De cand a aparut acum cateva luni, noul album Dredg a avut parte aproape eclusiv de critici negative. Trupa a ales in 2011 sa-si schimbe stilul de rock alternativ infipt cu aere proggeristice, adoptand un sunet pop, de plastic. Mai exact, chitarele sunt mai putin prezente si pierdute in mix, beaturile sintetice inlocuiesc mare parte din prestatia bateristului, iar refrenele tin mai degraba de zona Lady Gaga sau Voltaj decat de scena indie/alternative. Era de asteptat reactia "fanilor", in special a celor din comunitatea prog (care nu prea stiu de gluma, in ciuda declaratiilor de "open mindedness"), fani care i-au acuzat ca "s-au vandut" si alte asemenea texte. La drept vorbind nici coperta albumului nu-i ajuta. Adica pe bune acuma, ce freza mea e chestia aia, si de ce ai vrea sa pui asa ceva pe o coperta de album?
Raspunsul e limpede: albumul e o satira, e gandit sa fie de plastic, sa fie ridicol si artificial. Asta e toata ideea. Dredg isi definesc aici un stil nou, in granitele caruia isi permit sa parodieze mainstreamul muzical, sa fie autoironici (pentru ca e totusi o extensie a propriului stil), si in acelasi timp sa fie irezistibil de catchy. Dincolo de coperta, miscarea e data de gol de versuri, care inca de pe prima piesa anunta: "here we go, go again/following all the trends", intr-un refren care ti se lipeste fix de creier. Mai incolo, fiecare piesa fie deplange diverse forme ale desertaciunii din viata omului modern, fie vorbeste amar despre cate o stare de fapt nasparlie din lume. Kalathat e o balada despre un tip care lucreaza ca un dobitoc pentru o companie, amanandu-si intalnirea cu propriul suflet pana cand e prea tarziu. Down Without a Fight e despre niste indivizi care puteau sa salveze lumea (sau ceva de genul asta) dar aleg sa renunte fara lupta, intrebandu-se apoi toata viata ce-ar fi fost daca... Somebody Is Laughing face misto de indoctrinatii religios si de sceptici deopotriva, iar Before It Began e o poveste despre un tip care merge pe un drum si tot asteapta sa se intample ceva, dar nu se intampla nimic. Cu alte cuvinte, albumul emana o oarecare lehamite existentiala, e amar si ironic uneori fara tinta precisa.
Muzical, intr-adevar nu prea e roc, si e destul de simplist, dar incarcatura asta de amaraciune si faptul ca multe faze sunt nerusinat de catchy ma face sa prefer albumul asta celorlalte pe care le stiu de la ei (nu stiu Catch Without Arms, ce-i drept). Poate ca e doar interpretarea mea si in realitate Dredg chiar vor sa se vanda MTV-ului si sa faca bani cu un stil mai moale, dar pana la proba contrarie cred ca trupa e constienta de sine si a facut miscarea asta cu o nonsalanta demna de o trupa ce-si permite, creativ vorbind, sa faca ce vrea muschii ei.
Nu stiu prea bine cat de cunoscuti sunt Specii in Romania la ora actuala - imi imaginez ca publicul lor e inca la nivel de underground - dar cred ca sunt printre cei mai interesanti oameni din hip hopul romanesc in ultimii ani. Un colectiv interjudetean ca sa zic asa, cu membri din Barlad, Constanta, Iasi si am impresia ca si Bucuresti. Colaboratori frecventi sunt Bean de la Suie Paparude, Silent Strike pe alocuri si alti tipi misto pe care nu mi-i amintesc prea bine. Primele doua albume au fost scoase in 2009-2010 impreuna cu Kazi Ploae (mc, dj si poet de seama, un baiat de nota zece), pe care daca nu-l stiti va rog sa remediati urgent aceasta chestiune. Din pacate, Kazi si Specii s-au certat intre timp (din motive stupide din cate am inteles) si in 2011 au ramas doar Specii, care ne arunca in fatza un album superlung si superdivers, cu piese scurte mai mult sau mai putin la obiect.
