Cut Hands - Cut Hands [Afro Noise I]

Noroc ca am auzit de Cut Hands de la un tip oarecare pe Soulseek, care m-a intrebat acum cateva luni daca am albumul Afro Noise numarul unu. Nu numai ca nu-l aveam, dar nu stiam ce e aia, iar cand mi-a zis ca e vorba de proiectul lui William Bennett nici nu m-a interesat in mod deosebit. L-am cautat totusi si l-am ascultat, din principiu (mai exact principiul ca nimic nu e intamplator, nici macar discutiile intamplatoare pe internet). Si bine am facut. William Bennett e tipul de la Whitehouse, trupa britanica de noise/power electronics care canta de vreo 30 de ani si au ajuns considerati un fel de tata lor si mama lor cand vine vorba de aceste stiluri muzicale (vorba vine). Tipul se intampla sa fie si un mare cititor de literatura oculta, impatimit de cinema-ul de arta (si precizie), si colectionar de muzici din ungherele intunecate ale civilizatiei omenesti.

Cu proiectul Cut Hands (n-am inteles inca daca albumul se cheama Cut Hands sau Afro Noise I), tipul se ocupa exact cu ce scrie in titlu, adica noise cu muzica africana. Mai mult muzica africana decat noise, ca sa fim sinceri, desi gradul de procesare a sampleurilor e probabil destul de ridicat. Mai precis, e vorba de sample-uri de percutie tribala/rituala din Africa, combinate cu elemente electronice, de la faze ambientale pana la injectii de white noise. Sampleurile suna foarte, foarte asemanator cu muzica auzita pe una dintre cele mai periculoase antologii de muzica traditionala aparute vreodata, "Drums of Death: Field Recordings in Ghana", scoasa prin anii '90 la Avant Records. Bine, de fapt exista mai multe discuri cu surse similare, de pe unul dintre ele se poate asculta o bucata consistenta chiar aici. Banuiesc ca de pe unul dintre discurile astea provin si sampleurile de pe unele piese Cut Hands, altele suna diferit. Ce e foarte misto e felul in care adaosul electronic amplifica tensiunea continuta in muzica, aducand-o la un nivel la care nu doar tulbura simturile, ci inspaimanta de-a dreptul. De ezemplu.

Valerio Tricoli, Thomas Ankersmit - Forma II

O colaborare intre doi artisti din zona muzicala neclara a comprovizatiei, cum bine o denumea cineva candva. De fapt nu e prima lor colaborare, intrucat Tricoli se pare ca a invartit niste butoane si pe albumul Live in Utrecht al lui Ankersmit de anul trecut. Albumul respectiv a facut niste furori in randul unor ascultatori - nu si la mine, intrucat era constituit in mare din sampleuri de saxofon taiate bucatele si asamblate intr-o imensa masa dronificata, ceea ce pe mine nu m-a coafat (din cauza saxofonului, probabil). Anul asta insa, Valerio Tricoli e mai implicat si isi aduce cu el de-acasa paleta de vrajitor, care consta (daca e sa incerc o descriere) intr-o frematare insinuanta de sunete mici, echivalentul unei pajisti inflorite sau unei paduri in mijloc de vara, dar in varianta electronica. Sunete intr-o neliniste permanenta, care intra sub piele si te furnica, sau iti trezesc simturi adormite. Tricoli a mai comis asemenea indiscretii pe albume si ep-uri solo in anii trecuti, precum si cu grupul lui 3/4hadbeeneliminated, pe care daca nu l-ati ascultat nu stiti ce-ati pierdut.

Ankersmit intra in simbioza cu Tricoli inca de la prima piesa, astfel incat putem spune doar ca undeva exista un saxofon, dar nu putem spune cu precizie unde se afla saxofonul la un anumit moment in timp. Albumul e fantastic si e un pic derutant sa te gandesti ca tot ce se aude a fost compus, dar nici daca te gandesti ca a fost improvizat nu iesi mai bine. Pe ultimele doua piese, din pacate pentru preferintele mele, cei doi se linistesc si activitatea se dizolva intr-un drone mare si umflat, care ramane cu noi pana la final. Cea mai tare piesa se cheama Hunt si am urcat-o mai jos (pentru ca imi place sa fiu contradictoriu).

