Alex Skolnick, mare chitarist, vajnic metalist, tradator de tara si patrie prin convertire la jazz. Tipul cantase cu Testament si Savatage prin anii '90, fara sa faca vreo mare isprava din punctul meu de vedere, dar dovedind ca stie sa cante, apoi a luat o pauza sa faca facultatea la Berklee, sectia jazz. A iesit de acolo cu o diploma si cu intentia de a face niste lucruri diferite care sa combine metalul si jazzul. Ideaa s-a concretizat in Alex Skolnick Trio, specializati de aproape zece ani incoace in recontextualizari jazziste ale unor hituri rock/metal din deceniile de glorie. In trecut s-au ocupat de Ozzy, Kiss, Scorpions, Rush, Black Sabbath etc. cu rezultate teribil de faine si amuzante. Incepand cu al doilea album au alternat coverurile cu piese proprii, care se potrivesc destul de bine ca stil, cu diferenta ca nu ai corespondentul metalic in minte pentru comparat. Asta demonstreaza ca oamenii au reusit sa personalizeze preluarile astea intr-un mare fel.
Pe Veritas balanta e inclinata aproape total spre compozitiile proprii, ceea ce face albumul mai putin interesant, dar nu mai putin bun. Contrabasul si bateria suna grozav in trupa asta, iar compozitiile par gandite tot in ideea de a intinde un pod peste stiluri. Skolnick e un pic neconventional, cu un stil si un ton de chitara old school, undeva intre John Scofield si Pat Metheny, dar indeajuns de diferit cat sa-l dea de gol ca odata in viata lui a cantat thrash. De fapt, Alex s-a intors in Testament acum cativa ani si am inteles ca lucreaza chiar in perioada asta cu ei la un album nou. Am vrut sa aleg una dintre piesele lor ca exemplu, dar nu m-am putut abtine si va dau un link catre coverul dupa Fade to Black, care e absolut demential.
Un album facil si distractiv de electropop in dulcele stil optzecist. Cam in genul in care canta Gary Numan sau trupa Talk Talk pe la inceputuri. Foarte bine facut. Dintre chestiile recente, lumea ii compara cu LCD Soundsystem si Hot Chip, deci daca sunteti in tema cu numele astea (eu nu) puneti mana si pe Holy Ghost! Daca nu, vedeti daca v-ar placea un album intreg ca piesa de mai jos.
Am sentimente contradictorii fata de albumul asta. The Magic I.D. e un fel de supergrup alcatuit din personaje de vaza din scena EAI/free improv germana - duo-ul de clarinetisti Michael Thieke si Kai Fagaschinski (pe care-i putem asculta si in proiectul un pic feldmanian The International Nothing), Margareth Kammerer la voce si Christoph Kurzmann la chitara/voce. Gaselnita e ca The Magic I.D. nu canta free improv, ci muzica pop. Nici macar jazz, nici macar rock (desi niste aluzii jazzistice exista, in special datorita vocilor) - ideea de baza e de a compune piese usor de inghitit, cu armonie si ritm, cu versuri, uneori cu refrene, combinand estetica asta cu atitudinea fata de sunete proprie lumii EAI. Decizia nu e cu totul surprinzatoare, Kurzmann cel putin avand antecedente care sugerau o afinitate pentru zona pop (de pilda Schnee, colaborarea lui mai veche cu Burkhard Stangl, pornise de la ideea de a crea muzica improvizata inspirata direct si exclusiv din piesa Sometimes It Snows in April a lui Prince).
Primul album The Magic I.D., aparut acum trei ani la Erstwhile Records, reusea sa execute echilibristica intre doua lumi muzicale cu o inteligenta fantastica si o sensibilitate pe masura. Muzica lor se materializa intr-un spatiu extrem de ingust, unde fiecare alegere risca sa traga compozitia fie inspre conventional, fie inspre dezordonat. Absenta percutiei, disonanta riscanta produsa de clarinete, nehotararea celor doua voci contribuiau toate la o fragilitate extraordinara, in care totusi muzica reusea sa existe coerent de la prima la ultima piesa. Ba mai mult, cateva chestii ramaneau lipite de memorie in felul in care de regula doar o piesa popista o poate face.
