duminică, 25 septembrie 2011

Sean McCann - The Capital

Cand v-am zis ca albumul drone al anului e Pacific Fog Dreams, am mintit. Am hotarat intre timp ca titlul i se cuvine lui Sean McCann pentru minunatul The Capital, o orgie de viori, chitare, sintetizatoare si field recordings comasate intr-un drone pulsatil de mare frumusete. Atmosfera creata (si mentinuta cu maiestrie) pe tot albumul inalta si copleseste, e ca in visele alea in care esti urcat foarte sus si foarte repede, impotriva vointei tale, si te bucuri de palpitatia neasteptata in ciuda sperieturii si senzatiei de sufocare. Vrei jos imediat, dar mai stai putin acolo sus, pentru ca senzatia e noua si excita. Dupa caz, muzica poate semana la fel de bine si cu alt vis, in care plutesti pe un lac cu nuferi purtat lin pe cozi de salamandre, sau cu cel in care te dai de-a dura prin ierburi aromate de primavara tarzie. Sau cu orice alt vis. Sean McCann a mai scos vreo suta de cd-uri si casete, cateva dintre ele anul asta. Dintre ele va mai recomand caseta The Sky Is Filled with Incredible Wishes, care suna exact ca titlul, daca nu chiar mai frumos.

Falconer - Armod

Cine nu suporta power metalul european poate ignora recomandarea de fatza. Falconer e o trupa suedeza fondata acum vreo zece ani de un chitarist meserias, Stefan Weinerhall, cu ceva experienta in zona metalelor mai grele. La vremea aia era la moda stilul, asa ca trupa a prins bine la publicul amator. Marea gaselnita la trupa asta a fost de la bun inceput vocalistul, unul Mathias nustiucum, un tip care cica nu ascultase in viata lui metal inainte sa-l gaseasca astia, si care poseda un timbru cald si melodios, o voce dulce, cam de Eurovision asa, dar potrivita numai bine cu stilul Falconer. Dupa vreo doua albume tipul s-a plictisit si s-a dus sa lucreze intr-un magazin sau ceva de genul asta, chestie care insa nu le-a priit nici lui, nici trupei, intrucat albumul scos fara el n-a avut nici un succes si pana la urma s-a intors.

In 2011 Falconer trantesc un album cu versuri in suedeza, cu piese in stilul lor fara vreo schimbare observabila, dar mai putin catchy ca de obicei, din simplul motiv ca nu se intelege despre ce e vorba in propozitie. Daca stie cineva suedeza dintre cei care citesc blogul asta, sigur o sa aprecieze. La final de album sunt inghesuite patru piese traduse in engleza, care dezvaluie versurile cam penibile despre eroi suedezi legendari si povesti de dragoste si razbunare cu cavaleri si printese. In orice caz, una dintre cele mai misto piese e asta de mai jos, care incepe cu un cor foarte cheesy si niste blast beat-uri excelent plasate. Curiosii nu vor intelege de ce-mi place chestia asta, iar intiatii stiu deja.

Kreng - Grimoire

Grimoire e un album care ma face sa vreau sa cumpar o casa parasita, in mijlocul pustiului, pe care nimeni n-o vrea pentru ca in ea s-au intamplat niste crime oribile de-a lungul mai multor generatii de locatari. N-as vrea sa locuiesc in ea, dar as folosi-o drept casa de vacanta. As lasa-o in paragina, pivnita napadita de paianjeni, podul locuit de soareci, peretii cojiti si mucegaiul crescand in colturile unde e tot timpul umbra. As organiza petreceri decadente in casa asta, doar pentru prieteni apropiati, carora insa nu le-as spune toate detaliile povestii asa cum le-am aflat din ziarele vremii. Le-as spune doar despre zgomotele auzite uneori pe coridor, care inceteaza indata ce intri in cate o camera si inchizi usa in urma. Si noaptea dupa una dintre petreceri, amortiti de vin rosu si satui de calupuri de branza mancate intregi, eu si prietenii mei am cobori scarile in spirala si ne-am face drum printre panze si praf, pana la usa vechii temnite care se deschide la capatul pivnitei. E un loc despre care nu le-am povestit, si pe care il vor cunoaste acum pentru prima si ultima data.

Oh wait.

Hell - Human Remains

Hell yeah! Unul dintre albumele excelente de metal de anul asta vine din partea unor dinozauri - de fapt, ce zic eu, din partea unor zombi. Trupa Hell s-a infiintat in Anglia in '82 si s-a destramat peste cativa ani, lasand in urma cateva demo-uri care le-au adus o recunoastere tarzie in randul admiratorilor de NWOBHM (new wave of British heavy metal). Componenta originala (in afara de unul care s-a omorat imediat dupa desfiintarea trupei) s-a reunit acum vreo trei ani, incurajati fiind ei de producatorul Andy Sneap, care li s-a alaturat cu chitara si i-a combinat sa scoata in sfarsit un album. Ei, pana la urma a aparut si da ceatza oricarei trupe tinere care s-ar incumeta sa cante asa ceva in 2011.

Trupa e foarte bine legata instrumental si albumul e produs sa sune contemporan, dar heavy/speed metal-ul prestat e direct de la mama lui, de acum treizeci de ani, ca si cum tipii ar fi stat intr-un congelator pana acum. Versurile sunt si ele din aceeasi poza, despre draci si torturarea sufletelor pacatosilor, ipocrizia fetzelor bisericesti, despre ciuma bubonica, Shakespeare, incendierea Londrei si alte subiecte metal-friendly. Vocalistul e un mare atu al trupei, cu un timbru nu departe de Warrel Dane in perioada cand canta cu Sanctuary. O delectare pentru ascultatorii old school si nu numai.

