The Magic I.D. - I'm So Awake/Sleepless I Feel

Am sentimente contradictorii fata de albumul asta. The Magic I.D. e un fel de supergrup alcatuit din personaje de vaza din scena EAI/free improv germana - duo-ul de clarinetisti Michael Thieke si Kai Fagaschinski (pe care-i putem asculta si in proiectul un pic feldmanian The International Nothing), Margareth Kammerer la voce si Christoph Kurzmann la chitara/voce. Gaselnita e ca The Magic I.D. nu canta free improv, ci muzica pop. Nici macar jazz, nici macar rock (desi niste aluzii jazzistice exista, in special datorita vocilor) - ideea de baza e de a compune piese usor de inghitit, cu armonie si ritm, cu versuri, uneori cu refrene, combinand estetica asta cu atitudinea fata de sunete proprie lumii EAI. Decizia nu e cu totul surprinzatoare, Kurzmann cel putin avand antecedente care sugerau o afinitate pentru zona pop (de pilda Schnee, colaborarea lui mai veche cu Burkhard Stangl, pornise de la ideea de a crea muzica improvizata inspirata direct si exclusiv din piesa Sometimes It Snows in April a lui Prince).

Primul album The Magic I.D., aparut acum trei ani la Erstwhile Records, reusea sa execute echilibristica intre doua lumi muzicale cu o inteligenta fantastica si o sensibilitate pe masura. Muzica lor se materializa intr-un spatiu extrem de ingust, unde fiecare alegere risca sa traga compozitia fie inspre conventional, fie inspre dezordonat. Absenta percutiei, disonanta riscanta produsa de clarinete, nehotararea celor doua voci contribuiau toate la o fragilitate extraordinara, in care totusi muzica reusea sa existe coerent de la prima la ultima piesa. Ba mai mult, cateva chestii ramaneau lipite de memorie in felul in care de regula doar o piesa popista o poate face.

Nu cred ca schema le reuseste la fel de bine pe albumul nou. Vocile, care oricum erau "acquired taste", devin un pic suparatoare cand incearca sa cante la modul serios. Nu ma incanta deloc nici logoreea lui Kurzmann, caruia i se pare ok de exemplu sa povesteasca timp de o piesa intreaga, in cele mai prozaice cuvinte posibile, cum isi cumpara el discuri cu Eric Dolphy cand era mic, cu detalii despre fiecare album si cum l-a influentat pe el ulterior. Subiecte politice sau religioase tratate cu (intentionata?) naivitate apar pe alte piese, semn pentru mine ca si el, si Kammerer se iau mai in serios decat ar fi cazul. Instrumental, nu s-a schimbat mare lucru, dar nimic nu se lipeste de mine ca de pe primul album. In general, am impresia ca se trece de multe ori linia de la interesant la nepotrivit. Ramane originalitatea, ciudatenia si fragilitatea, si caldura speciala generata de combinatia chitarei cu cele doua clarinete. Mai mult, am observat numai reactii pozitive pana acum de la cei care au ascultat albumul, deci e posibil ca nemultumirea sa fie doar in mintea mea. Ascultati si vedeti ce credeti. Eventual spuneti-mi si mie.