Whitesnake - Forevermore

Ca sa citez reactia unei prietene bune la prima auditie a acestui album, "Yeah, baby!" Nici nu ma asteptam ca David Coverdale sa mai scoata ceva, in special dupa problemele cu vocea din timpul turneului din 2008. Nu numai ca a scos, dar albumul asta suna foarte corect. Remarc cu placere o aplecare catre stilul retro/bluesy de pe, sa zicem, Restless Heart sau chiar albumul mai vechi cu Jimmy Page - contrastand cu Good to Be Bad, care invita comparatii mai degraba cu perioada "glam" din '87-'89. Pentru mine Whitesnake suna mai bine acum pe sistemul back to the roots, mai ales ca trupa actuala are avantajul unor chitaristi "high energy" care injecteaza automat piesele cu o doza de contemporaneitate, deci in ansamblu nu suna anacronic. Evident, piesele suna ca si cum le-am mai auzit, riffuri reciclate la tot pasul (de pilda Tell Me How preia rifful principal din Still of the Night), iar versurile sunt si ele mozaic - formule familiare, aruncate la un loc de multe ori fara sens, in stilul usor penibil binecunoscut. Si mai evident, cine nu e fan Whitesnake nu are rost sa asculte asa ceva. Insa prietenii stiu de ce... nu, sau cum?