgi
Ondskapt - Arisen from the Ashes
Prince - Box 'o' Chocolates (nu, nu e album nou, dar sunt piese noi scoase cu forcepsul din arhiva secreta)

Tineti aproape.

duminică, 9 mai 2010

Billy Bao - May 08 (2009)


1 Untitled
2 Untitled
3 Untitled
4 Untitled
5 Untitled

Billy Bao este un percutionist nigerian emigrat in Tara Bascilor (Billy Bao = Bilbao, get it?), afiliat unui grup de artisti de avangarda care adopta o pozitie radical anti-capitalista (exemplul proeminent ar fi Mattin, figura de seama pe scena muzicii improvizate actuale, prezent si el pe album). Omul nu are o problema cu distribuirea albumelor lui gratis pe internet, asa ca ma aliez si eu la cauza si ii promovez muzica.

Muzica e o mare surpriza pentru mine, o corceala de Sex Pistols/Motorhead cu Sunn O))) si black metal deprimant, purtate printr-o sita lo-fi si injectate cu sample-uri din Fela Kuti, Whitehouse si Luigi Nono, peste o tesatura electronica greu de deslusit. Sa fim intelesi, metalul e o prezenta subtila, iar punk-ul e folosit la modul stilizat, simbolic - productia de canal accentuand conotatiile filosofice ale alegerilor muzicale. Un exercitiu postmodern sa zicem, foarte reusit dupa urechile mele, de integrare dar mai ales dezintegrare a unor muzici din zone culturale radical diferite, sub semnul unei avangarde veritabile, care - asa cum se intampla de multe ori - se manifesta in forme cat se poate de neacademice.

Coperta e foarte sugestiva pentru ce se intampla muzical pe album si poate fi citita ca pe un manifest artistico-politic (zoom in). Fragmentul de text face o paralela intre miscarea socialista de eliberare basca si situatii similare din africana subsahariana a ultimelor decenii, punctate de referinte muzicale - intelegem ca muzica (punk-ul, ca si muzica lui Fela in Nigeria/Ghana anilor '70) poate fi folosita ca o arma, insotind miscari revolutionare. Orientarea politica de stanga a lui Luigi Nono devine si ea un reper, amintindu-ne ca, de pilda, Como una ola de fuerza y luz a fost compusa pentru a onora memoria unui lider al frontului revolutionar din Chile intr-o perioada tulbure in istoria Americii latine. Ceea ce justifica alegerile sample-urilor, desigur.


Sex Mob Meets Medeski - Live in Willisau 2006 (2009)


1 Mob Rule Invocation
2 Mob Rule 1
3 Black and Tan Fantasy
4 Mob Rule 2/Little Liza Jane
5 Sign O The Times
6 Down On The Farm
7 This Never Happened to the Other Guy
8 Mob Rule 3
9 This Never Happened Part 2
10 Blue and Sentimental
11 Kenny Supreme
12 Darling Nikki
13 Odd Job
14 You Only Live Twice
15 Mob Rule 4
16 Artie Shaw

Kenny Wollesen la baterie (cunoscut mie din colaborarile cu John Zorn in diverse proiecte, dar si un baterist de studio activ, cantand cu lume de la Tom Waits la Norah Jones) si echipa lui de meseriasi, cu John Medeski (de la Medeski Martin & Wood) invitat la clape. Lume buna cu alte cuvinte, care in seara respectiva din 2006 au urcat pe scena cu un program de coveruri si cu scopul de a le interpreta in meniera jazz, dar fara a se arata foarte interesati de canoanele genului. Printre preluari gasim doua piese Prince, "Sign o' the Times" si "Darling Nikki", care sunt cantate in stil ridicat-parul-pe-maciuca. Alte popasuri sunt facute pe piese de Duke Ellington sau din coloana sonora a filmelor cu James Bond - totul se transforma, dar fiecare piesa isi pastreaza cumva aroma originii, asa ca muzica sugereaza cand stilul New Orleans, cand r'n'b, cand free jazz, fara probleme de adaptare. Jazz inflamabil, predispus la explozii bine dozate, delicatese instrumentale si mult umor. Click on those links, you know you want to.


Vindicatrix - Die Alten Bösen Lieder (2009)


12''

A1 Something In The Night Pt. 1
A2 Something In The Night Pt. 2
AA Something In The Night Pt. 3

CDr

1 Dein Schwert
2 Audi Nostra Suspiria
3 The Silken Cell
4 Lack Of Correspondence
5 Rubbing Pages Out
6 Insulinde
7 Punctured
8 A Long Straight Road In A Cold City

Hai sa pun si niste lucruri mai recente pe aici. Vindicatrix e una dintre descoperirile anului pentru mine - un album extrem de interesant, prezentat sub forma unui 12'' plus un CD-R, al unui artist londonez. Formatul nu e tocmai ideal pentru promovare, drept pentru care nici n-a ajuns la urechile multora - dar probabil ca nu asta era neaparat intentia de la bun inceput. Titlul inseamna aproximativ "cantece vechi si naspa".