Rimele pe albumul asta sunt impartite in principal intre Dragonu' (a.k.a. 47) si Chimie (a.k.a. Mishu Foarfeca), doi mc's foarte priceputi, cu voci distincte si talent care da pe dinafara cand nu sunt atenti. Noroc ca de obicei sunt atenti si ce le iese din condei e in general bine dozat. Invitatii care dau cu vocea pe unele piese, unii dintre ei aparent considerati membri ai trupei, sunt rareori la inaltimea celor doi protagonisti, dar e dragut sa auzi si alte voci, iar productia e atat de misto incat toate piesele sunt o placere de ascultat.
Ca tot sunt la capitolul asta, Dragonu' mi se pare un tip absolut genial - are un timbru ragusit, old school, un flow de o naturalete rara si scoate niste metafore din el de ma lasa uneori masca (sau chiar basca). Parte din naturalete vine, cred, din faptul ca omul e obisnuit sa vorbeasca in rime; unele dintre piesele de pe album sunt construite in jurul unor improvizatii ale Dragonului, reproduse din diverse concursuri de freestyle la care a participat el de-a lungul anilor si in care le-a cam dat clasa oponentilor de fiecare data. Chiar daca asta inseamna ca de multe ori versurile nu prea au sens, mestesugul e impresionant. Atunci cand au sens, versurile sunt dure si directe, oamenii vin de pe strada si au trait viata strazii cu bune si rele, nu e cazul sa ne asteptam la versuri amuzante de dragul shto-ului si in nici un caz la versuri heirupiste de imbarbatare in genul in care face in ultima vreme Guess Who. Asta nu e muzica de dat la televizor.
Am cautat o piesa un pic mai lunga pentru exemplificare, care sa-i prezinte si pe Dragon, si pe Chimie - dar farmecul vine ascultand de la cap la coada. In ansamblu, Usile Vol. 1 nu-mi place la fel de mult ca Imperiul lianelor de anul trecut, cred ca simt putin lipsa suprarealismului lui Kazi Ploae, dar albumul e solid si se intinde in multe directii, ceea ce e pentru mine un semn ca trebuie stat cu urechile pe Specii, si il face deocamdata cel mai bun album romanesc al anului.
Am ajuns si la unul dintre albumele mele preferate de anul asta - deocamdata sta destul de bine in top 10. Asta nu e foarte important, desigur - important e ca n-am ascultat in viata mea un album atat de trippy ca asta. M-am tot gandit cum sa-l descriu si n-am avut nici o idee ca lumea, deci cred ca o s-o las balta din start. De fapt, imi vine acuma o idee, dar e dubioasa, implica sintagma "underwater hip hop" si nu cred ca e cazul sa detaliez ce e in capul meu. Sa asculti "The Only She Chapters" e ca si cum ai locui temporar intr-un oras (ok, hai sa-i zicem subacvatic) in care se desfasoara povesti nemaiinchipuite, mai cu seama povesti de dragoste, pe care tu le urmaresti asezat intr-un [fotoliu de alge] fix in piata centrala, ascuns dupa obiectivul unei slow motion camera. Si, pentru ca oxigenul e mai mult absent si tu nu esti obisnuit cu asemenea experiente, te incearca iluzia ca locuitorii orasului nu fac decat sa repete, ca intr-o reconstituire, lucruri pe care tu insuti le-ai trait altadata, intr-un alt oras, intr-un timp mai generos.
