Michael Pisaro - Close Constellations and a Drum on the Ground

De fiecare data cand am ascultat albumul asta am trait senzatia ca n-am ales momentul potrivit, ca mi se invadeaza intimitatea de care as fi avut nevoie ca sa ma bucur de el. Prima data eram intr-un autobuz si sunetul motorului acoperea muzica in asa fel incat nu stiam exact ce ascult. A doua oara eram la birou, prins intre colegi care isi suflau nasul, mancau covrigei si se tineau cu mainile de cap incercand sa inteleaga rezultatele unor experimente. A treia oara l-am incercat pe boxele din camera, dat tare - fara succes, n-a putut concura cu scartaitul podelelor si mormaitul proprietarilor din camera de alaturi. L-am readus in casti a patra oara, de data asta singur intr-un laborator, unde in ciuda concentrarii mele a fost bruiat de piuitul/huruitul/zumzetul diverselor fluorimetre, incubatoare, centrifuge si altele. Pana la urma am reusit sa-l ascult in liniste si intuneric, la o ora tarzie, dar mi-am simtit gandurile galagioase, nelinistite, alunecand intr-o suta de directii. La randul meu, am fugit de fragilitatea muzicii lui Pisaro, prinzand doar o parte din ce mi-ar fi putut spune.

Close Constellations... e compus dintr-o serie de secvente centrate, alternativ, pe chitara lui Barry Chabala si crotalele lui Greg Stuart, ambii colaboratori si interpreti frecventi ai lui Pisaro, la care compozitorul insusi adauga sine tones (unde sinuoase? sinusoide? :) si sample-uri de percutie. Richard Pinnell face o analogie nimerita in recenzia altui album recent intre muzica lui Pisaro si poezie, analogie intemeiata atat pe legaturile directe (colaborari cu lumea literara), cat si pe insasi natura muzicii si felul in care se lasa perceputa. Adevarul e ca poezia are de multe ori un efect similar asupra mea - fragilitatea structurii, economia de cuvinte, incarcatura discreta a metaforelor aproape ca ma intimideaza, imi fura respiratia. Cu cat poezia e mai frumoasa, cu atat devin mai evidente imperfectiunile spatiului in care ma aflu, ostil comunicarii.

Acelasi gen de frumusete emana din compozitiile lui Michael Pisaro, de la bucatile mai vechi care folosesc mult tacerea (Mind Is Moving) pana la cele recente, fie de mai mica anvergura, folosind field recordings (July Mountain), fie ample, orchestrale (A Wave and Waves). Sunetele in sine si spatiile dintre ele, plasarea lor in campul auditiv, logica duratelor, armoniile discrete, uneori neasteptate - nici un sunet nu e intamplator, alegerile compozitionale evita redundanta, dar in asa fel incat sunetele par firesti, usoare, desi fiecare e incarcat de necesitate. Imi inchipui ca pentru a aprecia muzica asta e nevoie de o sensibilitate pentru poezie, altfel cred ca risca sa fie perceputa ca pe inca un "plink-plonk" experimental intre altele, fie compuse sau improvizate, pe o scena muzicala destul de aglomerata in ultimul timp. Pentru mine, albumul asta e printre cele mai convingatoare manifestari ale frumusetii in muzica, poate un pic prea multa pentru lumea in care traiesc. Dar nu-i bai, lumea se poate schimba in functie de muzica si cred ca asta o sa si fac, ca invers au facut altii de destule ori.