Enslaved - Eld (1997)

1 793 (Slaget Om Lindisfarne)

2 Hordalendingen
3 Alfablot
4 Kvasirs Blod
5 For Lenge Siden
6 Glemt
7 Eld

Postul de astazi e dedicat prietenului Flavius, zis si belowthelights, care dispune de vehicule pentru calatorii transcendentale si nu vrea sa-mi dea si mie. Si mai e dedicat unui alt prieten bun, care in 1997 (cand eu eram in clasa a cincea) avea un poster cu coperta acestui album pe usa. O coperta cat se poate de epica, trebuie sa recunoasteti. Daca stie cineva ce tine respectivul in mana stanga, sa ma ilumineze si pe mine.

Album de tranzitie in discografia Enslaved, Eld nu e nici black metal norvegian ca la carte, nici viking metal, nici prog metal cu arome psihedelice (zona in care s-au aventurat ulterior). Nu tocmai o punte intre diferite perioade ale discografiei lor, Eld e mai degraba o insula, un eveniment izolat caruia nu-i pot gasi un reper bun de comparatie. Compozitia e elaborata, membrii trupei par stapani pe ideile lor si experimenteaza cu structuri relativ complicate. Productia e limpede, sunetele au contur si respira, dar exista o agresivitate in sunetul chitarelor si al tobelor care contrasteaza interesant cu claritatea amintita. Efectul e la nivel de atmosfera - suna "inghetat" fara sa sune mecanic, il poti asculta ca si cum ai respira aerul rece dintr-un fiord. tu fiind intr-o barca. in timp ce pe maluri doua armate de vikingi suparati unii pe altii se pregatesc pentru un macel.

Dupa cum se poate observa, nu am multe de spus despre albumul asta. E fain si e unic, si din cate stiu mai putin popular printre fanii Enslaved. Fara sa utilizeze disonanta, imi aduce aminte de experimentele avangardistice facute de Ved Buens Ende. Fara sa fie kitsch, duce cu gandul la trupele de viking black metal mai tarzii. Fara sa fie traditional, imbraca haina black metal-ului ca si cum i s-ar potrivi firesc. Incercati-l.

rapid

mega

hot

L'Acéphale - Stahlhartes Gehäuse (2009)

1 Stahlhartes Gehäuse

2 Psalm Of Misery
3 Perdition
4 The Book Of Lies - Seventh Gate

De unde vad eu lucrurile, prezentul black metal-ului arata foarte interesant. Multe proiecte aparute recent in zona asta par sa implineasca potentialul avangardist al genului, dupa ce in a doua jumatate a anilor '90 se ajunsese, zic eu, la o anumita stagnare creativa (tendintele asa-zis simfonice introduse de Emperor bunaoara ajunsesera sa fie folosite ca pe niste automatisme, stilul cosmetic in cauza ramanand vreme de cativa ani singura alternativa la black-ul "raw" al celor care alegeau sa imite, la fel de mecanic, primitivismul primilor practicanti). In anii 2000, lucrurile au inceput sa se diversifice, in mare masura datorita acceptarii influentelor din alte muzici (nu neaparat metalice), dar si o data cu aparitia unei noi generatii de muzicieni, eliberati de circumstantele si cliseele deceniului anterior. In plus, cativa dintre membrii vechii garde (ma gandesc in special la trupele norvegiene) si-au diversificat limbajul si au inceput sa creeze si ei lucruri originale.

L'Acephale e un nume din noua generatie, mai exact din scena de black metal americana - cea mai interesanta pentru mine la ora actuala, alaturi de cea din Franta. Proiectul unui anume Set Sothis Nox La, un tip cu o cultura muzicala fina, cu care puteti citi un interviu informativ aici: http://www.heathenharvest.com/article.php?story=20090502214317584 , trupa canta (cel putin pe albumul de fata, ca pe altele se intampla lucruri mult mai dubioase) un black metal aprig, dar temperat periodic de pasaje neo-folk, ritmuri de muzica militareasca (martial music, ca sa ne exprimam intr-o romana curata), viori tanguitoare, field recordings (inregistrari de teren?) si sample-uri din surse variate, de la compozitori contemporani pana la cantece din folclorul romanesc sau coruri de broaste.

Un exemplu de desfasurare caracteristica de forte e prima piesa de pe album, care-i da si titlul si se intinde  aproape douazeci de minute. Un pufait sumbru de tren se suprapune peste un cantec de bocitoare acompaniate de un caval, apoi face loc unor coruri wagneriene cu percutie tribala, pentru a erupe intr-o demonstratie de black rapid si mizerabil. Lucrurile se calmeaza putin si par sa intre intr-o albie familiara, folkist-melancolica cu voce baritonala (ganditi-va ca reper la Ulver in perioada Bergtatt sau Negura Bunget mai recent), dar asta nu dureaza mult - se revine la blast beats si o parte de thrash metal accelerat, pentru ca spre final sa fim lasati cu un sample din Maria Lataretu, peste care se asterne deznadejdea si uitarea, in forma unor alte trenuri si vapoare.

N-am examinat versurile, dar se pare ca unele dintre ele sunt extrase din poemele lui Georg Trakl, iar altele inspirate din eseurile lui Georges Bataille si teoriile sociologice ale lui Max Weber. In interviul amintit mai sus, domnul Sothis explica unele aspecte ale universului liric in care exista acest album. In mare, se pare ca e vorba de o critica a societatii vestice, cu excesiva ei mecanizare/rationalizare si sistemul ei constringent de reguli si valori. Muzica sugereaza o viziune sumbra, dar creativitatea si inteligenta compozitiei fac din Stahlhartes Gehäuse una dintre marturiile ca black metal-ul ramane un gen actual, in dezvoltare, cu forma adaptabila.

aici

sau aici