Cel mai tare titlu de album al anului pana acum soseste de la o pereche de muzicieni improvizationisti. Doneda canta la saxofon soprano si sopranino si uenori un radio, iar Rombola se ocupa de flaut, placi de faianta si alte "obiecte ceramice". Paleta e aleasa cu grija, ma gandesc eu, pentru a imita sunetele facute de regula de inaripatele in cauza, chestie care le reuseste de minune. Instrumentele de suflat suiera, fluiera, se ingana permanent, si sunt acompaniate de zbateri, zburataceli si zburlituri de penaj create de celelalte obiecte. Dialogul e grozav de fluid, se canta cu inflacarare si mult control. E un album distractiv si bine facut, care fara sa puna in aplicare vreo metoda noua de a improviza, nu seamana cu nici un alt duet de suflatori din ce am ascultat eu pana acum. Ah, si in ciuda instrumentatiei, nu e nici urma de jazz aici.
Ca multa lume probabil, am auzit de Grouper (Liz Harris) acum vreo trei ani, cand scotea "Dragging a Dead Deer Up a Hill", un album care suna exact ca un vis frumos. Cui n-a ascultat-o pe Liz pana acum ii recomand sa inceapa cu acel album. Pentru restul, discul dublu scos anul asta, pe numele lui "AIA" e un fel de revenire la stilul anterior albumului din 2008, un folkism psihedelic mai introspectiv, mai putin atractiv si posibil mai experimental. Pe "Dream Loss", primul disc, melodiile se ivesc ocazional din ceva ce e mai degraba drone decat folk - mai mult instrumental si mai electronic, nu chiar cea mai grozava chestie pe care am ascultat-o in zona asta, sincer sa fiu. Piesa de mai jos incheie discul al doilea, "Alien Observer", care vrea sa fie mai coerent si mai "pop", dar seamana mai mult cu niste albume mai vechi ale ei, "Way Their Crept" si "Wide" decat ce m-as fi asteptat eu sa aud in 2011. Nu sunt foarte incantat de rezultat, dar imi place ideea de doua discuri servind cate o estetica diferita si sunt sigur ca auditii mai atente si mai "in the zone" m-ar face sa ma razgandesc putin.
Distributia muzicii pe internet a ajuns in ultimii ani la indemana tuturor, astfel incat e din ce in ce mai greu sa faci, ca ascultator, o selectie bine informata de lucruri pe care chiar merita sa le asculti din noianul de discuri si disculetze scoase de diversi "artisti in devenire" care au facut rost acum doua luni de o chitara, au inregistrat ceva si acum se proclama "singer-songwriters" pe un site sau altul. Dupa cateva experiente neplacute cu albume trase de curiozitate de pe diverse siteuri, am ajuns sa resping automat chestiile "self-produced" sau in general scoase de artisti anonimi pe care nu am auzit sa-i recomande nimeni dintre cei in care stiu ca pot avea incredere, sau care n-au primit o recenzie buna pe un site pe care-l consider eu serios. Un exemplu ar fi Musical Coma , cu un subtitlu asemanator cu al blogului astuia daca nu v-ati dat seama deja - un site excelent in mare, dar napadit de buruieni - pentru fiecare album interesant sunt macar zece petarde printre care trebuie sa stii sa faci slalom daca nu vrei sa-ti pierzi vremea aiurea. Sunt sigur ca resping si unele lucruri valoroase fara sa-mi dau seama, dar trebuie trasa o linie undeva pentru ca e pur si simplu prea multa muzica in lume.
Totusi, din cand in cand mai trag cate un album la pleashca (in cazul asta un ep) care, in ciuda faptului ca suna exact a ceea ce este probabil - o inregistrare de dormitor cu voce si chitara, fara pretentii, fara originalitate - , are un farmec greu de numit. Probabil ca e in parte vocea lui Angel Olsen, asezata intre Grace Slick si Joanna Newsom sau ceva de genul asta, in parte placerea voyeuristica de a trage cu urechea la un moment intim intre o fata si chitara ei, care suna ca si cum ar fi fost menit sa ramana intre patru pereti si nu sa ajunga in forma de mp3 pe calculatorul unor oameni din alt colt de lume.
