John Butcher & Gino Robair - Apophenia

Apophenia e unul dintre discurile de improvizatie libera de anul asta care risca sa se piarda in noianul de colaborari obisnuite intre obisnuitii genului lansate frecvent cu minima publicitate si tiraje reduse, pentru fanii nu foarte numerosi (ultima data cand se facuse o numaratoare erau 150 in toata lumea care ascultau free improv :). Aici intervin eu, care punand o piesa de pe acest album pe blogul meu ii voi ridica pe Butcher si Robair la un nivel de popularitate monstruos, nefiind exclus ca intr-o saptamana-doua sa intre si in topul Billboard.

Cert e ca albumul imi place mult, e un duet de saxofon (Butcher) si percutie (Robair) care, fiind total acustic, risca sa para un exemplu de duzina de improvizatie in stil vechi, saptezecist, dar mie nu mi se pare ca e. Muzica e foarte aerisita, iar contributiile fiecaruia dintre cei doi exista in general pentru ca e nevoie de ele, nu de dragul de a exista. O chestie pe care am observat-o la John Butcher (au observat-o si altii) si mi-a placut teribil si cand l-am vazut in concert e cat de atent isi asculta partenerii de improvizatie si cat de inteligente, grijulii si perfect plasate sunt raspunsurile lui. Asta se observa si aici, dar partea draguta e ca si Gino Robair (pe care nu l-am mai ascultat pana acum) pare la fel de destept, iar intre cei doi se produce un efect grozav de imitatie reciproca, probabil intentionata; fiecare se adapteaza la ce face celalalt, nu numai ducand piesa intr-o directie sau alta in functie de logica dialogului, ci si sonor, imprumutand paleta de sunete a celuilalt, in ciuda faptului ca folosesc instrumente diferite. Mai pe romaneste, de cele mai multe ori nu stii care e saxofonul si care percutia.

Ca exemplu luati piesa de mai jos, prima de pe album si cea mai scurta, dar foarte la obiect. Nu stiu ce obiecte foloseste Robair, dar de multe ori lucrurile pe care le atinge suna daca nu a saxofon, atunci macar similare cu sunetele din gama "clicks and pops" folosite de Butcher, in asa fel incat confuzia e totala. Pe alte piese lucrurile sunt mai limpezi din cand in cand, astfel incat am hotarat in mintea mea in care dintre boxe e unul si in care e celalalt, dar nu sunt foarte sigur nici dupa cateva ascultari. Dincolo de chestia asta, e o placere sa-i asculti pe tipii astia dialogand, iar sunetele create de doi oameni (cu resurse limitate, banuiesc) sunt atat de variate incat imi provoaca o veselie instantanee. Din pacate pentru partea creativa a creierului meu, am pierdut un atelier de free improv organizat de Gino Robair luna trecuta chiar aici, in oras, din cauza ca trebuia sa lucrez. O dovada in plus ca munca e un lucru de kkt si o mare pierdere de vreme in detrimentul activitatilor cu adevarat interesante. Poate data viitoare.

Primordial - Redemption at the Puritan's Hand

Primordial sunt niste irlandezi metalisti cu relativ mare succes la publicul roman (poate pentru ca provin si ei dintr-o tara cu o puternica traditie de a fi calcata in picioare), care si-au sapat o nisa interesanta, cantand ei un gen de metal razboinic/pagan/epic cu elemente black metal, dar acestea din urma fiind mai mult de gust, cam ca esenta de vanilie adaugata subtil in coca de cozonac sau unde se adauga ea de obicei, nu mai stiu exact. De fapt, ca sa fim corecti, sa zicem ca Primordial suna foarte mult a Bathory (cam de la Blood Fire Death incolo), dar cu versuri despre irlandezi in loc de versuri despre vikingi si Valhalla.

Albumul nou suna exact ca precedentele doua, poate mai putin capabil sa ofere hituri, dar e consistent si captivant pentru cine suporta asa niste patetisme muzicale (eu de exemplu). Vreau sa zic ca e cantat cu patos, desigur, nu altceva. Ca de obicei, vocea lui A.A. Nemtheanga (cred ca am scris corect) iese in evidenta, balansata frumos intre strigatele de lupta sau de disperare si ocazionalele urlete blackeristice, care sunt destul de rare, dar cand apar nu apar degeaba. Versurile inteligente sunt un mare plus pentru mine - nu e cine stie ce poezie, dar sunt gandite sa inspire si chiar reusesc, in sensul ca e usor sa empatizezi cu suferinta luptatorului pentru libertate despre care se vorbeste, sau sa inchini si tu un pahar de beks cand A.A. canta ceva de genul:
So here's to comrades near and far, so raise a glass raise your voices
Years have passed between us, some would say that they have not been kind
Yet these are the scars of war and we remain and we stand bloodied yet unbowed
Problema lor e ca nu prea stiu sa varieze, cam toate piesele sunt in 3/4 si permuteaza intruna niste teme de efect. Dar nu e cazul sa ne plangem - mai jos e piesa mea preferata, pe care bateristul canta de la un capat la altul unul dintre cele mai misto ritmuri din lume, pe care l-am auzit la multi altii si care mi se pare irezistibil. Nu stiu cum sa-l explic, dar in principiu e ceea ce puteti auzi mai jos, non stop timp de opt minute, mainile variind tiparul in diferite moduri intre cinele si tobe. Foarte fain.