Steinski - Creative License: Steinski's Rough Mix

Fara link de Youtube de data asta, vreau doar sa semnalez aparitia unui mixtape extrem de fain, de care eu unul nu ma mai satur. N-am auzit pana anul asta de Steinski, dar se pare ca e un nume vechi si greu, activ inca de pe la inceputul anilor '80, in vremea cand samplingul era in pampersi si DJ Shadow se juca cu lopetzica pe plaja. Creative License e un mix facut, daca am inteles bine, pentru un documentar ori despre sampling, ori despre hip hop in general, ori despre sampling in hip hop - ceva de genul asta - si se gaseste ca free download pe pagina urmatoare:

http://illegal-art.net/creative_license-steinski_mixtape/

E un tur de forta prin istoria hip hop-ului si nu numai, foarte bine gandit si pus cap la cap. Apar sampleuri din clasici - Afrika Bambaataa, Public Enemy, Run DMC (cu tot cu Aerosmith), Big Daddy Kane, dar se aude si un Jay-Z la un moment dat, asta pe langa Prince, James Brown (chiar Funky Drummer printre altele), The Knack, Steely Dan si piesa aia cu Michi Michi you're so fine, hei Michi. E un mix cu mult haz si e imposibil sa nu va placa, Steinski e un mare golan. Pass the sounds.

Blue Sky Black Death - NOIR

Blue Sky Black Death e un duo de producatori din Seattle cu experienta si relatii in lumea buna a muzicii electronice de factura indie; voiam sa zic ca e o trupa de hip hop instrumental, dar mi-a trecut prin gand ca s-ar putea sa fiu inteles prost si m-am razgandit. Eu i-am descoperit cu cele doua albume din 2008, Late Night Cinema si Slow Burning Lights, care m-au facut pilaf instant prin cat de grozave erau. Au mai scos ei intre timp niste chestii si au mai avut niste colaborari, albumul de anul trecut (Third Party) m-a lasat cam rece, in fine... Nu stiu exact ce s-a intamplat, dar NOIR se intoarce la stilul de pe albumele mai sus amintite si efectele sunt garantate din tzeava.

Piesele BSBD sunt mici imnuri clinchetitoare pentru momentele cand suntem melancolici, cand ne amintim ceva frumos, cand ne bate inima, cand simtim ca traim intr-un film si ne place. Beaturi frumos mestesugite, sampleuri instrumentale integrate la marele fix, voci care plutesc nestingherite intre o ureche si alta, tot felul de viori si de clape si de coruri. Muzica in mod necesar nocturna, muzica pentru activitati afective, muzica de chillau. De fapt, cred ca NOIR o sa fie albumul de chillau al anului 2011. Sa ne bucuram si sa fim chill. Si va rog sa-mi spuneti daca stiti de unde e sampleul vocal de la sfarsitul piesei de mai jos (minutul 5:10). E foarte important sa stiu.

Alternativ Quartet - Aripi

Alternativ Quartet e, daca nu stiati, o trupa din Cluj(-Napoca) sau Bistrita (n-am inteles exact), iar Aripi este al doilea lor album. Eu n-am fost pe faza cand au scos Linistea astupa goluri anul trecut, care am inteles de la un prieten ca e the real shiznit, treaba groasa si serioasa. Eu am inceput deocamdata cu Aripi, si nu pot zice ca sunt dezamagit de experienta, ba dimpotriva. Pentru curiosi, albumele se pot descarca ambele amandoua de pe pagina oficiala a trupei. De fapt cum intri pe site citesti un mic manifest din partea membrilor trupei legat de etica downloadului moca pe internet - ei sunt de parere ca muzica ar trebui sa ajunga liber la urechile oamenilor, pentru ca asa au ascultat-o si ei cand se educau acasa la ei in Bistrita cu mp3uri dupe retzea, deci li se pare normal sa dea si ei mai departe. Chestia mi se pare pe cat de trista, pe atat de corecta - sunt de acord, ca exponent al aceleeasi generatii (cred), ca diseminarea artei e bine sa existe in afara sistemului monetar. Mai cred si ca cineva (statul de pilda) ar trebui sa le plateasca bani grei oamenilor care aduc muzica in lume, dar asta e alta poveste, pentru o alta civilizatie - nu a noastra.