Wormrot e o trupa de grindcore din Singapore. Am aflat asta acum un minut si mi se pare grozav, dar albumul suna beton oricum, chiar si atunci cand il asculti cu impresia ca sunt americani. 25 de piese, majoritatea sub un minut, voce suparata iremediabil pe viata, coperta ca la carte, stiti povestea. Dar e vorba de un soi destul de comestibil de grindcore, injectat cu o doza maricica de punk pentru maxima buna dispozitie. Productia e numai buna pentru stilul asta, instrumentele se aud clar, iar bateria are un sunet fantastic, de masina de tocat in actiune, care este o incantare. Daca albumul justifica auditii repetate n-as sti sa zic, dupa o ascultare cam intelegi despre ce e vorba si nu mai are mult farmec, dar pentru fanii stilului e miere curata. Am ales piesa instrumentala, cea mai lunga de pe album (1:49), pentru ca mi se pare cea mai faina.
Tot mai multe compilatii in ultima vreme par sa poarte (sub)titluri de genul "Highlife & Afrobeat Classics". Unele includ inregistrari cu artisti diferiti din Africa de vest, in special Nigeria, din anii '70 cand stilurile astea erau la mare cautare in zona, dar din cand in cand unuia dintre artisti i se dedica un cd intreg. Ebo Taylor e unul dintre ei si sunt bucuros sa zic ca in afara de Fela Kuti (evident) el e pana acum preferatul meu. Ebo nu e nigerian, ci ghanaian (ghanian?), iar opera lui din intervalul '73-'80, asa cum e ea prezentata pe acest dublu cd, pare mai putin preocupata de temele politice atat de prezente in muzica lui Kuti, si mai degraba de chestiuni generale, "de viatza", cum se poate observa de pilda in piesa de mai jos, care daca nu va face sa zambiti sau sa dansati inseamna ca n-ati ascultat-o cu atentie. Desi, paradoxal vorbind, cred ca e cea mai trista piesa pe care am auzit-o pana acum anul asta. Enjoy.
Un prieten mi-a atras atentia ca nu merge sa vorbesc despre albume care nu-mi plac in mod deosebit pe un blog care vrea sa promoveze "muzica foarte buna". Are dreptate si am incercat sa strang putin filtrul, dar acum de exemplu fac o exceptie. Noul album al lui Tyler, The Creator nu-mi place aproape deloc, mi se pare o mare, mare dezamagire dupa excelentul "Bastard" de acum doi ani - dar nu pot sa nu-l pun pe blog, pentru simplul fapt ca Tyler (si, prin extensie, grupul lui Odd Future Wolf Gang Kill Them All) e un fenomen in hip hop-ul ultimilor ani. Niste pusti sub 20 de ani (unii dintre ei pe la 15-16 ani cand s-au lansat), talentati (in special Tyler) si pusi pe fapte, Odd Future au creat o mica mare furtuna pe internet in ultimii 2-3 ani si au aruncat o bomba cu fitil aprins in mijlocul scenei hip hop, care - ca in cazul oricarui curent muzical trecut de o anumita varsta - ajunsese intr-un punct mort.
N-as zice ca Odd Future au provocat o revolutie in hip hop. Nu cred ca sunt destul de puternici (muzical) ca sa reuseasca asta, iar hip hop-ul atat mainstream, cat si underground a ramas la locul lui. Dar cred ca Tyler are stofa de revolutionar. Versurile lui pe albumul Bastard sunt mai violente/socante si in acelasi timp par mai sincere decat orice ati auzit vreodata in hip hop, si sunt ajutate de productia stangace si mixul lo-fi. Elementele astea se intalnesc si se potrivesc, creand imaginea unui Tyler copilaros si talentat, dar cu probleme serioase despre care parintii lui nu stiu si poate ca e mai bine sa nu stie. Iti place sa-l asculti pentru ca muzica lui e de o cruzime fascinanta care lipseste din hip hop-ul popular, dar n-ai vrea sa te intalnesti cu el pe strada.