Current 93 - FACT Mix 253

FACT e o revista muzicala online care are bunul obicei de a oferi cate un disc in fiecare saptamana impreuna cu articolele, fiecare disc fiind compilat de cate un muzician. De obicei e vorba de DJ's, dar uneori se mai gaseste si cate un nume independent de zona electronica. De pilda, acum cateva luni David Tibet de la Current 93 a fost rugat sa asambleze un astfel de mix, ceea ce pe mine ma incanta teribil, pentru ca e vorba practic de o selectie de piese care-i plac lui. Lista cu piesele o gasiti pe siteul FACT, alaturi de linkul de download (nu pun clip ca n-are rost, se poate trage tot discul si oricum mixul nu e impartit in piese, e o singura bucata de o ora si ceva):

http://www.factmag.com/2011/06/03/fact-mix-253-current-93/

Selectia e oarecum surprinzatoare la prima auditie, cu piese de Judas Priest, Blue Cheer, KISS sau Marillion si Pavlov's Dog - lucruri pe care nu le-ai asocia neaparat cu muzica C93. Apar si cateva folkisme mai vechi, putin fado, apare Gil Scott-Heron, si doua bucati de muzica sacra. Mai apare si varianta originala de la "I will always love you", care daca nu stiati e piesa lui Dolly Parton. Plasarea cantecului Divnei Ljubojevic intre lamentatia lui Bill Fay (Inside the Keeper's Pantry) si un Summertime Blues galagios e pe cat de lipsita de logica, pe atat de tulburatoare. Ce au in comun de fapt piesele alese e o umbra de tristete, sau o anume melancolie care le leaga de sensibilitatea lui Tibet. Dincolo de diferente, e o tensiune comuna, sunt piese cu personalitate, in culori vii - la fel ca piesele Current 93 de altfel. Un moment interesant e cand, pe la mijlocul mixului, vocea lui Pilat din Jesus Christ Superstar incepe sa cante "I dreamed I met a Galilean", cu timbrul si emfaza lui David Tibet (nestiind piesa, iti poti inchipui ca tipul si-a pus o piesa de-a lui pe propriul mixtape). In fine, daca ati uitat cumva cum suna Current 93 in 2011, am scris despre ultimul album aici.

SBTRKT - SBTRKT

Amicul Zoltan a vorbit deja despre SBTRKT pe blogul sau si a cam zis ce era de zis. E vorba de un producator londonez care poarta o matura pe fatza si se joaca cu dubstepul si-l duce in tot felul de directii interesante, avand grija sa scrie piese extrem de catchy si dragute. Comparatia cu Jamie Woon nu mi se pare ca avantajeaza pe nimeni, asa ca l-as asemana pe SBTRKT (pronuntat Subtract) mai degraba cu James Blake, desi nu-i impartaseste gusturile minimaliste. Asemanarea vine insa din legatura cu dubstepul si din vocea unuia dintre invitatii de pe album, pe numele lui Sampha, foarte apropiata de timbrul lui Blake (a se vedea piesa de mai jos). Alte bucati sunt instrumentale, iar pe vreo doua piese canta Yukimi Nagano de la Little Dragon.

Death Grips - Exmilitary

Sa va explic. Death Grips e generatia urmatoare de hip hop - o generatie care are toate sansele sa moara o data cu ei avand in vedere cat de radicala e directia propusa pe Exmilitary - , dar ce conteaza asta. Trupa ia elementele de baza din hip hop (rapping, ritm si sampleuri) si le intinde pana la marginea posibilitatilor, acolo unde devin deranjante si pana la urma distorsionate. MC-ul urla versurile exceptional de dubioase printr-o ambuscada de ritmuri violente si sampleuri greu de identificat dupa genul de mutilare la care au fost supuse.

Raspunzator pentru nebunia instrumentala e Zach Hill de la trupa Hella, baterist de mare precizie si figura importanta in lumea math rock-ului, care aici pare hotarat sa-si depaseasca limitele si sa creeze o fuziune imposibila intre tendintele mai experimentale ale trupei lui de baza si un gen muzical (hip hop) pe care putini outsideri reusesc sa-l abordeze cu seriozitate. Parte din farmecul grupului, pe langa stridenta si agresivitatea duse la extrem, vine de altfel tocmai din impresia ca albumul e mai degraba un demers stiintific, constient de explorare a posibilitatilor unei muzici decat un album de hip hop veritabil. Acum ramane sa vedem incotro o sa se indrepte Death Grips si mai ales daca o sa le preia cineva ideile sa le dezvolte.

Aosoth - III

Si, ca sa terminam pentru moment cu recomandarile de black metal frantuzesc, iata si o alta fata a stilului, reprezentata de Aosoth. Daca Epheles sunt aliniati la estetica traditionala black, cu sunetul de chitara inghetat, vocea tipata si mixajul concentrat pe partea inalta a spectrului de frecvente, Aosoth vin cu un sunet incarcat de bass, chitare acordate mai jos, o voce profunda si o fierbinteala generala care e la fel de dezolanta, dar inspaimanta mai tare. Aosoth urmeaza indeaproape stilul adus de Deathspell Omega in 2004 cand au scos "Si Monumentum Requires", un black metal incandescent, murdar fara a fi neglijent in interpretare, care suna ca o rascolire a jaratecului asternut pe podeaua iadului. Sunetul tobelor pe albumul asta e ceva pur si simplu obscen, te ia cu greata cand asculti (in sensul frumos al senzatiei, desigur). Prima piesa de pe album (mai jos) e poate cea mai brutala deschidere de album din 2011, si - cu toate ca bucatile urmatoare mai incetinesc ritmul - experienta e apasatoare pana la capat. Unul dintre cele mai bune albume black ale anului, check it out.

Epheles - Je Suis Autrefois

Black metal hibernal din Franta. Blast beat-uri. Tremolo de mare viteza. Clape atmosferice. Voce stridenta. Bass inexistent. Esti aruncat direct in miezul unei furtuni de zapada, e noapte fara stele in padurea de brazi. Simturile sunt prea amortite si vantul urla in urechi, dar stii ca lupii sunt undeva aproape si te-au simtit de cum ai ajuns. Iti tii respiratia ca sa mai salvezi putina forta. Daca mai esti aici cand se sfarseste urgia, stii ca va trebui sa fugi. Bleeeaaaarrghhhh. Sau ceva de genul asta. Auditie placuta.

Enemy Earth - Bardo

Inca un album excelent de la o trupa obscura pe care n-o sa stiu sa o descriu, deci apelez din nou la recenzia altcuiva. Cum bine se mentioneaza acolo, muzica e oarecum psihedelica si meditativa, mai mult acustica decat electronica, si e presarata cu tot felul de sampleuri vocale printre care unul cu Klaus Kinski dintr-un film de Herzog. Albumul e scurt si foarte usor de ascultat, dar si usor de ignorat daca nu dai atentie detaliilor. Daca izbuteste sa te faca macar putin atent (sau antena), se incolaceste in jurul simturilor ca un uroboros parsiv si profitor. Oh wait.