Treaba incepe destul de sec, cele trei bucati de pe 12'' incantandu-ne cu un minimal techno care se complica/dubiosenizeaza un pic pe parcurs (cam in stilul mai cunoscutului Gas), ornat cu aparitii vocale neclare, inecate in ceata minimalista, ca sa zic asa (imi aminteste putin de Super_Collider, un alt proiect electronic interesant dar deja vechi de mai bine de un deceniu). O data cu inceperea CD-R-ului, muzica simfonica isi face o aparitie neasteptata (sample-uri din Schubert, se pare), iar pulsatia ritmica dispare (nu complet, dar cand apare din nou mai-mai sa n-o recunosti). "Audi Nostra Suspiria" si "Lack of Correspondence" au versuri dubioase, servite in stilul fantasticelor albume recente ale lui Scott Walker (Tilt, The Drift), pe un fundal orchestral sumbru, iar "The Silken Cell" suna ca o arie de opera. Muzica se dizolva apoi treptat intr-o masa de drone/ambient de mare finete, din care invie pentru cateva minute techno-ul primelor piese ("Punctured"), doar pentru ca pe ultima piesa sa se dizolve din nou in nemiscare. O muzica un pic destabilizanta emotional (cel putin pentru mine) si surprinzatoare prin varietate si atmosfera unica.

Cu ocazia asta, incercam si un link de Megaupload, pentru ca Mediafire are o viteza de upload de melc turbat si nu-mi place.


Olivier Messiaen - Turangalîla-Symphonie (Philharmonia Orchestra - Esa-Pekka Salonen) (1986)


1 Introduction
2 Chant D'Amour 1
3 Turangalîla 1
4 Chant D'Amour 2
5 Joie Du Sang Des Étoiles
6 Jardin Du Sommeil D'Amour
7 Turangalîla 2
8 Développement De L'Amour
9 Turangalîla 3
10 Final

"It's a love song", astfel isi descrie Messiaen simfonia - amagitor de simplu pentru o lucrare atat de complexa. Compusa destul de timpuriu in cariera (anii '40), proaspat reintors fiind el dintr-o tabara de prizonieri de razboi din Germania, Turangalila e scrisa pentru un ansamblu masiv, cu o densitate de instrumente de percutie pe langa uzualele coarde si alamuri. In prim-plan se afla insa pianul (cu o partitura odios de dificila, dupa cum mi-a zis mie cineva care stie sa cante) si instrumentul numit ondes Martenot (un fel de varianta imbunatatita a mai vechiului theremin) - in interpretarea pe care o urc aici solisti sunt Paul Crossley si fantasticul Tristan Murail, compozitor de mare originalitate, student al lui Messiaen la vremea aia. Practic, Turangalila marcheaza una dintre primele folosiri coerente ale unui instrument electronic intr-un context simfonic (dupa experimentele anterioare ale lui Varese), ceea ce avea sa devina uzual in noile forme ale muzicii "culte" din a doua jumatate a secolului 20.

Avem de-a face cu o chestie monumentala aici, un sunet aglomerat, tumultos, care asalteaza urechea si capteaza atentia, dar si de o frumusete discreta. E intr-adevar o oda adusa iubirii, in orice forma a ei. Unele fragmente sunt menite sa o invoce ca eveniment intim, altele ii celebreaza conotatiile transcendentale, de vibratie cosmica - muzica schimband dinamica intre pasaje duioase si explozive, lirice si violente. Armoniile sunt ciudate, nu pot sa identific puncte de reper in muzica simfonica anterioara lui Messiaen cu care sa-l pot compara, structura e si ea atipica pentru o simfonie, iar alegerea instrumentelor e inovatoare. Messiaen e un tip care continua sa opereze in stil clasic, dar adaptat perfect la era post-Schoenberg, in care el insusi se va dovedi o influenta masiva pentru generatii viitoare.

Pentru cei incantati de Turangalila, o buna idee ar fi sa caute si La Transfiguration de notre seigneur Jesus-Christ, o lucrare tarzie, tot orchestrala, dar mai ampla si cel putin la fel de interesanta compozitional.

Apropo, coperta e absolut oribila, stiu.


luni, 22 martie 2010

Psychotic Waltz - Into the Everflow (1992)


1 Ashes
2 Out Of Mind
3 Tiny Streams
4 Into The Everflow
5 Little People
6 Hangin' On A String
7 Freakshow
8 Butterfly

Incep cu un album a carui inregistrare avea loc pe vremea cand eu incepeam clasa intai. Cum pe atunci nu eram tocmai la curent cu status quo-ul lumii muzicale, faptul ca eram contemporan cu Psychotic Waltz mi-era indiferent (nu ca trupa ar fi avut vreodata multi fani - poate ca atunci erau cativa, cert e ca intre timp au ajuns genul de trupa de care tind sa-si aminteasca doar nostalgicii perioadei). Nici o problema insa - albumul asta a ajuns la mine dupa vreo 13-14 ani, fermecandu-ma/uimindu-ma la fel de mult cum ar fi putut s-o faca in '92.