Goblin e albumul al doilea, iar Tyler nu se descurca prea bine de data asta. I s-a urcat la cap celebritatea si vorbeste pe tot albumul despre el insusi, se da mare, se plange ca nu e inteles, se justifica de o mie de ori pentru ce a spus in trecut, isi explica imaginea, si e extrem, extrem de obositor. In plus, piesele sunt compuse neglijent, rimele sunt de multe ori penibile, iar beat-urile sunt atroce, cu putine exceptii. Apare un individ care canta un r&b obosit pe o piesa, alta piesa e despre vampiri, in fine... albumul e o varza. Piesa de mai jos e printre putinele care-mi plac, ar fi incaput fara probleme pe Bastard. Nu cred ca Tyler merge in cea mai buna directie in 2011, dar imi place sa cred ca o sa-si revina si o sa treaca peste momentul de popularitate, si eventual o sa mai lucreze la muzica. Imi place sa am incredere in el pentru ca indrazneste sa fie diferit, si o face in felul ala nonsalant, chiar daca e pueril si inconsistent, in care o faceau primii punkeri in anii '70 sau primii blackeri in anii '80-'90, perioade in care un gen stagnant a trebuit sa fie intors pe dos de niste pusti outsideri cu tupeu si idei. Tineti aproape.
Domnisoarelor si domnilor, am placerea sa va prezint albumul death metal al anului. Mitochondrion e o trupa din Vancouver si canta un death metal brutal si mucegait cu oarecare influente black, confirmand zicala binecunoscuta "The road to hell is paved with Canadians". Nu vreau sa zic prea multe, intrucat piesa de mai jos exemplifica perfect stilul. Muzica lor pare haotica, o mare agitata de furtuna si inghitita de intuneric, cam in felul in care muzica Deathspell Omega poate parea haotica. La fel ca in cazul DsO, haosul e controlat si serveste la crearea atmosferei. Mitochondrion e una dintre cele mai rele trupe de pe fata pamantului la ora asta si auditia nu e deloc amuzanta. In plus, tipii se dau si putin intelectuali, dupa cum se poate banui din titluri precum "Pestilentiam Intus Vocamus, Voluntatem Absolvimus", "Banishment (Undecaphosphoric)" sau din versurile piesei Tetravirulence: Insurmountable perfection is the unity of all that is opposed
When one becomes the work, and when then work is the ONE
Cast out dyscarastic stigmas, balance the aeonic four,
Exaltations rearrange in truth nihil extraneum
Ati inteles, da? Ramane sa stabilim legatura cu mitocondriile si respiratia celulara. ATP metal ftw.
Conform wikipedia, O'Death e o trupa americana de "alternative country". Nu stiu daca asa e, dar mi se pare o descriere la fel de buna ca oricare alta, sincer sa fiu. Am auzit de curand de ei din intamplare, si imi pare foarte bine. Tipii practica un gen de Americana diferit de ce am mai auzit prin zona, cu elemente bluegrass si tot felul de instrumente mai mult sau mai putin traditionale gen banjo, ukulele si o scripca data-n ma-sa, despre care se vorbeste ca si diavolul ar canta la una identica. Apropo de asta, versurile O'Death trateaza subiecte din zona demoni/stafii/sperietori de ciori/licurici/crime din pasiune/nemurirea sufletului si inutilitatea existentei, exact asa cum se canta din cele mai vechi timpuri pe campiile fertile ale Georgiei (desi ei sunt din New York, dar ce conteaza).
Muzica de pe Outside e foarte frumoasa, intunecata si romantica si plina de fantezie. Risca sa te binedispuna intr-un mod dubios, in ciuda temelor sumbre. Mai jos e o piesa de pe album cantata live, dar si pe album suna tot asa. Multa armonie si un stil special - daca mai stiti chestii care suna asemanator sa-mi ziceti. Si sa ascultati albumul neaparat, e o bijuterie.