P.S. Pentru cine nu e la curent, Nemtheanga mai are o trupa pe nume Blood Revolt, cu care a scos anul trecut albumul Indoctrine, in esenta un album de death metal cu voce de Primordial. Cu adevarat interesant, original chiar dincolo de descrierea asta simplista, si unul dintre albumele de mare adevar din 2010. Cec it aut.

Richard Youngs - Atlas of Hearts

Fara sa fi facut vreodata ceva care sa ma dea pe spate sau sa ma faca pilaf sau sa ma rupa in paispe, Richard Youngs e un muzician de care imi place mult pentru faptul ca de fiecare data cand scoate un album nou sunt liber sa ma astept la cu totul altceva. De la albumele ambient cu Simon Whickam-Smith din anii '90 ("Ceaucescu", "Enedkeg") la baladele letargice si triste de pe "Sapphie", la popismele naive de pe "Beyond the Valley of Ultrahits" sau la fantezia drone blues (e un gen nou inventat de el si denumit de mine, mkay?) de pe "Under Stellar Stream", tipul se ragandeste mereu si face cu totul altceva.

Atlas of Hearts e poate mai degraba o combinatie intre momentele acustice de pe Sapphie si repetitia mantrica de fraze de pe albumele mai recente, parca un pic mai psihedelic de data asta. Acquired taste cu siguranta, vocea-versurile-aranjamentele suna cam deampixu', dar in asta consta farmecul lui Richard Youngs, care pe mine cand ma prinde, ma prinde bine de tot. Puteti sa va imaginati ca sunteti in vizita la un prieten bun si putin ciudat, care sta pe pat in dormitorul lui devenit studio improvizat si va canta niste piese inca neterminate.

Negative Plane - Stained Glass Revelations

Ca si in cazul Liturgy, observ in ultima vreme ca unele trupe care ies din canoanele black metal, pastrand insa ferocitatea asociata cu genul, tind sa atraga comentarii nemultumite de la indivizi care se cred aparatori ai bunului gust in black metal. Negative Plane pare sa fie un astfel de caz, in ciuda faptului ca sunt teribil de nervosi si afiseaza o productie cavernoasa, infecta demna de predecesori de vaza ca Darkthrone sau Mayhem. Dincolo de ea se afla insa o trupa destul de originala, care compune inteligent. Disonanta e la tot pasul, piesele urmeaza intorsaturi neasteptate si emana un aer misterios, "spiritual" - desigur nu in sensul in care un solo de saxofon al lui Albert Ayler are un aer spiritual, ci in sensul celalalt, netrebnic si spurcat. Dar nu mai putin profund. O trupa care reuseste sa fie si old school, si new school in acelasi timp, de unde probabil si remarcile de genul "pure shit for hipster faggots" dedesubtul clipului de mai jos.

Thiossane Ablaye Ndiaye - s/t

Originar din Senegal, Thiossane Ndiaye isi lanseaza primul album anul asta, cand implineste 75 de ani. Nu se prea gasesc informatii despre el, dar se pare ca pe album el canta cu vocea - genul de voce cruda, nelucrata, incercata de timp, de griot al desertului. Alaturi de el canta o droaie de muzicieni - chitaristi, suflatori, percutionisti - unii dintre ei membri ai excelentei Orchestra Baobab. Piesele exista la rascrucea dintre muzica Africii berbere, jazz si muzica latina. Influentele cubaneze sunt evidente (cum se aude si pe piesa de mai jos, care deschide albumul) si chiar seamana putin cu o alta trupa de mosnegi misto, Buena Vista Social Club. Muzica lui Thiossane nu e cu adevarat "traditionala", sunetul e slefuit, occidental, dar sinteza de stiluri suna natural. Intersectia culturala intre Africa de nord/vest si America latina e interesanta, iar in muzica albumul asta e un exemplu foarte fain.

