Liturgy - Aesthethica

Cand am ascultat primul album Liturgy, acum vreun an jumate, am simtit ca trece peste mine un buldozer in flacari. Nu mai auzisem black metal care sa sune atat de feroce si in acelasi timp atat de organic, cald. Mi-am inchipuit ca e cantat de niste spiridusi nasparlii, rau intentionati dintr-o padure din muntii Stancosi, sau poate din muntii Apalashi, ca stiam ca-s americani. Am fost mirat sa aflu ca tipii sunt din Brooklyn si arata abia iesiti din adolescenta, cu hoodies, fularashe trendy si frizuri de hipsteri. Am mai observat cu neplacere ca liderul-chitarist-vocalist al trupei vorbeste mult (si in general prost) despre asa-zisa filosofie a trupei, care are de-a face cu reconsiderarea esteticii black metal si ideea de transcendenta, plus niste aberatii despre cosmos si cuvinte inventate, in fine - o mare varza in capul lor. De unde, pe buna dreptate intr-un fel, si-au atras batjocura unei parti a comunitatii de blackeri si alti metalisti asortati, care i-au catalogat drept poseri si i-au aruncat la gunoi.

Ce vreau eu sa va zic de fapt aici e ca toate aceste chestii n-au nici o importanta, intrucat baietii astia canta muzica intr-un mare, mare fel. Marele lor atu e ceea ce se cheama musicianship - compozitiile lor cer o doza enorma de coordonare si precizie, ca sa nu mai vorbim de rapiditate. Bateristul in special e o forta a naturii, inventator al burst beat-ului, care nu inteleg de ce nu are inca pagina pe wikipedia, avand in vedere ca e cea mai revolutionara tehnica instrumentala aparuta in metal in ultimii douazeci de ani (e un fel de blast beat care variaza tempo-ul si dinamica atacului). Metoda asta a lui se traduce prin faptul ca muzica lor nu se poate canta cu un metronom, ci toti trebuie sa se ia unii dupa altii ramanand sincronizati prin structura instabila a pieselor, care cand se dilata, cand se contracta. Vocea e fix de la mama ei, iar chitarele o tin intr-un cvasi-permanent tremolo, cu efecte inaltatoare, ca sa nu zic hipnotizante.

Ca si pe primul album, intensitatea e maxima de la cap la coada, ceea ce-l face o experienta obositoare. Aesthethica e chiar mai lung decat Renihilation, dar aduce si niste lucruri noi, cum ar fi niste influente Meshuggah (in special pe Generation, care cred ca e piesa anului si echivalentul a cinci buldozere electrice legate in serie), si o doza serioasa de math rock. Practic, unele piese suna mai degraba a Russian Circles sau The Fucking Champs decat a Mayhem (nu ca Liturgy ar semana cu Mayhem, dar in limitele stilului). Treaba asta inseamna variatie, dar nu si inovatie, pentru mine fiind mai degraba un adaos artificial, cu care se descurca excelent dar care nu le modifica amprenta lor specifica in zona black. Tocmai de aia pun spre exemplificare una dintre piesele "clasice" (desi o da in math rock spre final), dar faceti bine si cautati si "Generation", daca vreti sa stiti cum e sa fiti calcati pe cap.