My Dying Bride - Evinta

O miscare neasteptata din partea trupei My Dying Bride, care anul asta s-a hotarat sa arunce pe piata un album triplu cu prelucrari ale unor piese din propria discografie. Prelucrari in cazul asta inseamna reinventari radicale, asa incat doar cei foarte familiarizati cu opera trupei o sa-si dea seama care a fost sursa si cum a fost ea prelucrata. Titlurile sunt altele, iar piesele in sine folosesc originalele doar ca puncte de plecare, carora li se adauga versuri noi, vesminte simfonice, si pasaje noi, care continua firesc temele vechi dar nu seamana cu nimic din ce au facut MDB pana acum. Foarte, foarte interesant si neasteptat. Trei cd-uri de muzica in general clasica, gotic-romantica, complet scuturata de elemente rock/metal, peste care se astern poeme vechi si noi, cantate sau de multe ori recitate, intr-o maniera nu departe de stilul Current 93. Apar si cateva pasaje de opera, iar in cazul de mai jos (vedeti clipul) e trantit un Stabat Mater fix in mijlocul piesei - si nu pare deloc fortat. Ca exemplu, piesa asta porneste de la mai vechea Your River, pe care fanii trupei o stiu bine, dar dupa cum se observa a ajuns in cu totul alt loc.

MIMEO - Wigry

Ce se vede pe coperta e chiar biserica in care a fost inregistrat albumul, intr-un fel de catun din Polonia pe nume Wigry. De fapt, biserica se poate vedea si in articolul de pe Wikipedia referitor la Wigry, in care se mai mentioneaza si ca asezarea are numarul fabulos de 30 de locuitori. Daca asa arata biserica intr-un catun cu 30 de oameni, va dati seama cum arata altele pe acolo pe la polonezi. MIMEO este prescurtarea de la Music in Movement Electronic Orchestra, o orchestra "all-stars" de free improvisers cu renume (Keith Rowe, Thomas Lehn, Marcus Schmickler, Cor Fuhler, plus Christian Fennesz si inca niste fraieri), deci va dati seama ca in clipa cand au ajuns astia in Wigry populatia din localitate s-a dublat.

De vreo 10-15 ani incoace, MIMEO activeaza intermitent cu niste proiecte din cale afara de dubioase. De pilda, acum zece ani s-au combinat cu John Tilbury (pian) pentru a lucra un concert pentru pian si orchestra improvizat (The Hands of Caravaggio), iar mai tarziu au scos albumul Sight, primul disc de free improv din istorie in care alegerile individuale ale muzicienilor sunt total intamplatoare, si nimeni nu asculta pe nimeni (pentru ca asa e piesa, cum ar veni). Wigry dateaza din 2009 dar apare abia anul asta, si chestia speciala la el e felul in care a fost inregistrat, cu microfoane in miscare, plimbate de la un muzician la altul in timp ce se canta. Din cate am inteles, biserica din Wigry s-a inchis definitiv pentru evenimente muzicale dupa experienta MIMEO, deci probabil ca nu le-a placut in mod deosebit cum au cantat.

Jürg Frey - Metal, Stone, Skin, Foliage, Air

Nici nu stiu de ce am urcat bucata asta de piesa pe Youtube. De fapt nu stiu de ce am ascultat pana la capat albumul in format mp3 - se pierde atat de mult, cred ca se pierde tocmai esenta muzicii. Compozitia in sine e atat de simpla (sau, mai corect spus, e executata simplu) incat impactul ei trebuie sa se produca prin forta pura a sunetelor folosite. De unde si nevoia, zic eu, de a asculta albumul intr-un format lossless, pe un sistem audio de camera, care sa-i permita sunetului sa respire. Jurg Frey e unul dintre compozitorii Wandelweiser, despre care ati mai auzit aici pe blog, iar pe discul asta realizarea ii apartine percutionistului Nick Hennies. Interpretarea pare a fi menita sa ilustreze cele cinci elemente din titlu, discul constand intr-o succesiune de sunete create prin atacarea percusiva a unor materiale diverse.

In primul sfert de ora, singurul sunet auzit e o suprafata de metal lovita scurt, intr-un ritm constant. Faza e urmata de alte minute in care ori se agita o folie metalica, ori se slefuiesc niste roci, practic ar putea fi orice. Mai incolo s-ar putea sa auzim niste pietricele rostogolite de ici colo, apoi obiecte ceramice frecate intre ele, apar si niste sunete profunde, vuiete infundate ca sunetul vantului facandu-si loc printr-o conducta sau al unui tren intr-un tunel indepartat. In ce masura metalul, piatra, pielea, frunzishul si aerul sunt implicate in producerea sunetului e o intrebare deschisa, intrucat n-am vazut pe nicaieri partitura, iar piesa are mai mult de cinci sectiuni distincte. Ideea e, desigur, ca nici nu conteaza. E o muzica fara evenimente, fara directie, liniara dar pe verticala. Detaliile (variatiile infime dintre sunetele repetate, armonicile create de ele) exista in moment, nu participa la completarea in timp a structurii piesei. Auditia, asadar, nu e o experienta cumulativa, pentru ca singurul punct de reper e sunetul insusi, in fiecare moment, iar sunetul e de asa natura incat nu se impune niciodata ca eveniment. Dar ca sa fie mai clar ce zic, iata un mic fragment dintr-un eseu al lui Jurg Frey de acum cativa ani:

Music consists of sound; unchanging and unchanged, it expands in space. Attention is not trained on the individual event but wanders in space, laying claim to space just as sound does. Composition and space merge, and both are components of a sonic situation without temporal direction, a situation that may even be unbounded and, through its very presence, determined by sound, space and listeners. Memory is shaped less by the individual details than by a situation in which one has spent a certain period of time.

Doshy - SpaceDrifter

Inca un album foarte misto care se gaseste ca download gratis (si oficial totodata, ca altfel se gasesc toate), de data asta reprezentand o zona a muzicii electronice cu care nu numai ca nu sunt familiarizat, dar nici macar n-as sti sa zic cum se numeste. Dubstep, glitch? cine mai stie. Asa ca va trimit la mica recenzie a lui Doru de pe blogul lui, si va mai trimit si linkul de download. Ah, si o piesa pusa pe Youtube de cineva. E marfa, numai bun de luat pe Starship Enterprise, apasat play si intrat direct in warp speed.