Incadrati de posteritate in genul "progressive metal", Psychotic Waltz cantau o muzica relativ complicata, cu baza in heavy metal-ul "inteligent" al deceniului precedent, dar manifestand influente serioase din zona psihedelica si hard rock a anilor '60-'70, intinse de la Hendrix la Jethro Tull. Rezultatul: au evitat excesele de virtuozitate si stilul tocilaro-academic al colegilor de generatie din aria techno-thrash (Watchtower, Sieges Even, Mekong Delta) si au colonizat o zona noua, bogata in groove dar si in fineturi chitaristice si vocale, in care si-au permis sa fie diversi, inovatori si sa compuna liber. Into the Everflow e preferatul meu - un album unic, care nu lasa in pace o clipa imaginatia.


vineri, 19 martie 2010

Cuvânt înainte

Am făcut blogul ăsta pe modelul altor câtorva mii cu specific muzical din toată lumea, găzduite de Blogspot, Wordpress şi alţii, in număr tot mai mare de câţiva ani încoace, care pun la dispoziţia interesaţilor albume, noi şi vechi, oficiale sau bootleguri, unele încă disponibile pe piaţă/altele cu tirajul epuizat, prin linkuri către arhive urcate pe site-uri de file sharing ca Rapidshare, Megaupload, Mediafire, Hotfile etc.

Fac asta din două motive. Unul e că nu am întâlnit încă pe internet un blog în limba română alcătuit pe ideea asta. E posibil să existe, dar eu nu l-am văzut. Blogurile axate pe muzică şi făcute de români se pare că se limitează la a posta linkuri către YouTube, impresii personale/recenzii sau mici ferestre pentru streaming în care poţi asculta câte o piesă. Mi se pare important ca ascultătorul să aibă acces la un context mai larg pentru a aprecia corect o bucată muzicală, iar contextul poate fi dat de albumul întreg. Absenţa accesului la context poate duce la lipsă de informare şi limitarea interesului la zona muzicală cunoscută. Singurele comunităţi online cât de cât înfloritoare în care se discută muzică între oameni pasionaţi sunt în zona rock/metal. Nu există forumuri de jazz, de muzică electronică, ca să nu mai zic de zona de compoziţie clasică sau contemporană. Nu se discută serios nici despre hip hop, nici despre IDM, nici despre free jazz, nici despre serialism, nici despre noise. Există o încercare de forum specializat pe rock progresiv, pe care vorbesc maxim zece oameni. Muzica popoarelor lumii, în imensa ei varietate, pare a fi complet sub radarul consumatorului de muzică român cu acces la internet. Termenul "indie" e o achiziţie recentă în vocabularul limbii române, care încă îşi caută sensul. Recenzii serioase nu prea există, nici măcar pentru albume "clasice" româneşti (site-ul Muzici şi faze, deşi o iniţiativă bună, e viciat de ignoranţa recenzenţilor). Evident că internetul e mare şi probabil că lumea interesată de nişte chestii ştie să le caute şi să se documenteze şi în engleză, dar îmi place ideea de a avea genul ăsta de blog în română - poate că recomandările vor suna mai personalizat şi vor convinge mai uşor.

Al doilea motiv e plictiseala de eterna compartimentare a blogurilor si forumurilor cu muzică. Toate blogurile pe care le urmăresc eu de pildă sunt "specializate" (pe black metal, hip hop, jazz, muzică "experimentală", salsa, prog, psych, mă rog - fiecare blog e o bisericuţă). Cititorii/cei care trag muzică vor forma deci un public select, care în general ştie una şi bună. La fel şi autorii blogurilor. Asta e bine pentru că îmi oferă o părere de specialist şi pot avea încredere. Uneori. Alteori mă gândesc că ar fi mai interesant dacă ar exista un blog în care cineva să posteze albume foarte diferite între ele, încercând totuşi să se adreseze unui public unitar. Muzică de toate felurile ascultată de aceiaşi oameni, căci toată muzica lumii e făcută special pentru fiecare dintre noi.

Încerc să postez câte un album pe săptămână măcar, să vedem cum merge. Link-urile vor fi câte două - unul de Rapidshare, altul de Mediafire (cel de-al doilea pentru convenienţă, pentru că MF permite download-uri simultane nelimitate şi nu cere timpi de aşteptare, în ciuda unor reclame/pop up-uri insistente). Dacă vi se pare că aţi prefera alte variante, spuneţi-mi. Cum am scris şi în descrierea din partea de sus a paginii, orice comentarii şi sugestii sunt primite cu plăcere.

Sper să vă placă muzica. Voi pune aici lucruri care pe mine m-au cucerit.