Albumul suna bine, e un fel de roc indie-alternativ post rock-ish in felul lui, cu unele faze psihedelice si in mare parte instrumental, iar prestatia vocala e de asa natura incat nu incomodeaza si risti chiar sa n-o observi de multe ori. Baietii si-au facut temele, au ascultat si Pink Floyd, si Explosions in the Sky, si Porcupine Tree, probabil si Radiohead sau Tool, influente care se simt puternic pe ici, pe colo, dar care sunt integrate frumos in stilul propriu. Muzica nu se grabeste, temele sunt explorate metodic, incetisor, compozitia e pe modelul digestiei la vaci - se mesteca un riff, se inghite, se trece dintr-un stomac in altul, se duce inapoi, se mai mesteca o data - rumegare se cheama asta daca tin bine minte. In orice caz, e destul de misto - stilul e carnos, consistent, ai ce asculta, nu ramai cu urechea goala. Voiam sa mai zic si ca e atmosferic. Daca vreti mai zic si alte prostii de astea, insa ideea mare e ca imi place si sa faceti bine sa ascultati ca merita, e una dintre trupele romanesti de roc care fac treaba buna.

O mentiune speciala din partea mea pentru baterist, pe numele lui Alexandru Prigoana, care se cunoaste ca "simte muzica" si asculta cu urechile de carne, nu alea de lemn sau de metal. Ar putea sa se sparga in figuri mai putin uneori (de pilda atunci cand piesa nu o cere), dar in general imi place despre el cum canta, restpec din partea mea. O alta mentiune ar fi legata de versuri, care au un rol pur fonetic, adica exista dar e ca si cum n-ar exista. Mie de exemplu nu-mi place chestia asta, mi se pare o incercare de limbaj poetic prin metoda aruncarii de cuvinte unele peste altele (sunet, aripi, iubire, drum, suflet, umbra, vis, noroiuri si alte gogosi), chestie care in absenta unor idei nu suna bine la ureche.

O a treia mentiune e despre piesa Toshiga II, un jam foarte dragut, care mie imi aminteste puternic de o secventa de pe albumul Omnio al trupei In the Woods... de acum ani si ani, mai exact Omnio? - Bardo. O asemanare care probabil ca e doar in mintea mea (in definitiv faza e floydiana si cam atat), dar sunt tare curios daca baietii alternativi chiar ascultau asa ceva cand erau ei mici sau e doar o coincidenta.

Aripi e un album fain, nu tocmai surprinzator dincolo de noutatea faptului ca e o trupa din Romania si canta bine un stil cat de cat actual, dar fain. O alta scriere de ganduri despre album a comis-o amicul Zoltan pe blogul sau, dar ma puteti crede si pe mine pe cuvant la o adica. Mai jos e piesa mea preferata, o piesa despre un tren. Se cheama "Tren".

Arborea - Red Planet

Un album superb de la cuplul de folkisti americani Arborea, bun pentru momentele cand scuturarea frunzelor de peste an e simtita mai mult in noi decat in fata ochilor nostri. Albumul contine doua coveruri - unul dupa traditionala "Black is the color of my true love's hair" (a nu se confunda cu "The girl I love got long black wavy hair", desi tehnic vorbind amandoua sunt - sau erau? - adevarate), iar celalalt e "Phantasmagoria for Two" a lui Tim Buckley, o piesa care, indiferent cine o canta, poarta cu ea o sageata inveninata si te nimereste invariabil numai in puncte sensibile [ale sufletului], parca ar fi un facut. Dar sa nu divagam. Celelalte piese sunt ale lor si sunt cam faine, se potrivesc de minune si cu preluarile, si ele intre ele. Un antidot universal pentru "folkul romanesc" de duzina care inca mai polueaza mintile unor axcultatori din cate am inteles de la diversi amici. This is how it's done, suckers.

Michael Pisaro - Asleep, Street, Pipes, Tones

In care reprezentantii scolii Wandelweiser devin autoreferentiali. Mai exact, materialul sonor folosit pentru albumul asta include niste sampleuri de orga de pe un album al Evei-Maria Houben (afiliata aceleiasi scoli de compozitie, ca si Pisaro) - cand procesate, cand lasate sa curga nealterate, jucand un rol cheie in desfasurarea dramatica a piesei. E vorba, desigur, de o singura piesa, din care mai jos am extras un fragment pentru exemplificare. Restul de sunete vine de la Barry Chabala (chitara) si Katie Porter (clarinet bas), precum si dintr-o puzderie de field recordings, asa cum ne-a obisnuit Pisaro in ultima vreme.