Lucio Capece, Birgit Ulher - Choices

Hai cu improvizatia libera din nou. V-am vorbit nu demult despre discul lui John Butcher cu Gino Robair, care mi-a placut tare mult. Duetul dintre saxofonistul (vorba vine) Lucio Capece si trompetista (vorba vine) Birgit Ulher ocupa un spatiu sonor apropiat. Prin asta intelegem ca e un dialog liber intre doua voci cu registre ample dar greu de deosebit una de cealalta, intrucat amandoua folosesc sunete care suna cand ca un instrument de suflat, cand ca unul de percutie. Tabloul e de fapt mai complex - Capece baga si niste clarinet aici, si mai canta uneori si la un fel de trompeta de buzunar, iar Ulher are un radio pe care il pune in goarna trompetei si il foloseste drept partener de improvizatie. Tipa aplica schema asta in mod frecvent, iar albumul Radio Silence No More de acum vreo doi ani o surprinde in ipostaza solo jucandu-se cu trompeta si radioul intr-un mare fel. Aici e mai energizata, mai concisa si are mai mult volum, chestie pe care i-o dicteaza dinamica duetului.

Albumul e foarte placut si interesant de urmarit pentru cei carora le pasa, ca sa zic asa, cu toate ca nu e nimic spectaculos sau inovator la el. Partenerii sunt neobositi pe parcursul celor trei improvizatii, fara sa recurga insa la stridente sonore sau, dimpotriva, la prea multa tacere. E o discutie calma daca vreti, ca intre intelectuali, pe teme de interes comun, plina de observatii interesante din partea ambilor. Fiti antene de pilda la faza de pe la minutul 6:50 din piesa de mai jos, cand Ulher (cred) executa o serie intermitenta de sunete cu clapele trompetei (cred) care suna ca un drum roll. Don't u just love it when musicians do that.

The Caretaker - An Empty Bliss Beyond This World

Jack Nicholson: "Mr. Grady, you were the caretaker here."
Mr. Grady: "I'm sorry to differ with you Sir, but you are the caretaker. You've always been the caretaker. I should know, Sir: I've always been here."

Va amintiti secventa din The Shining cand Jack coboara in sala de mese a hotelului si o gaseste populata de fantomele fostilor oaspeti? Secventa din camera de baie cu numitul Delbert Grady e chiar urmatoarea, si cred ca de acolo a imprumutat si James Leyland Kirby numele de scena. Muzica veche auzita in fundal in ambele secvente din film e tocmai muzica pe care The Caretaker o aduce la viata pe discurile lui. Procesul de reanimare e intentionat nereusit, astfel incat piesele de pe "An Empty Bliss Beyond This World" stau ascunse dupa un val de interferente sonore. In drumul lor spre prezent, se impiedica la fiecare adancitura in vinilul uzat, tremura si dau sa se destrame pentru ca drumul e lung.

Spre deosebire de albumul de acum cateva luni al lui Stephan Mathieu, cu care se aseamana prin materialul sonor, aici muzica originala nu e procesata electronic intr-atat incat sa devina propria ei fantoma. Piesele sunt lasate sa existe in toata fragilitatea lor, amenintate de uitare, dar intregi. Pentru ca ele raman intregi, cel care le asculta isi poate permite o nostalgie dupa lucruri pe care nu le-a cunoscut niciodata, dar in mijlocul carora e coborat pe neasteptate. And all they're going to want to do is go back there, again and again.

Fire! with Jim O'Rourke - Unreleased?

Am mai scris o data aici pe blog despre Jim O'Rourke, cu prilejul albumului scos pe la inceputul anului cu Christoph Heemann. Cum omul nu sta niciodata degeaba, a mai iesit intre timp o colaborare cu trio-ul Fire!, care consta intr-un basist, un baterist si un Mats Gustafsson (i.e. saxofonist). Figura celebra in zona de free jazz europeana, mie Mats nu mi-a placut vreodata in mod special, dar aici se intampla ceva diferit. Mai exact, cu Jim O'Rourke la chitara in "rock out mode", trupa se deda la un jazz minimalist cu atitudine rock, evocand etosul trupelor de krautrock din Germania psihedelica de acum 40 de ani. Metoda de lucru principala e deci explorarea unor teme muzicale prin repetitie, piesele solutionandu-se in general cu cate o explozie de saxofon isteric care in contextul asta suna excelent. Atentie: albumul poate induce stari halucinatorii daca e consumat in combinatie cu alte combinatii.

miercuri, 21 septembrie 2011

Peter Broderick and Machinefabriek - Mort aux Vaches

Mort aux Vaches e numele unei serii de albume scoase de labelul Staalplaat, fiecare volum din serie fiind rezervat unui artist din zona muzicii electronice de circulatie restransa. Au aparut de-a lungul anilor albume Mort aux Vaches cu Merzbow, Yellow Swans, Kevin Drumm, CoH, Oren Ambarchi, si chiar ansamblul Zeitkratzer. Machinefabriek e numele de artist al lui Rutger Zuydervelt, care dupa numele oribil iti dai seama imediat ca e olandez, un tip care scoate cam 10-20 de albume si ep-uri pe an, solo si in diverse combinatii. Dupa o perioada in care m-am prins ca-mi place si am incercat sa filtrez ca sa ascult numai discurile faine, mi-am dat seama ca n-are rost pentru ca imi plac toate. A scos deja niste bucati si anul asta, dar cel putin deocamdata nu vreau sa vorbesc decat despre colaborarea cu Peter Broderick, pentru ca mi se pare cea mai misto.

Cand zic ca vreau sa vorbesc despre el mint, desigur - nu vreau sa vorbesc, ci doar sa va ilustrez albumul cu una dintre cele trei piese. Daca va place (si nu vad de ce nu v-ar placea), sa incercati si albumul de anul trecut, "That It Stays Winter Forever", scos intr-o configuratie similara, dar pe ala o sa vreti sa-l pastrati pentru la iarna, cand va fi gerul cel mai crunt. Avantajul lui Mort aux Vaches e ca poate fi ascultat oricand.

Wild Beasts - Smother

Am ascultat si eu Wild Beasts dupa ce jumatate din oamenii cu care vorbesc in mod curent pe internet mi i-au laudat. Din cate am inteles, unii au fost atinsi de dulceata muzicii, altii au fost fermecati de aspectul barbos dar sensibil al membrilor trupei, insa toata lumea parea multumita. Multumit am ramas si eu dupa cateva ascultari. Baietii canta un roc indie foarte usor, doar putin mai greu decat aerul daca am apreciat bine proportiile, mai mult dupa ureche asa. Din punct de vedere ritmic, lucrurile raman foarte simple, exista chitara si mult pian dar nici una nu e dispusa sa complice situatia, accentul cazand pe melodiile vocale, care vin din partea a doi indivizi. Amandoi au voci suave/calde, chiar cand aluneca in falsetto. Tonul uneia dintre voci imi aduce aminte de Antony & the Johnsons, desi muzica in sine e destul de departe de stilul lor. Curios poate, ceva din gravitatea delicata a melodiilor cu voce si pian seamana cu ce se poate auzi la trupa suedeza Carptree. Daca mai stie cineva trupe care seamana cu Wild Beasts sa-mi zica si mie, nu prea sunt in tema cu zona lor.