Am inceput sa-l urmaresc pe Alessandro Bosetti abia anul trecut, cu albumul Zwolfzungen, care mi-a placut mult la vremea aia. Ideea de baza de acolo e pusa in practica si pe Royals - muzica instrumentala construita in jurul unor sample-uri vocale vorbite. Ca sa fiu sincer, Royals nu-mi place in mod deosebit, dar - ca si in cazul The Magic I.D. de care am vorbit de curand aici - nu pot explica bine de ce. Probabil ca are legatura cu vocile - pe Zwolfzungen fiecare piesa era vorbita intr-o limba diferita, cu muzicalitate diferita, la care Bosetti trebuia sa se adapteze instrumental in mod cat mai creativ. Aici vocile sunt banale si recita chestii in engleza, iar Bosetti se lungeste, muzica ajungand uneori la un asemenea nivel de complexitate in emularea sample-urilor incat devine usor enervanta (ganditi-va la Frank Zappa in momentele in care vrea sa epateze).
In orice caz merita ascultat, in special de cei care nu stiu despre cine e vorba. Bosetti e un om care isi exploreaza propria metoda cu rezultate diverse, dar cel putin procesul e cu siguranta interesant. Mai jos e prima piesa de pe album (ma rog, o parte din ea) si preferata mea. Am de cateva ori impresia ca suna un pic a Robert Ashley, nu?
Apophenia e unul dintre discurile de improvizatie libera de anul asta care risca sa se piarda in noianul de colaborari obisnuite intre obisnuitii genului lansate frecvent cu minima publicitate si tiraje reduse, pentru fanii nu foarte numerosi (ultima data cand se facuse o numaratoare erau 150 in toata lumea care ascultau free improv :). Aici intervin eu, care punand o piesa de pe acest album pe blogul meu ii voi ridica pe Butcher si Robair la un nivel de popularitate monstruos, nefiind exclus ca intr-o saptamana-doua sa intre si in topul Billboard.
Cert e ca albumul imi place mult, e un duet de saxofon (Butcher) si percutie (Robair) care, fiind total acustic, risca sa para un exemplu de duzina de improvizatie in stil vechi, saptezecist, dar mie nu mi se pare ca e. Muzica e foarte aerisita, iar contributiile fiecaruia dintre cei doi exista in general pentru ca e nevoie de ele, nu de dragul de a exista. O chestie pe care am observat-o la John Butcher (au observat-o si altii) si mi-a placut teribil si cand l-am vazut in concert e cat de atent isi asculta partenerii de improvizatie si cat de inteligente, grijulii si perfect plasate sunt raspunsurile lui. Asta se observa si aici, dar partea draguta e ca si Gino Robair (pe care nu l-am mai ascultat pana acum) pare la fel de destept, iar intre cei doi se produce un efect grozav de imitatie reciproca, probabil intentionata; fiecare se adapteaza la ce face celalalt, nu numai ducand piesa intr-o directie sau alta in functie de logica dialogului, ci si sonor, imprumutand paleta de sunete a celuilalt, in ciuda faptului ca folosesc instrumente diferite. Mai pe romaneste, de cele mai multe ori nu stii care e saxofonul si care percutia.
Ca exemplu luati piesa de mai jos, prima de pe album si cea mai scurta, dar foarte la obiect. Nu stiu ce obiecte foloseste Robair, dar de multe ori lucrurile pe care le atinge suna daca nu a saxofon, atunci macar similare cu sunetele din gama "clicks and pops" folosite de Butcher, in asa fel incat confuzia e totala. Pe alte piese lucrurile sunt mai limpezi din cand in cand, astfel incat am hotarat in mintea mea in care dintre boxe e unul si in care e celalalt, dar nu sunt foarte sigur nici dupa cateva ascultari. Dincolo de chestia asta, e o placere sa-i asculti pe tipii astia dialogand, iar sunetele create de doi oameni (cu resurse limitate, banuiesc) sunt atat de variate incat imi provoaca o veselie instantanee. Din pacate pentru partea creativa a creierului meu, am pierdut un atelier de free improv organizat de Gino Robair luna trecuta chiar aici, in oras, din cauza ca trebuia sa lucrez. O dovada in plus ca munca e un lucru de kkt si o mare pierdere de vreme in detrimentul activitatilor cu adevarat interesante. Poate data viitoare.