Cea mai desteapta chestie pe care ma pot gandi s-o zic despre contributia lui Chabala pe album (el fiind prezent si pe Close Constellations and a Drum on the Ground, despre care am vorbit aici), e ca uneori e mai usor sa-ti dai seama ca e vorba de o chitara, in sensul ca pe langa tonurile siderale folosite pe Constellations... mai foloseste din cand in cand si clasicul guitar picking, sunand de cateva ori destul de asemanator cu partile de chitara ale lui Taku Sugimoto pe albumul de colaborare cu Pisaro de la sfarsitul anului trecut, "2 Seconds/B Minor/Wave". Clarinetul dubios al lui Katie e o idee grozava, cara dupa el o gravitate de mare folos pentru paleta sonora a albumului. Inregistrarile cu masini [street], ploaie, tzevi [pipes?], vant si alte alea sunt folosite cu o inteligenta ridicola peste tot, se incolacesc ca iedera in jurul sunetelor instrumentale, izbucnesc in eflorescente, dispar, reapar, se scufunda cand apar niste tonuri mai puternice si asa mai departe. Fara a fi vreun mare ciopartzitor/rearanjor de field recordings (cel putin nu prin reputatie), Pisaro le foloseste ca pete de culoare si liante intre sectiunile muzicale discrete, la fel cum face din cand in cand cu tacerea.

Ce voiam sa zic de fapt despre Asleep, Street, Pipes, Tones si era sa uit: e albumul anului 2011. E o capodopera, e mult mai fain decat Close Constellations (cu care a aparut la pachet), e ceva ce n-ati mai auzit, e creatia unei minti stralucite si a unei sensibilitati fara asemanare in muzica de azi. Pe cei dintre voi care au ascultat albumul pereche si n-au fost impresionati ii rog frumos sa-l asculte si pe asta, pentru ca e cu totul altceva. Imi faceti mie o favoare daca-l ascultati. Daca Close Constellations... era o serie de fragmente muzicale linistite, comtemplative, puse alaturi pentru efect cumulativ, Asleep... e un epic de peste o ora, dintr-o singura bucata, dramatic, intens, delicat dar cu episoade de furtuna. De fapt, n-am mai auzit asa ceva de la Pisaro, cel putin nu la scara asta, compozitiile lui fiind in general mai degraba liniare, din cauza preocuparii pentru sunet in sine in detrimentul dinamicii, si din cauza structurii foarte strict definite. Aici structura pare a fi in continua remodelare, si e o tensiune in compozitie care se rezolva pas cu pas, de la field recording-urile care deschid albumul pana la sunetul de natura incerta de la sfarsit, intai auzit slab in fundal, apoi amplificat si in cele din urma lasat sa se stearga.

Ma bucur sa stiu ca sunt (deocamdata) trei vorbitori de limba romana din lume pentru care albumul asta e pe primul loc in topul anual. Poate se mai adauga si altii - daca vreti albumul si nu-l gasiti prin forte proprii, lasati un mesaj si il urc undeva. In mod oficial, Michael Pisaro devine singurul om de pe pamant pe care l-as urma oriunde - daca mi-ar zice sa urc un munte as merge dupa el; daca mi-ar zice sa incerc un drog care-i place lui n-as avea nici o ezitare; si cel mai important, daca ar incerca sa ma convinga de un lucru in care eu nu cred, as fi inclinat sa-i iau in considerare argumentele pe bune, nu doar sa ma prefac. Din pacate/fericire? nu l-am intalnit inca face 2 face, dar s-ar putea sa se intample in noiembrie, sa vedem. Apropo, daca citeste cineva randurile astea si se intampla sa fie in Londra pe 3-6 noiembrie, se intampla un festival cu Wandelweiseristi care nu trebuie pierdut decat daca n-aveti incotro.