Devin Townsend Project - Deconstruction

Dupa cum stiau deja fanii, hevydevy s-a lasat de droguri acum doi-trei ani si a hotarat sa se transforme dintr-un workaholic tinut in priza de propria dependenta intr-un workaholic si mai mare, dar alimentat numai cu cafea si mai putin interesat de turnee sau muzica extrema (a dizolvat Strapping Young Lad zicand ca i-a ajuns nebunia). Nu stiu cum functioneaza chestia asta pentru el, dar cert e ca de atunci a turnat albume cu galeata, un fel de tetralogie inceputa cu Addicted, continuata cu Ki, si incheiata anul asta cu albumele Deconstruction si Ghost. Ce e fantastic e cat de putin seamana albumele astea unul cu celalalt, si cat de bine se tine fiecare pe picioare in universul lui muzical particular. Prin asta nu trebuie inteles ca toate sunt faine - de pilda Ki e cam lipsit de inspiratie, iar recentul Ghost e o abureala cu balade new age atat de slaba incat n-o amintesc aici decat in treacat.

Din fericire, Deconstruction e jumatatea plina a paharului, si la o adica la cat de lung e il putem considera un pahar intreg si plin. Dintre toate, Deconstruction e albumul metal, albumul nervos, de exorcizare a tot ce era demonic si puroiat in fiinta chinuita a artistului. Un artist care, daca lumea s-ar spala mai bine prin urechi, ar fi recunoscut drept singurul urmas demn al lui Frank Zappa in mestesugul parodiei si misto-ului muzical. Muzica asta ia tot ce inseamna prog metal si, mai general, technical metal in ultimii douazeci de ani si trece tot printr-o masina de tocat uriasa, la capatul celalalt iesind un fel de piure delicios marca hevydevy. Este, desigur, un album conceptual, despre un tip teribil de chinuit, framantarile lui metafizice legate de univers, o poveste de dragoste, si o calatorie in iad unde se confrunta cu Satana insusi, care ii da sa manance un cheeseburger. Ideea de cheeseburger fiind de fapt o tema recurenta in versurile albumului, in jurul lui gravitand multe lucruri, nu numai destinul protagonistului. In plus, pe piesa Planet of the Apes (mai jos), Devin striga la un moment dat "we all rip off Meshuggah", pe un fundal muzical ilustrativ, recunoscand o influenta pe care a integrat-o complet in propriul metabolism.

Se tot vorbeste despre numerosii invitati de pe acest album - oameni de la Cynic, The Dillinger Escape Plan, Gojira, Meshuggah, Emperor, Opeth - pe care Devin i-a adus sa cante si ei cate ceva acolo. De ce? pentru ca poate, pentru ca e un boss. Invitatii apar fix cand trebuie si suna ca si cum de cand erau mici au stiut ca treaba lor e sa apara pe un album Devin Townsend. In rest, Devin canta la toate instrumentele si vocile posibile si mai putin posibile, pentru ca - asa cum ziceam - e un boss. In afara de baterie, la care presteaza doi maniaci, de a trebuit sa verific ca nu e un drum machine la mijloc. Nu e. In fine, albumul e intens de la un capat la altul, nu la fel de agresiv ca muzica Strapping Young Lad, dar mai complex si mai zgomotos decat orice ati auzit de la hevydevy in trecut. Extrem de obositor, Deconstruction e o incantare si unul dintre cele mai tari albume din istoria muzicii care nu se ia in serios.

marți, 20 septembrie 2011

Kode9 & The Spaceape - Black Sun

Un album de dubstep corect si la obiect de la Kode9 si maimutza lui spatiala. Am inteles ca mai nou "dubstep" a devenit un termen de comparatie negativa in randul metalistilor, cand vine vorba de muzica buna si proasta. Practic daca zici dubstep e ca si cum ai zice manele, adica e ceva pe care-l asculta fraierii, dar cumva folosirea termenului te situeaza pe tine, ca observator, in contemporaneitate - stii despre ce e vorba, intelegi fenomenele culturale ale timpului tau, si iti dai seama ca dubstepul e ceva nasol. In orice caz, pe albumul asta se aud clar elementele de drum'n'bass, reggae si dancehall, piese diferite prezentand fatzete diferite ale stilului. Nu e ceva senzational, dar e facut cu pricepere si e distractiv. Au scos si un videoclip la piesa Black Smoke, cu omuleti si animalute din LEGO, foarte dragut.

Cut Hands - Cut Hands [Afro Noise I]

Noroc ca am auzit de Cut Hands de la un tip oarecare pe Soulseek, care m-a intrebat acum cateva luni daca am albumul Afro Noise numarul unu. Nu numai ca nu-l aveam, dar nu stiam ce e aia, iar cand mi-a zis ca e vorba de proiectul lui William Bennett nici nu m-a interesat in mod deosebit. L-am cautat totusi si l-am ascultat, din principiu (mai exact principiul ca nimic nu e intamplator, nici macar discutiile intamplatoare pe internet). Si bine am facut. William Bennett e tipul de la Whitehouse, trupa britanica de noise/power electronics care canta de vreo 30 de ani si au ajuns considerati un fel de tata lor si mama lor cand vine vorba de aceste stiluri muzicale (vorba vine). Tipul se intampla sa fie si un mare cititor de literatura oculta, impatimit de cinema-ul de arta (si precizie), si colectionar de muzici din ungherele intunecate ale civilizatiei omenesti.

