Ca sa citez reactia unei prietene bune la prima auditie a acestui album, "Yeah, baby!" Nici nu ma asteptam ca David Coverdale sa mai scoata ceva, in special dupa problemele cu vocea din timpul turneului din 2008. Nu numai ca a scos, dar albumul asta suna foarte corect. Remarc cu placere o aplecare catre stilul retro/bluesy de pe, sa zicem, Restless Heart sau chiar albumul mai vechi cu Jimmy Page - contrastand cu Good to Be Bad, care invita comparatii mai degraba cu perioada "glam" din '87-'89. Pentru mine Whitesnake suna mai bine acum pe sistemul back to the roots, mai ales ca trupa actuala are avantajul unor chitaristi "high energy" care injecteaza automat piesele cu o doza de contemporaneitate, deci in ansamblu nu suna anacronic. Evident, piesele suna ca si cum le-am mai auzit, riffuri reciclate la tot pasul (de pilda Tell Me How preia rifful principal din Still of the Night), iar versurile sunt si ele mozaic - formule familiare, aruncate la un loc de multe ori fara sens, in stilul usor penibil binecunoscut. Si mai evident, cine nu e fan Whitesnake nu are rost sa asculte asa ceva. Insa prietenii stiu de ce... nu, sau cum?
Blogul de fatza este in prezent un sampler al albumelor bune aparute in 2011, trecute printr-un filtru subiectiv. Fiecare album e reprezentat de cate o piesa (sau un fragment in cazul pieselor foarte lungi). Comentariile sunt binevenite, in ideea de a ne tine reciproc la curent cu aparitiile recente in muzica interesanta.
Once a fangirl, always a fangirl :)
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereCa sa citez reactia unui prieten bun la prima citire a acestor fraze, "Vai de pula mea!"
RăspundețiȘtergere