Primordial sunt niste irlandezi metalisti cu relativ mare succes la publicul roman (poate pentru ca provin si ei dintr-o tara cu o puternica traditie de a fi calcata in picioare), care si-au sapat o nisa interesanta, cantand ei un gen de metal razboinic/pagan/epic cu elemente black metal, dar acestea din urma fiind mai mult de gust, cam ca esenta de vanilie adaugata subtil in coca de cozonac sau unde se adauga ea de obicei, nu mai stiu exact. De fapt, ca sa fim corecti, sa zicem ca Primordial suna foarte mult a Bathory (cam de la Blood Fire Death incolo), dar cu versuri despre irlandezi in loc de versuri despre vikingi si Valhalla.
Albumul nou suna exact ca precedentele doua, poate mai putin capabil sa ofere hituri, dar e consistent si captivant pentru cine suporta asa niste patetisme muzicale (eu de exemplu). Vreau sa zic ca e cantat cu patos, desigur, nu altceva. Ca de obicei, vocea lui A.A. Nemtheanga (cred ca am scris corect) iese in evidenta, balansata frumos intre strigatele de lupta sau de disperare si ocazionalele urlete blackeristice, care sunt destul de rare, dar cand apar nu apar degeaba. Versurile inteligente sunt un mare plus pentru mine - nu e cine stie ce poezie, dar sunt gandite sa inspire si chiar reusesc, in sensul ca e usor sa empatizezi cu suferinta luptatorului pentru libertate despre care se vorbeste, sau sa inchini si tu un pahar de beks cand A.A. canta ceva de genul: So here's to comrades near and far, so raise a glass raise your voices
Years have passed between us, some would say that they have not been kind
Yet these are the scars of war and we remain and we stand bloodied yet unbowed
Problema lor e ca nu prea stiu sa varieze, cam toate piesele sunt in 3/4 si permuteaza intruna niste teme de efect. Dar nu e cazul sa ne plangem - mai jos e piesa mea preferata, pe care bateristul canta de la un capat la altul unul dintre cele mai misto ritmuri din lume, pe care l-am auzit la multi altii si care mi se pare irezistibil. Nu stiu cum sa-l explic, dar in principiu e ceea ce puteti auzi mai jos, non stop timp de opt minute, mainile variind tiparul in diferite moduri intre cinele si tobe. Foarte fain.
P.S. Pentru cine nu e la curent, Nemtheanga mai are o trupa pe nume Blood Revolt, cu care a scos anul trecut albumul Indoctrine, in esenta un album de death metal cu voce de Primordial. Cu adevarat interesant, original chiar dincolo de descrierea asta simplista, si unul dintre albumele de mare adevar din 2010. Cec it aut.
Fara sa fi facut vreodata ceva care sa ma dea pe spate sau sa ma faca pilaf sau sa ma rupa in paispe, Richard Youngs e un muzician de care imi place mult pentru faptul ca de fiecare data cand scoate un album nou sunt liber sa ma astept la cu totul altceva. De la albumele ambient cu Simon Whickam-Smith din anii '90 ("Ceaucescu", "Enedkeg") la baladele letargice si triste de pe "Sapphie", la popismele naive de pe "Beyond the Valley of Ultrahits" sau la fantezia drone blues (e un gen nou inventat de el si denumit de mine, mkay?) de pe "Under Stellar Stream", tipul se ragandeste mereu si face cu totul altceva.
Atlas of Hearts e poate mai degraba o combinatie intre momentele acustice de pe Sapphie si repetitia mantrica de fraze de pe albumele mai recente, parca un pic mai psihedelic de data asta. Acquired taste cu siguranta, vocea-versurile-aranjamentele suna cam deampixu', dar in asta consta farmecul lui Richard Youngs, care pe mine cand ma prinde, ma prinde bine de tot. Puteti sa va imaginati ca sunteti in vizita la un prieten bun si putin ciudat, care sta pe pat in dormitorul lui devenit studio improvizat si va canta niste piese inca neterminate.