Galdr - Galdr

Un mic album de black metal mid-tempo, din partea unui anume Galdr (nu e vorba de Galder de la Old Man's Child/Dimmu Borgir, ca sa fie clar). Productie modesta, mult tremolo picking, un pic de blast beat, si din cand in cand niste clape cu sunet de jucarie, probabil pentru a accentua caracterul lo-fi. Muzica descrie un tablou asemanator cu coperta - o imensitate alba si terna, suplimentata permanent de o ninsoare ca o zgura, ca sa parafrazez un cantaret si ocazional poet roman. Si in mijlocul tabloului, un tip dubios care canta black. Eu pastrez albumul pentru lunile de iarna, desi la drept vorbind unde stau eu oricum nu e niciodata cald, asa ca mai bine l-as mai asculta o data.

Radu Malfatti, Keith Rowe - Φ

Keith Rowe e poate cel mai influent dintre practicantii improvizatiei libere de la inceputuri acum vreo jumatate de secol pana azi, si in mod sigur e cel mai respectat muzician in zona asta. In anii '60, gestul lui radical de a aseza chitara electrica pe orizontala, insotit de renuntarea la orice conventie muzicala imaginabila (acordaj, melodie etc.), a fost echivalentul a ceea ce facusera pictorii abstract-expresionisti cu niste decenii inainte. In muzica, treaba asta a avut repercusiuni importante, influentand mai multe generatii de muzicieni. Daca va intrebati care muzicieni, e vorba de aia de care n-a auzit nici dracu, aia care se asigura ca muzica e o arta vie in secolul 21. Desi la drept vorbind, se stie ca acum peste 40 de ani Paul McCartney isi ducea colegii de trupa cu forta la concertele AMM (grupul lui Keith Rowe) din Londra, sa le arate ce e aia muzica experimentala. De unde si parerea mea ca Paul e cel mai misto Beatle, dar sa nu divagam prosteste.

Radu Malfatti, pe care sper sa-l prind intr-o zi sa-l intreb daca a avut sau nu strabunici prin Romania, e un trombonist din Viena care, tot de vreo 40 (-50?) de ani incoace a trecut prin diverse forme muzicale, de la free jazz fara haz (vedeti, rimeaza, deci are sens ce zic) pana la forme muzicale mai greu definibile in anii recenti. Considerat unul dintre exponentii scolii Wandelweiser (din care mai fac parte Michael Pisaro, Jurg Frey, Eva Maria Houben etc.), compozitiile lui Malfatti lucreaza in general cu putine mijloace de expresie si structuri stricte dar spatioase, in care de regula incape multa tacere, iar sunetul e distribuit discret, economic, in timp. Intalnirea dintre el si Rowe a fost anticipata de ceva vreme, s-au facut speculatii despre cum o sa sune, oamenii au asteptat frecandu-si palmele, si spre bucuria tuturor intalnirea s-a materializat intr-un album triplu care acopera, cel putin in teorie, o arie vasta de moduri de operare.

De ce arie vasta? Pentru ca pe primul cd cei doi se ocupa de compozitii scrise de Jurg Frey si Cornelius Cardew, pe al doilea isi canta propriile bucati (una de fiecare), iar cd-ul al treilea e improvizatie. Totusi, muzica de pe toate cele trei cd-uri suna asemanator, universul sonor e acelasi - note prelungi, retinute din partea trombonului, si o imprastiere de sunete abrazive de la chitara lui Rowe, succedandu-se si combinandu-se aparent intamplator. E o muzica minimalista in extrem, despuiata de aproape tot, in asa mare masura incat uneori sunetele insele par gata sa dispara din peisaj. Ce mi se pare mie interesant e ca ambii muzicieni au ajuns sa se exprime in forma asta sublimata, dar pe cai foarte diferite. Rowe a petrecut o viata incercand sa fie cat mai spontan, distantandu-se in general de ideea de structura, dar mai ales cautand un univers sonor nou, creandu-si o paleta de sunete personalizata, diversa, inedita. Malfatti pe de alta parte a respins improvizatia acum niste ani, partea recenta (si foarte prolifica) a carierei lui fiind dedicata exclusiv compozitiei: Malfatti e riguros, succint si ii place sa foloseasca un minim de resurse sonore. Totusi, pe albumul asta par sa se intalneasca amandoi in zona inalta, cu aer rarefiat, unde improvizatia si compozitia sunt greu de diferentiat.

Totusi, tensiunea dintre cei doi se simte. Bucata compusa de Malfatti (vedeti clipul mai jos) e sobra si nu-i lasa mare libertate de miscare lui Rowe; la fel si "Exact Dimension Without Insistence" a lui Jurg Frey, care suna exact cum ii spune titlul. Prin contrast, in piesa lui Cardew, partitura acorda diverse libertati interpretilor, iar Rowe - aici in rolul de acompaniator - devine agitat, umpland aproape euforic spatiile dintre notele trombonului. In fine, Malfatti pare putin stingher pe piesa compusa de Rowe, numita sugestiv "Pollock '82", cea mai imprastiata (ca sa nu zic prastie de-a dreptul) dintre compozitiile de pe primele doua discuri. Toate astea sunt insa diferente care se observa doar cu o auditie atenta si eventual informata de antecedentele celor doi. In plus, ajungand la cd-ul final cu improvizatii, incepi sa te indoiesti de ce ai observat si totul pare sa sune la fel, doi indivizi imperturbabili cantand intr-un limbaj extraterestru pe care e greu sa-l patrunzi.