Cu proiectul Cut Hands (n-am inteles inca daca albumul se cheama Cut Hands sau Afro Noise I), tipul se ocupa exact cu ce scrie in titlu, adica noise cu muzica africana. Mai mult muzica africana decat noise, ca sa fim sinceri, desi gradul de procesare a sampleurilor e probabil destul de ridicat. Mai precis, e vorba de sample-uri de percutie tribala/rituala din Africa, combinate cu elemente electronice, de la faze ambientale pana la injectii de white noise. Sampleurile suna foarte, foarte asemanator cu muzica auzita pe una dintre cele mai periculoase antologii de muzica traditionala aparute vreodata, "Drums of Death: Field Recordings in Ghana", scoasa prin anii '90 la Avant Records. Bine, de fapt exista mai multe discuri cu surse similare, de pe unul dintre ele se poate asculta o bucata consistenta chiar aici. Banuiesc ca de pe unul dintre discurile astea provin si sampleurile de pe unele piese Cut Hands, altele suna diferit. Ce e foarte misto e felul in care adaosul electronic amplifica tensiunea continuta in muzica, aducand-o la un nivel la care nu doar tulbura simturile, ci inspaimanta de-a dreptul. De ezemplu.

luni, 19 septembrie 2011

Valerio Tricoli, Thomas Ankersmit - Forma II

O colaborare intre doi artisti din zona muzicala neclara a comprovizatiei, cum bine o denumea cineva candva. De fapt nu e prima lor colaborare, intrucat Tricoli se pare ca a invartit niste butoane si pe albumul Live in Utrecht al lui Ankersmit de anul trecut. Albumul respectiv a facut niste furori in randul unor ascultatori - nu si la mine, intrucat era constituit in mare din sampleuri de saxofon taiate bucatele si asamblate intr-o imensa masa dronificata, ceea ce pe mine nu m-a coafat (din cauza saxofonului, probabil). Anul asta insa, Valerio Tricoli e mai implicat si isi aduce cu el de-acasa paleta de vrajitor, care consta (daca e sa incerc o descriere) intr-o frematare insinuanta de sunete mici, echivalentul unei pajisti inflorite sau unei paduri in mijloc de vara, dar in varianta electronica. Sunete intr-o neliniste permanenta, care intra sub piele si te furnica, sau iti trezesc simturi adormite. Tricoli a mai comis asemenea indiscretii pe albume si ep-uri solo in anii trecuti, precum si cu grupul lui 3/4hadbeeneliminated, pe care daca nu l-ati ascultat nu stiti ce-ati pierdut.

Ankersmit intra in simbioza cu Tricoli inca de la prima piesa, astfel incat putem spune doar ca undeva exista un saxofon, dar nu putem spune cu precizie unde se afla saxofonul la un anumit moment in timp. Albumul e fantastic si e un pic derutant sa te gandesti ca tot ce se aude a fost compus, dar nici daca te gandesti ca a fost improvizat nu iesi mai bine. Pe ultimele doua piese, din pacate pentru preferintele mele, cei doi se linistesc si activitatea se dizolva intr-un drone mare si umflat, care ramane cu noi pana la final. Cea mai tare piesa se cheama Hunt si am urcat-o mai jos (pentru ca imi place sa fiu contradictoriu).

Steinski - Creative License: Steinski's Rough Mix

Fara link de Youtube de data asta, vreau doar sa semnalez aparitia unui mixtape extrem de fain, de care eu unul nu ma mai satur. N-am auzit pana anul asta de Steinski, dar se pare ca e un nume vechi si greu, activ inca de pe la inceputul anilor '80, in vremea cand samplingul era in pampersi si DJ Shadow se juca cu lopetzica pe plaja. Creative License e un mix facut, daca am inteles bine, pentru un documentar ori despre sampling, ori despre hip hop in general, ori despre sampling in hip hop - ceva de genul asta - si se gaseste ca free download pe pagina urmatoare:

http://illegal-art.net/creative_license-steinski_mixtape/

E un tur de forta prin istoria hip hop-ului si nu numai, foarte bine gandit si pus cap la cap. Apar sampleuri din clasici - Afrika Bambaataa, Public Enemy, Run DMC (cu tot cu Aerosmith), Big Daddy Kane, dar se aude si un Jay-Z la un moment dat, asta pe langa Prince, James Brown (chiar Funky Drummer printre altele), The Knack, Steely Dan si piesa aia cu Michi Michi you're so fine, hei Michi. E un mix cu mult haz si e imposibil sa nu va placa, Steinski e un mare golan. Pass the sounds.

Blue Sky Black Death - NOIR

Blue Sky Black Death e un duo de producatori din Seattle cu experienta si relatii in lumea buna a muzicii electronice de factura indie; voiam sa zic ca e o trupa de hip hop instrumental, dar mi-a trecut prin gand ca s-ar putea sa fiu inteles prost si m-am razgandit. Eu i-am descoperit cu cele doua albume din 2008, Late Night Cinema si Slow Burning Lights, care m-au facut pilaf instant prin cat de grozave erau. Au mai scos ei intre timp niste chestii si au mai avut niste colaborari, albumul de anul trecut (Third Party) m-a lasat cam rece, in fine... Nu stiu exact ce s-a intamplat, dar NOIR se intoarce la stilul de pe albumele mai sus amintite si efectele sunt garantate din tzeava.

Piesele BSBD sunt mici imnuri clinchetitoare pentru momentele cand suntem melancolici, cand ne amintim ceva frumos, cand ne bate inima, cand simtim ca traim intr-un film si ne place. Beaturi frumos mestesugite, sampleuri instrumentale integrate la marele fix, voci care plutesc nestingherite intre o ureche si alta, tot felul de viori si de clape si de coruri. Muzica in mod necesar nocturna, muzica pentru activitati afective, muzica de chillau. De fapt, cred ca NOIR o sa fie albumul de chillau al anului 2011. Sa ne bucuram si sa fim chill. Si va rog sa-mi spuneti daca stiti de unde e sampleul vocal de la sfarsitul piesei de mai jos (minutul 5:10). E foarte important sa stiu.

Alternativ Quartet - Aripi

Alternativ Quartet e, daca nu stiati, o trupa din Cluj(-Napoca) sau Bistrita (n-am inteles exact), iar Aripi este al doilea lor album. Eu n-am fost pe faza cand au scos Linistea astupa goluri anul trecut, care am inteles de la un prieten ca e the real shiznit, treaba groasa si serioasa. Eu am inceput deocamdata cu Aripi, si nu pot zice ca sunt dezamagit de experienta, ba dimpotriva. Pentru curiosi, albumele se pot descarca ambele amandoua de pe pagina oficiala a trupei. De fapt cum intri pe site citesti un mic manifest din partea membrilor trupei legat de etica downloadului moca pe internet - ei sunt de parere ca muzica ar trebui sa ajunga liber la urechile oamenilor, pentru ca asa au ascultat-o si ei cand se educau acasa la ei in Bistrita cu mp3uri dupe retzea, deci li se pare normal sa dea si ei mai departe. Chestia mi se pare pe cat de trista, pe atat de corecta - sunt de acord, ca exponent al aceleeasi generatii (cred), ca diseminarea artei e bine sa existe in afara sistemului monetar. Mai cred si ca cineva (statul de pilda) ar trebui sa le plateasca bani grei oamenilor care aduc muzica in lume, dar asta e alta poveste, pentru o alta civilizatie - nu a noastra.