Krallice - Diotima

Foarte pe scurt despre Krallice, e proiectul black metal al chitaristilor-monstru Colin Marston (Behold... the Arctopus, Dysrhythmia, mai nou Gorguts) si Mick Barr (Orthrelm/Octis/Ocrilim si solo). Marston e si un feroce si temut producator in domeniul muzicilor dubioase (cred ca voi folosi cuvantul asta din ce in ce mai des), desi dupa parerea mea albumul asta cu Krallice se aude cam nasol. In orice caz, e black metal virtuoz pentru hipsteri care nu stiu ce-i ala black metal, bla bla bla. Nu intr-atat de elastic in interpretare ca Liturgy, dar asemanator in linii mari. Recomandat lui Andu-Alexandru de exemplu, ca zisese el ceva la un moment dat ca nu stie cine-s baietii. Ei, astia-s.

Fovea Hex - Here Is Where We Used to Sing

Clodagh Simonds pe numele ei din pasaport, Fovea Hex e o persoana misterioasa care, desi n-a produs cine stie ce de cand a aparut in lumea muzicala (prin 2005), a reusit sa combine nume cu greutate gen Brian Eno, Robert Fripp, Steven Stapleton (Nurse with Wound) sau The Hafler Trio si i-a pus sa cante pe albumele ei. Aparitii episodice, care insa i-au castigat atentia catorva ascultatori de muzici dubioase, ca mine de exemplu. Am o mare slabiciune pentru ep-ul de doua piese scos impreuna cu Andrew Liles acum trei ani, "Gone Every Evening", care mi-a intrat fix in sange cand l-am ascultat prima data si tot acolo e si acum.

Piesa Every Evening apare si pe albumul din 2011, desi reorchestrata parca nu are aceeasi forta (daca nu v-ati dat seama, ep-ul respectiv se poate descarca de pe site-ul Cookshop). "Here Is Where We Used to Sing" e insa superb, un album introspectiv, aproape relaxat, dar de larga respiratie, care merge numai bine cu o plimbare pe versantii unor munti domoli la ceas de seara, cand soarele se perpeleste in tigaia cerului sau ceva de genul asta etc. etc. Muzica Foveei e facuta sa pluteasca peste lucruri, dar e simtita in adancime de cei care o asculta cu urechile deschise. Iar fraierii aia care au facut Lord of the Rings puteau sa puna niste piese cu Fovea Hex pe coloana sonora in loc de unele porcarii pe care le-au ales ei. De fapt nu puteau pentru ca pe atunci nu exista Fovea Hex, dar intelegeti voi ce vreau sa zic (ca eu nu).

Elzhi - ELmatic

Uf... greu cu blogul, greu tare. Inca o luna jumate fara posturi (am fost in vacanta, ce vreti) si un munte de albume noi ascultate si neamintite pe aici. Cred ca o sa incep sa torn niste posturi mai scurte fara sa le gandesc, ca altfel ma prinde ianuarie si o sa ziceti ca nu stiti ce albume sa puneti in topul pe 2011.

Asadar, incepem rapid cu Elzhi, un mc din Detroit care anul asta ne-a servit un remake al unui album celebru - Illmatic al lui Nas din '94 (unul dintre albumele clasice, o influenta serioasa asupra a tot ce a miscat de atunci incoace in hip hop). ELmatic e un tribut respectuos si interesant, care pastreaza the main hooks si refrenele si modifica la greu atat versuri cat si instrumentatie/sampleuri. Apare mult pian in peisaj, solouri de saxofon si in general o tenta de jazz destul de pronuntata in comparatie cu ce facuse Nas la vremea lui. Treaba se tine foarte bine, si daca nu ai albumul original in minte e posibil sa o confunzi cu un album de sine statator de hip hop actual. Ajuta, desigur, faptul ca Illmatic - desi scos acum nspe ani - ramane destul de valabil cat sa nu para desuet, deci e material bun pentru reconsiderari de genul. Eu nu sunt un mare fan al originalului, pentru motive pe care nici eu nu mi le pot explica, dar ar trebui sa fiu idiot sa nu-i recunosc importanta - iar pentru cei care-l stiu si au fost impresionati, remake-ul lui Elzhi e o delicatesa de prima mana. Va propun mai jos piesa One Love, cu un jam instrumental fantastic spre final, care tine cateva minute, dar daca ar fi dupa mine ar putea sa tina si vreo trei zile neincetat.