vineri, 1 iulie 2011

Radu Malfatti, Keith Rowe - Φ

Keith Rowe e poate cel mai influent dintre practicantii improvizatiei libere de la inceputuri acum vreo jumatate de secol pana azi, si in mod sigur e cel mai respectat muzician in zona asta. In anii '60, gestul lui radical de a aseza chitara electrica pe orizontala, insotit de renuntarea la orice conventie muzicala imaginabila (acordaj, melodie etc.), a fost echivalentul a ceea ce facusera pictorii abstract-expresionisti cu niste decenii inainte. In muzica, treaba asta a avut repercusiuni importante, influentand mai multe generatii de muzicieni. Daca va intrebati care muzicieni, e vorba de aia de care n-a auzit nici dracu, aia care se asigura ca muzica e o arta vie in secolul 21. Desi la drept vorbind, se stie ca acum peste 40 de ani Paul McCartney isi ducea colegii de trupa cu forta la concertele AMM (grupul lui Keith Rowe) din Londra, sa le arate ce e aia muzica experimentala. De unde si parerea mea ca Paul e cel mai misto Beatle, dar sa nu divagam prosteste.

Radu Malfatti, pe care sper sa-l prind intr-o zi sa-l intreb daca a avut sau nu strabunici prin Romania, e un trombonist din Viena care, tot de vreo 40 (-50?) de ani incoace a trecut prin diverse forme muzicale, de la free jazz fara haz (vedeti, rimeaza, deci are sens ce zic) pana la forme muzicale mai greu definibile in anii recenti. Considerat unul dintre exponentii scolii Wandelweiser (din care mai fac parte Michael Pisaro, Jurg Frey, Eva Maria Houben etc.), compozitiile lui Malfatti lucreaza in general cu putine mijloace de expresie si structuri stricte dar spatioase, in care de regula incape multa tacere, iar sunetul e distribuit discret, economic, in timp. Intalnirea dintre el si Rowe a fost anticipata de ceva vreme, s-au facut speculatii despre cum o sa sune, oamenii au asteptat frecandu-si palmele, si spre bucuria tuturor intalnirea s-a materializat intr-un album triplu care acopera, cel putin in teorie, o arie vasta de moduri de operare.

De ce arie vasta? Pentru ca pe primul cd cei doi se ocupa de compozitii scrise de Jurg Frey si Cornelius Cardew, pe al doilea isi canta propriile bucati (una de fiecare), iar cd-ul al treilea e improvizatie. Totusi, muzica de pe toate cele trei cd-uri suna asemanator, universul sonor e acelasi - note prelungi, retinute din partea trombonului, si o imprastiere de sunete abrazive de la chitara lui Rowe, succedandu-se si combinandu-se aparent intamplator. E o muzica minimalista in extrem, despuiata de aproape tot, in asa mare masura incat uneori sunetele insele par gata sa dispara din peisaj. Ce mi se pare mie interesant e ca ambii muzicieni au ajuns sa se exprime in forma asta sublimata, dar pe cai foarte diferite. Rowe a petrecut o viata incercand sa fie cat mai spontan, distantandu-se in general de ideea de structura, dar mai ales cautand un univers sonor nou, creandu-si o paleta de sunete personalizata, diversa, inedita. Malfatti pe de alta parte a respins improvizatia acum niste ani, partea recenta (si foarte prolifica) a carierei lui fiind dedicata exclusiv compozitiei: Malfatti e riguros, succint si ii place sa foloseasca un minim de resurse sonore. Totusi, pe albumul asta par sa se intalneasca amandoi in zona inalta, cu aer rarefiat, unde improvizatia si compozitia sunt greu de diferentiat.

Totusi, tensiunea dintre cei doi se simte. Bucata compusa de Malfatti (vedeti clipul mai jos) e sobra si nu-i lasa mare libertate de miscare lui Rowe; la fel si "Exact Dimension Without Insistence" a lui Jurg Frey, care suna exact cum ii spune titlul. Prin contrast, in piesa lui Cardew, partitura acorda diverse libertati interpretilor, iar Rowe - aici in rolul de acompaniator - devine agitat, umpland aproape euforic spatiile dintre notele trombonului. In fine, Malfatti pare putin stingher pe piesa compusa de Rowe, numita sugestiv "Pollock '82", cea mai imprastiata (ca sa nu zic prastie de-a dreptul) dintre compozitiile de pe primele doua discuri. Toate astea sunt insa diferente care se observa doar cu o auditie atenta si eventual informata de antecedentele celor doi. In plus, ajungand la cd-ul final cu improvizatii, incepi sa te indoiesti de ce ai observat si totul pare sa sune la fel, doi indivizi imperturbabili cantand intr-un limbaj extraterestru pe care e greu sa-l patrunzi.

Gasesc foarte curios faptul ca, in 2011, doi muzicieni a caror medie de varsta e in jur de 70 de ani sunt raspunzatori de crearea celei mai radicale muzici din lume. De obicei extremele sunt treaba tinerilor, nu? Din pacate multi dintre noi, desi tineri, sunt deja prea legati de propriul bagaj de "experiente muzicale" ca sa se deschida in fata unei muzici atat de neinduplecate in refuzul ei de a se atasa de memoria sau sentimentele ascultatorului.

3 comentarii:

  1. hey...poti posta un link cu albumul?

    RăspundețiȘtergere
  2. Sigur, uite l-am urcat aici: http://www.megaupload.com/?d=UHN44SOK
    Enjoy :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Cred ca nenii au depasit de mult problema muzicii si ca mentionarea ei e redundanta.. Poate mai degraba "cercetare sonora" sau asa ceva.

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.