Albumul suna bine, e un fel de roc indie-alternativ post rock-ish in felul lui, cu unele faze psihedelice si in mare parte instrumental, iar prestatia vocala e de asa natura incat nu incomodeaza si risti chiar sa n-o observi de multe ori. Baietii si-au facut temele, au ascultat si Pink Floyd, si Explosions in the Sky, si Porcupine Tree, probabil si Radiohead sau Tool, influente care se simt puternic pe ici, pe colo, dar care sunt integrate frumos in stilul propriu. Muzica nu se grabeste, temele sunt explorate metodic, incetisor, compozitia e pe modelul digestiei la vaci - se mesteca un riff, se inghite, se trece dintr-un stomac in altul, se duce inapoi, se mai mesteca o data - rumegare se cheama asta daca tin bine minte. In orice caz, e destul de misto - stilul e carnos, consistent, ai ce asculta, nu ramai cu urechea goala. Voiam sa mai zic si ca e atmosferic. Daca vreti mai zic si alte prostii de astea, insa ideea mare e ca imi place si sa faceti bine sa ascultati ca merita, e una dintre trupele romanesti de roc care fac treaba buna.

O mentiune speciala din partea mea pentru baterist, pe numele lui Alexandru Prigoana, care se cunoaste ca "simte muzica" si asculta cu urechile de carne, nu alea de lemn sau de metal. Ar putea sa se sparga in figuri mai putin uneori (de pilda atunci cand piesa nu o cere), dar in general imi place despre el cum canta, restpec din partea mea. O alta mentiune ar fi legata de versuri, care au un rol pur fonetic, adica exista dar e ca si cum n-ar exista. Mie de exemplu nu-mi place chestia asta, mi se pare o incercare de limbaj poetic prin metoda aruncarii de cuvinte unele peste altele (sunet, aripi, iubire, drum, suflet, umbra, vis, noroiuri si alte gogosi), chestie care in absenta unor idei nu suna bine la ureche.

O a treia mentiune e despre piesa Toshiga II, un jam foarte dragut, care mie imi aminteste puternic de o secventa de pe albumul Omnio al trupei In the Woods... de acum ani si ani, mai exact Omnio? - Bardo. O asemanare care probabil ca e doar in mintea mea (in definitiv faza e floydiana si cam atat), dar sunt tare curios daca baietii alternativi chiar ascultau asa ceva cand erau ei mici sau e doar o coincidenta.

Aripi e un album fain, nu tocmai surprinzator dincolo de noutatea faptului ca e o trupa din Romania si canta bine un stil cat de cat actual, dar fain. O alta scriere de ganduri despre album a comis-o amicul Zoltan pe blogul sau, dar ma puteti crede si pe mine pe cuvant la o adica. Mai jos e piesa mea preferata, o piesa despre un tren. Se cheama "Tren".

Arborea - Red Planet

Un album superb de la cuplul de folkisti americani Arborea, bun pentru momentele cand scuturarea frunzelor de peste an e simtita mai mult in noi decat in fata ochilor nostri. Albumul contine doua coveruri - unul dupa traditionala "Black is the color of my true love's hair" (a nu se confunda cu "The girl I love got long black wavy hair", desi tehnic vorbind amandoua sunt - sau erau? - adevarate), iar celalalt e "Phantasmagoria for Two" a lui Tim Buckley, o piesa care, indiferent cine o canta, poarta cu ea o sageata inveninata si te nimereste invariabil numai in puncte sensibile [ale sufletului], parca ar fi un facut. Dar sa nu divagam. Celelalte piese sunt ale lor si sunt cam faine, se potrivesc de minune si cu preluarile, si ele intre ele. Un antidot universal pentru "folkul romanesc" de duzina care inca mai polueaza mintile unor axcultatori din cate am inteles de la diversi amici. This is how it's done, suckers.

duminică, 18 septembrie 2011

Michael Pisaro - Asleep, Street, Pipes, Tones

In care reprezentantii scolii Wandelweiser devin autoreferentiali. Mai exact, materialul sonor folosit pentru albumul asta include niste sampleuri de orga de pe un album al Evei-Maria Houben (afiliata aceleiasi scoli de compozitie, ca si Pisaro) - cand procesate, cand lasate sa curga nealterate, jucand un rol cheie in desfasurarea dramatica a piesei. E vorba, desigur, de o singura piesa, din care mai jos am extras un fragment pentru exemplificare. Restul de sunete vine de la Barry Chabala (chitara) si Katie Porter (clarinet bas), precum si dintr-o puzderie de field recordings, asa cum ne-a obisnuit Pisaro in ultima vreme.

Cea mai desteapta chestie pe care ma pot gandi s-o zic despre contributia lui Chabala pe album (el fiind prezent si pe Close Constellations and a Drum on the Ground, despre care am vorbit aici), e ca uneori e mai usor sa-ti dai seama ca e vorba de o chitara, in sensul ca pe langa tonurile siderale folosite pe Constellations... mai foloseste din cand in cand si clasicul guitar picking, sunand de cateva ori destul de asemanator cu partile de chitara ale lui Taku Sugimoto pe albumul de colaborare cu Pisaro de la sfarsitul anului trecut, "2 Seconds/B Minor/Wave". Clarinetul dubios al lui Katie e o idee grozava, cara dupa el o gravitate de mare folos pentru paleta sonora a albumului. Inregistrarile cu masini [street], ploaie, tzevi [pipes?], vant si alte alea sunt folosite cu o inteligenta ridicola peste tot, se incolacesc ca iedera in jurul sunetelor instrumentale, izbucnesc in eflorescente, dispar, reapar, se scufunda cand apar niste tonuri mai puternice si asa mai departe. Fara a fi vreun mare ciopartzitor/rearanjor de field recordings (cel putin nu prin reputatie), Pisaro le foloseste ca pete de culoare si liante intre sectiunile muzicale discrete, la fel cum face din cand in cand cu tacerea.

