duminică, 18 iulie 2010

Esbjörn Svensson Trio - Viaticum (2005)


1 Tide of Trepidation
2 Eighty-eight Days in My Veins
3 The Well-wisher
4 The Unstable Table & The Infamous Fable
5 Viaticum
6 In the Tail of Her Eye
7 Leter From the Leviathan
8 A Picture of Doris Travelling with Boris
9 What Though the Way May be Long

Inca un album cu dedicatie. De data asta pentru Caterina, pe care nu pot spune ca o cunosc, dar am inteles ca asculta jazz. Mi-am pus dificila intrebare: care e albumul meu preferat de jazz care sa nu fie improvizat, sa nu sune canibalistic de disonant, sa nu includa solouri infernale de saxofon, trompete in agonie, pian preparat, big band furios sau mai stiu eu ce nervozitati interpretative? Din fericire, intrebarea are mai multe raspunsuri posibile, dintre care am ales acest album cu EST, trioul de "euro jazz" al pianistului Esbjorn Svensson, care a trecut granita invizibila dintre lumea asta si celelalte un pic cam devreme avand in vedere ce lucruri interesante promitea sa faca in lumea jazzului contemporan.

La suprafata, EST e o trupa cuminte: muzica lor e liniara, placuta urechii la un nivel superficial (poti sa pui un album al lor la o cina festiva, la o petrecere de terasa estivala, ca tapet sonor, si nimeni nu se va supara - decat daca vrea neaparat sa danseze, desi la o adica se poate face si asta cu putina imaginatie). Pianul e centrul de greutate al compozitiilor - virtuozitatea e prezenta dar nu cu scop demonstrativ, e subordonata elegantei. Armoniile lui Svensson sunt delicate, subtile; figurile cromatice nu sunt gesturi de acrobatie, ci feluri bine gandite de a crea varietate dinamica. Dincolo de competenta deci, ce face ca EST sa fie mai mult decat "jazz muzak"?

Probabil ca o parte din raspuns e data de inteligenta cu care stiu sa se foloseasca de influente diverse. Alegerea instrumentelor (pian, contrabas, baterie) si sunetul predominant acustic ii plaseaza in granitele jazzului, dar, prin prisma continutului muzical, de multe ori ar putea fi la fel de bine rock sau electronica. Dan Berglund pare cel mai "rocker" dintre cei trei - foloseste arcusul pe langa ciupirea uzuala a corzilor contrabasului (uneori bagand si ceva distors daca aud eu bine) si are un stil usor agresiv, ca si cum ar canta riffuri. Pe "The Unstable Table..." Berglund canta ceva care suna mai degraba a solo de chitara. In paranteza fie spus, contributia lui la sunetul EST apare mai evidenta ascultand albumul solo din 2010, Tonbruket, care deja nu mai e jazz, ci mai degraba rock psihedelic sau in orice caz ceva radical diferit (piesa de pe Viaticum care se apropie cel mai mult e "Letter from the Leviathan"). O pondere similara are Magnus Ostrom, care pe langa tobe acustice presteaza si la diverse dispozitive electronice, ceea ce duce ocazional muzica in zona ambient (ca in finalul piesei "In the Tail of Her Eye").

EST au navigat intre mai multe porturi si din fiecare au cules mirodenii pe care le-au pastrat la bord si le-au folosit la propria reteta de jazz. La fel ca Radiohead in lumea rock-ului asa-zis alternativ (celebri in ciuda influentelor obscure/tendintelor experimentale), EST au avut parte de succes, ramanand usor tolerabili in ciuda folosirii unui limbaj vechi (jazzul in anii '90-2000 nu e tocmai muzica tinerilor cum era odata), salvati probabil de felul unic in care au inteles sa-l foloseasca.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.