Nu cred ca schema le reuseste la fel de bine pe albumul nou. Vocile, care oricum erau "acquired taste", devin un pic suparatoare cand incearca sa cante la modul serios. Nu ma incanta deloc nici logoreea lui Kurzmann, caruia i se pare ok de exemplu sa povesteasca timp de o piesa intreaga, in cele mai prozaice cuvinte posibile, cum isi cumpara el discuri cu Eric Dolphy cand era mic, cu detalii despre fiecare album si cum l-a influentat pe el ulterior. Subiecte politice sau religioase tratate cu (intentionata?) naivitate apar pe alte piese, semn pentru mine ca si el, si Kammerer se iau mai in serios decat ar fi cazul. Instrumental, nu s-a schimbat mare lucru, dar nimic nu se lipeste de mine ca de pe primul album. In general, am impresia ca se trece de multe ori linia de la interesant la nepotrivit. Ramane originalitatea, ciudatenia si fragilitatea, si caldura speciala generata de combinatia chitarei cu cele doua clarinete. Mai mult, am observat numai reactii pozitive pana acum de la cei care au ascultat albumul, deci e posibil ca nemultumirea sa fie doar in mintea mea. Ascultati si vedeti ce credeti. Eventual spuneti-mi si mie.
Un peu de poesie sonore par monsieur Chaton. Piesa de mai jos e reprezentativa pentru tot albumul, in sensul ca toate bucatile sunt facute cu aceeasi metoda. Un sample vocal, in care Anne-James recita un fragment de text privitor la cate un eveniment social sau politic e luat si repetat intr-un loop in asa fel incat sa creeze un ritm. Apoi i se aplica diverse tratamente gen breakuri, glitchuri, si pe deasupra apare o alta recitare de text gasit (dintr-un articol de ziar, de pe o reteta, de pe un bilet, dintr-un manual cu detalii tehnice etc.) care corecteaza impresia de disc stricat data de sampleul principal.
O metoda interesanta, un experiment unic din cate stiu eu, iar faptul ca discul e aparut la Raster-Noton nu e intamplator, avand in vedere ca rezultatul suna curios a muzica electronica minimalista in genul Alva Noto, cu toate ca in cazul asta nu se intampla nimic electronic. Partea proasta e evidenta: dupa o auditie schema devine rasuflata si practic nu mai are sens sa-l asculti a doua oara, decat daca vrei sa folosesti piesele astea intr-un club, dar banuiesc ca ar fi putin ciudat sa dansezi pe un loop vocal care repeta "L'investiture de Barack Obama" sau "The king of pop is dead" la infinit.
Cum era de asteptat, un album superb de la Fleet Foxes, dupa debutul de mare succes din 2008. Candid, luminos, dar destul de inteligent incat sa nu para excesiv de dragut. Formula de indie folk acustic-barbos cu polifonie vocala de mare finetze si precizie ramane neschimbata, si la fel de propice plimbarilor in padure la cules de ciuperci sau siestelor postprandiale prin luminisuri. Un solo de saxofon in still free jazz iese la iveala pe piesa de mai jos, exact cand nu te-astepti, si ma face sa vreau sa aud mai mult experiment in muzica Fleet Foxes. Deocamdata nu e nevoie de mare lucru, pentru ca au stilul lor si il stapanesc bine, dar al treilea album in aceeasi directie s-ar putea sa devina neinteresant. Cred totusi ca o sa fie in stare sa varieze, o arata de cateva ori subtil pe albumul asta.
Prima data am auzit de tuaregi de la The Mars Volta, care desenasera cativa pe coperta unui album si aveau si o piesa "Agadez", numita dupa capitala regiunii din nordul Nigerului, la margine de desert, unde tuaregii alcatuiesc o comunitate numeroasa. Mai tarziu am auzit iar de tuaregi in cartea "Amintiri din pribegie" a lui Neagu Djuvara, care - daca nu stiati - e cel mai cool om de pe planeta. Tipu' a stat vreo 25 de ani in Niger si a avut niste contacte sporadice cu tuaregii, care se cam tineau departe de restul populatiei nigeriene, fata de care erau intr-o oarecare opozitie, daca nu chiar conflict. Intre timp, conflictul s-a amplificat si a avut timp sa devina unul armat, de unde tot felul de chestii nasoale intamplate in zona in anii recenti.
Pe Bombino s-ar putea sa-l cunoasteti din, erm, Group Bombino care au scos un album (doua? nu mai stiu) la Sublime Frequencies acum un an-doi. El e chitaristul si, din cate am inteles, un fel de vedeta in zona. Muzica de pe album, mai putin energizata decat cea a grupului Bombino, e foarte interesanta prin faptul ca e la confluenta dintre niste influente culturale puternice si puternic diferite (cam ca folclorul romanesc, daca vreti). Mai exact, muzica e apropiata armonic de traditia araba, dar ritmurile si structura repetitiva, de incantatie, sunt categoric de origine africana. Pe langa astea apar si influente vestice, fie in forma tendintelor baladesti ca in piesa de mai jos, fie prin stilul usor hendrixian al lui Bombino cand o da electric. Daca nu puteti ajunge in Agadez, macar luati albumul de undeva si aduceti-l langa un foc de tabara cu prietenii.