Gasesc foarte curios faptul ca, in 2011, doi muzicieni a caror medie de varsta e in jur de 70 de ani sunt raspunzatori de crearea celei mai radicale muzici din lume. De obicei extremele sunt treaba tinerilor, nu? Din pacate multi dintre noi, desi tineri, sunt deja prea legati de propriul bagaj de "experiente muzicale" ca sa se deschida in fata unei muzici atat de neinduplecate in refuzul ei de a se atasa de memoria sau sentimentele ascultatorului.

Josh T. Pearson - Last of the Country Gentlemen

Pentru cei familiarizati cu scena indie, trupa Lift to Experience s-ar putea sa fie un nume cunoscut - au scos un singur album acum vreo zece ani, laudat de critica, dupa care fiecare membru a pornit pe calea lui. Josh T. Pearson e unul dintre ei si, judecand dupa cat de interesant si original e albumul lui solo din 2011, am devenit brusc dornic sa ascult si albumul de atunci.

"Last of the Country Gentlemen" e un album de balade in stil folk/Americana, cantate de Josh cu vocea si o chitara rece. Lucrul care iese in evidenta imediat e aerul de sinceritate stanjenitoare dat de vocea lui Josh si de versuri. E genul de prestatie care te face sa lasi ochii in pamant, pentru ca omul cu chitara e asezat pe un scaun la jumatate de metru de tine si iti canta despre suferintele lui ascunse. De fapt, nu numai ca iti povesteste despre relatia lui tulburata cu Dumnezeu, sau remuscarile de dupa ce si-a inselat nevasta, sau despre patima alcoolului de care incearca sa scape de o viata intreaga, dar repeta lucrurile astea de zeci de ori, lunging fiecare cantec cu nesimtire, mestecandu-si cuvintele timp de cate zece-cincisprezece minute, variind intonatia, vrand parca sa scape de demoni prin cantec. Te tulbura si nu stii ce sa zici. Pe de o parte iti vine sa-l plesnesti ca pe un betiv netrebnic ce e care i-a nefericit pe toti care au tinut la el vreodata, pe de alta parte iti vine sa plangi pentru ca il intelegi, pentru ca lucrurile despre care canta iti declanseaza o empatie dubioasa, simti ca sunt niste adevaruri despre conditia umana. E naspa si e purificator sa-l asculti. Sau poate fi doar enervant, voi decideti dupa ce ascultati piesa urmatoare.

Explosions in the Sky - Take Care, Take Care, Take Care

Formatia Explozii pe cer cu albumul Aveti grija, aveti grija, aveti grija. Explosions in the Sky se ocupa de cantat post rock inca de pe vremea cand avea rost sa canti post rock pe planeta asta. Alaturi de Godspeed You! Black Emperor, ramasesera intr-o vreme singura trupa de post rock pe care mai gaseam chef s-o ascult. Albumul cu titlu lung din 2001 a fost interesant (si stiu pe cineva care tine albumul ala fix la sufletel pana in ziua de azi), albumul cu titlu lung din 2003 a fost superb (si ramane preferatul meu) si cam atat. Albumul din 2007, care avea si el un titlu destul de lung, m-a plictisit. Ce-i drept, eram destul de plictisit deja cand a aparut, dar mi s-a parut ca nu faceau nimic sa-si schimbe reteta gasita si aplicata cu succes in trecut. Exact la fel cred si despre albumul de anul asta. Suna bine, suna exact ca Explosions in the Sky, si poate fi ascultat cu placere in diferite situatii, cum ar fi cand faci autostopul sau cand scrii tema la matematica.

Higuma - Pacific Fog Dreams

Pe scurt, Higuma au scos ceea ce pana acum e pentru mine albumul drone al anului. Destul de departe de inaltimile atinse anul trecut in zona asta de Zeitkratzer, Julia Eckhardt/Manu Holterbach sau Eleh, sa ne-ntelegem, dar foarte fain de felul lui. O tesatura densa de chitare mai mult sau mai putin distorsionata si voci destrupate, creand un soi de eflorescenta sonora care pluteste firesc la suprafata spatiului dintre creier si cele doua urechi. In acumularea asta de materie coexista, probabil, cateva fantome din trecutul fiecaruia dintre ascultatori, in aparenta armonie una cu alta, desi ne putem imagina ca nu le e tocmai usor sa leviteze asa, prinse in lanturile de plante si bacterii acvatice, cautand oxigenul de deasupra locului, nestiind ca in sus nu e decat o ceata nesfarsita.