Ce voiam sa zic de fapt despre Asleep, Street, Pipes, Tones si era sa uit: e albumul anului 2011. E o capodopera, e mult mai fain decat Close Constellations (cu care a aparut la pachet), e ceva ce n-ati mai auzit, e creatia unei minti stralucite si a unei sensibilitati fara asemanare in muzica de azi. Pe cei dintre voi care au ascultat albumul pereche si n-au fost impresionati ii rog frumos sa-l asculte si pe asta, pentru ca e cu totul altceva. Imi faceti mie o favoare daca-l ascultati. Daca Close Constellations... era o serie de fragmente muzicale linistite, comtemplative, puse alaturi pentru efect cumulativ, Asleep... e un epic de peste o ora, dintr-o singura bucata, dramatic, intens, delicat dar cu episoade de furtuna. De fapt, n-am mai auzit asa ceva de la Pisaro, cel putin nu la scara asta, compozitiile lui fiind in general mai degraba liniare, din cauza preocuparii pentru sunet in sine in detrimentul dinamicii, si din cauza structurii foarte strict definite. Aici structura pare a fi in continua remodelare, si e o tensiune in compozitie care se rezolva pas cu pas, de la field recording-urile care deschid albumul pana la sunetul de natura incerta de la sfarsit, intai auzit slab in fundal, apoi amplificat si in cele din urma lasat sa se stearga.

Ma bucur sa stiu ca sunt (deocamdata) trei vorbitori de limba romana din lume pentru care albumul asta e pe primul loc in topul anual. Poate se mai adauga si altii - daca vreti albumul si nu-l gasiti prin forte proprii, lasati un mesaj si il urc undeva. In mod oficial, Michael Pisaro devine singurul om de pe pamant pe care l-as urma oriunde - daca mi-ar zice sa urc un munte as merge dupa el; daca mi-ar zice sa incerc un drog care-i place lui n-as avea nici o ezitare; si cel mai important, daca ar incerca sa ma convinga de un lucru in care eu nu cred, as fi inclinat sa-i iau in considerare argumentele pe bune, nu doar sa ma prefac. Din pacate/fericire? nu l-am intalnit inca face 2 face, dar s-ar putea sa se intample in noiembrie, sa vedem. Apropo, daca citeste cineva randurile astea si se intampla sa fie in Londra pe 3-6 noiembrie, se intampla un festival cu Wandelweiseristi care nu trebuie pierdut decat daca n-aveti incotro.

Krallice - Diotima

Foarte pe scurt despre Krallice, e proiectul black metal al chitaristilor-monstru Colin Marston (Behold... the Arctopus, Dysrhythmia, mai nou Gorguts) si Mick Barr (Orthrelm/Octis/Ocrilim si solo). Marston e si un feroce si temut producator in domeniul muzicilor dubioase (cred ca voi folosi cuvantul asta din ce in ce mai des), desi dupa parerea mea albumul asta cu Krallice se aude cam nasol. In orice caz, e black metal virtuoz pentru hipsteri care nu stiu ce-i ala black metal, bla bla bla. Nu intr-atat de elastic in interpretare ca Liturgy, dar asemanator in linii mari. Recomandat lui Andu-Alexandru de exemplu, ca zisese el ceva la un moment dat ca nu stie cine-s baietii. Ei, astia-s.

Fovea Hex - Here Is Where We Used to Sing

Clodagh Simonds pe numele ei din pasaport, Fovea Hex e o persoana misterioasa care, desi n-a produs cine stie ce de cand a aparut in lumea muzicala (prin 2005), a reusit sa combine nume cu greutate gen Brian Eno, Robert Fripp, Steven Stapleton (Nurse with Wound) sau The Hafler Trio si i-a pus sa cante pe albumele ei. Aparitii episodice, care insa i-au castigat atentia catorva ascultatori de muzici dubioase, ca mine de exemplu. Am o mare slabiciune pentru ep-ul de doua piese scos impreuna cu Andrew Liles acum trei ani, "Gone Every Evening", care mi-a intrat fix in sange cand l-am ascultat prima data si tot acolo e si acum.

Piesa Every Evening apare si pe albumul din 2011, desi reorchestrata parca nu are aceeasi forta (daca nu v-ati dat seama, ep-ul respectiv se poate descarca de pe site-ul Cookshop). "Here Is Where We Used to Sing" e insa superb, un album introspectiv, aproape relaxat, dar de larga respiratie, care merge numai bine cu o plimbare pe versantii unor munti domoli la ceas de seara, cand soarele se perpeleste in tigaia cerului sau ceva de genul asta etc. etc. Muzica Foveei e facuta sa pluteasca peste lucruri, dar e simtita in adancime de cei care o asculta cu urechile deschise. Iar fraierii aia care au facut Lord of the Rings puteau sa puna niste piese cu Fovea Hex pe coloana sonora in loc de unele porcarii pe care le-au ales ei. De fapt nu puteau pentru ca pe atunci nu exista Fovea Hex, dar intelegeti voi ce vreau sa zic (ca eu nu).

Elzhi - ELmatic

Uf... greu cu blogul, greu tare. Inca o luna jumate fara posturi (am fost in vacanta, ce vreti) si un munte de albume noi ascultate si neamintite pe aici. Cred ca o sa incep sa torn niste posturi mai scurte fara sa le gandesc, ca altfel ma prinde ianuarie si o sa ziceti ca nu stiti ce albume sa puneti in topul pe 2011.

Asadar, incepem rapid cu Elzhi, un mc din Detroit care anul asta ne-a servit un remake al unui album celebru - Illmatic al lui Nas din '94 (unul dintre albumele clasice, o influenta serioasa asupra a tot ce a miscat de atunci incoace in hip hop). ELmatic e un tribut respectuos si interesant, care pastreaza the main hooks si refrenele si modifica la greu atat versuri cat si instrumentatie/sampleuri. Apare mult pian in peisaj, solouri de saxofon si in general o tenta de jazz destul de pronuntata in comparatie cu ce facuse Nas la vremea lui. Treaba se tine foarte bine, si daca nu ai albumul original in minte e posibil sa o confunzi cu un album de sine statator de hip hop actual. Ajuta, desigur, faptul ca Illmatic - desi scos acum nspe ani - ramane destul de valabil cat sa nu para desuet, deci e material bun pentru reconsiderari de genul. Eu nu sunt un mare fan al originalului, pentru motive pe care nici eu nu mi le pot explica, dar ar trebui sa fiu idiot sa nu-i recunosc importanta - iar pentru cei care-l stiu si au fost impresionati, remake-ul lui Elzhi e o delicatesa de prima mana. Va propun mai jos piesa One Love, cu un jam instrumental fantastic spre final, care tine cateva minute, dar daca ar fi dupa mine ar putea sa tina si vreo trei zile neincetat.