Casa de discuri Unfathomless s-a infiintat cu ideea de a crea "a thematic ltd series focusing primarily on phonographies reflecting the spirit of a specific place crowded with memories, its aura & resonances and our intimate interaction with it…" Cateva cduri au aparut deja in serie, iar contributia celor patru sau cinci muzicieni adunati sub numele Revenant e o piesa neintrerupta de vreo 50-60 de minute ce documenteaza experienta lor muzicala intr-un buncar abandonat de undeva din zona tarilor baltice.
Albumul e asadar documentul sonor al catorva oameni bajbaind prin bezna cu mainile goale timp de o ora, incercand sa creeze muzica atingand obiectele intalnite in cale. Se rascoleste praf, se zgarie pereti, se freaca pietricele, se da cu shutul in tzevi, totul in spirit improvizatoriu. E limpede ca fiecare asculta ce fac ceilalti, provocarea fiind dubla: sa gaseasca utilizari muzicale pentru obiecte gasite, dar si sa fie atenti sa colaboreze. In general au succes, metoda furnizand uneori momente de improvizatie cu obiecte in genul pe care l-am putea astepta de pilda de la Taku Unami, alteori momente in care spatiul insusi colaboreaza - ecou prelung, reverberatii diverse - descompunand sunetele fie in cate o faza drone, fie in cate un buchet de rezonante.
Treaba se strica destul de urat dupa vreo cinspe minute, cand unul dintre cei prezenti hotaraste sa se dea destept si incepe sa cante la o drâmbă (pe care nu pricep unde a gasit-o, aruncata pe jos in praf? sau a venit cu ea in buzunar?), intr-o maniera ritmica, ceea ce dupa cateva minute devine neplacut, imprimand o dinamica de care muzica se putea lipsi. In rest, albumul e interesant si cere o auditie cu urechile deschise. Daca tin bine minte, fragmentul pe care l-am urcat mai jos e din partea fara intruziuni, deci ascultati si daca sunteti curiosi faceti rost de album. Am inteles ca se pregateste un nou album in seria Unfathomless din partea lui Simon Whetham, pe care abia il astept.
Cleared e unul dintre proiectele lui Steven Hess (Haptic, Dropp Ensemble, mai nou Locrian), ajutat aici de un alt individ al carui nume mi-e lene sa-l caut. Albumul incepe destul de sec, cu o bucata de drone generalist, chestie care m-a facut sa nu ma astept la prea mult. Din fericire, fiecare dintre cele cinci piese (care prin titluri par sa spuna povestea unor pasari ce au decis in prag de iarna sa nu mai plece in tarile calde, probabil o decizie proasta) ia o directie muzicala diferita. Apar field recordings in forma mai mult sau mai putin pura, faze ritmice cu ecouri industriale create probabil instrumental, se intreaud chitare, iar pe ultima piesa oamenii se hotarasc sa cante roc, desigur intr-o maniera repetitiva, cu ceva distors si niste drum fill-uri inadins stangace, castigand un anume farmec prin repetitie. Un album interesant, nu spectaculos, dar foarte distractiv, care te tine in sah permanent. Ah, si iti spune o poveste cu pasari si zapada pufoasa. Daca nu ma credeti, ascultati mai jos.
Era sa fac o gluma despre cum Jon Hiseman si Chris Farlowe au reformat Colosseum dupa ani de tacere, dar o sa ma abtin. Colosseumul asta e trupa finlandeza de funeral doom, iar Parasomnia e un album postum, intrucat liderul trupei a dat coltul cu putin timp in urma. Foarte urat din partea lui, pentru ca facea treaba buna. Riffurile si melodiile sunt livrate incet si cu efect, atmosfera e indeajuns de dezolanta, iar artificiile de dragul artei sunt evitate. Ceea ce nu inseamna ca piesele sunt seci - dimpotriva, cateva sunt de-a dreptul epice, crescendouri cu care trebuie sa ai rabdare, finaluri apoteotice. Vocea mi se pare foarte potrivita, 100% guturala, fara scapari melodice, evocand un somn tulburat dar cufundat bine in intuneric.
O mica pauza de la prezentat albume noi. Astazi e ziua de nastere a lui Prince Rogers Nelson, om mic la stat si mare la sfat, urias la cantat, mare chitarist, mare caracter, si in general muzicianul meu preferat. Un postmodern adevarat, imprevizibil, inconsistent, original, contradictoriu, genial. Nu se gasesc prea multe clipuri cu el pe Youtube, iar opera e atat de vasta si variata incat nici un exemplu nu e reprezentativ. Si totusi.
Blogul de fatza este in prezent un sampler al albumelor bune aparute in 2011, trecute printr-un filtru subiectiv. Fiecare album e reprezentat de cate o piesa (sau un fragment in cazul pieselor foarte lungi). Comentariile sunt binevenite, in ideea de a ne tine reciproc la curent cu aparitiile recente in muzica interesanta.
Postări
