Al Di Meola - Pursuit of Radical Rhapsody

Un album exceptional de la un maestru cum ar veni, si care pe mine m-a facut pilaf inca o data, desi nici macar nu ma asteptam. Primul album electric de la Consequence of Chaos (2006) incoace, asteptarea fiind indulcita de un omagiu acustic adus lui Piazzolla acum vreo doi ani (Diabolic Inventions and Seduction for Solo Guitar). Eu nici nu credeam ca se mai complica iar cu ditamai trupa, mi-l imaginam retras sub o umbreluta in casa lui de vacanta de pe malul unui ocean cald, cu familia in jur si cu ochelarii aia de soare care intotdeauna l-au facut sa para atat de cool. De fapt, chiar este un tip foarte cool, cu sau fara ochelari, dar mai ales cand canta.

Revenind la album, seamana destul de bine cu Consequence of Chaos, alternand bucati electrice si acustice, acompaniat permanent de o trupa de mesteri mari, dintre care il regasim pe mai vechiul colaborator Gumbi Ortiz la percutie si vreo cateva nume noi, plus niste invitati care nu surprind pe nimeni (Charlie Haden, Peter Erskine), intrucat sunt iepuri batrani in jazz. Partile mai linistite, introspective ma trimit cu gandul la un album un pic mai vechi, The Infinite Desire. Muzica e expresiva, colorata si trece cu eleganta prin jazz, flamenco, tango, samba, ca si cum toate ar presupune din partea instrumentistilor acelasi vocabular, pe care toti il stapanesc cu ochii inchisi. Contrapunct peste contrapunct, sincronizari de mare viteza intre chitara si acordeon, si niste tonuri de chitara de vis (in special pe electroacustica) - elemente incofundabile din stilul lui alde Meola in ultimii ani - apar de nenumarate ori pe albumul asta.

Stilul omului e atat de personalizat incat nu exista o secunda in care ai putea crede ca asculti pe altcineva. A adus jazz-ul si muzica latina intr-o zona in care nu mai sunt separabile, au fuzionat pe bune, iar hibridul pare mai degraba manifestarea fireasca a unei culturi aparte decat produsul secundar al inteligentei unui jazzman inspirat de tango si flamenco. Asta e pentru mine principalul merit al lui Di Meola, dincolo de virtuozitate (pe care o afiseaza in continuare nonsalant) si overall coolness. De fapt ce zic eu, ascultati piesa de mai sus.