Ca si in cazul Liturgy, observ in ultima vreme ca unele trupe care ies din canoanele black metal, pastrand insa ferocitatea asociata cu genul, tind sa atraga comentarii nemultumite de la indivizi care se cred aparatori ai bunului gust in black metal. Negative Plane pare sa fie un astfel de caz, in ciuda faptului ca sunt teribil de nervosi si afiseaza o productie cavernoasa, infecta demna de predecesori de vaza ca Darkthrone sau Mayhem. Dincolo de ea se afla insa o trupa destul de originala, care compune inteligent. Disonanta e la tot pasul, piesele urmeaza intorsaturi neasteptate si emana un aer misterios, "spiritual" - desigur nu in sensul in care un solo de saxofon al lui Albert Ayler are un aer spiritual, ci in sensul celalalt, netrebnic si spurcat. Dar nu mai putin profund. O trupa care reuseste sa fie si old school, si new school in acelasi timp, de unde probabil si remarcile de genul "pure shit for hipster faggots" dedesubtul clipului de mai jos.
Originar din Senegal, Thiossane Ndiaye isi lanseaza primul album anul asta, cand implineste 75 de ani. Nu se prea gasesc informatii despre el, dar se pare ca pe album el canta cu vocea - genul de voce cruda, nelucrata, incercata de timp, de griot al desertului. Alaturi de el canta o droaie de muzicieni - chitaristi, suflatori, percutionisti - unii dintre ei membri ai excelentei Orchestra Baobab. Piesele exista la rascrucea dintre muzica Africii berbere, jazz si muzica latina. Influentele cubaneze sunt evidente (cum se aude si pe piesa de mai jos, care deschide albumul) si chiar seamana putin cu o alta trupa de mosnegi misto, Buena Vista Social Club. Muzica lui Thiossane nu e cu adevarat "traditionala", sunetul e slefuit, occidental, dar sinteza de stiluri suna natural. Intersectia culturala intre Africa de nord/vest si America latina e interesanta, iar in muzica albumul asta e un exemplu foarte fain.
Un mic album de black metal mid-tempo, din partea unui anume Galdr (nu e vorba de Galder de la Old Man's Child/Dimmu Borgir, ca sa fie clar). Productie modesta, mult tremolo picking, un pic de blast beat, si din cand in cand niste clape cu sunet de jucarie, probabil pentru a accentua caracterul lo-fi. Muzica descrie un tablou asemanator cu coperta - o imensitate alba si terna, suplimentata permanent de o ninsoare ca o zgura, ca sa parafrazez un cantaret si ocazional poet roman. Si in mijlocul tabloului, un tip dubios care canta black. Eu pastrez albumul pentru lunile de iarna, desi la drept vorbind unde stau eu oricum nu e niciodata cald, asa ca mai bine l-as mai asculta o data.
Keith Rowe e poate cel mai influent dintre practicantii improvizatiei libere de la inceputuri acum vreo jumatate de secol pana azi, si in mod sigur e cel mai respectat muzician in zona asta. In anii '60, gestul lui radical de a aseza chitara electrica pe orizontala, insotit de renuntarea la orice conventie muzicala imaginabila (acordaj, melodie etc.), a fost echivalentul a ceea ce facusera pictorii abstract-expresionisti cu niste decenii inainte. In muzica, treaba asta a avut repercusiuni importante, influentand mai multe generatii de muzicieni. Daca va intrebati care muzicieni, e vorba de aia de care n-a auzit nici dracu, aia care se asigura ca muzica e o arta vie in secolul 21. Desi la drept vorbind, se stie ca acum peste 40 de ani Paul McCartney isi ducea colegii de trupa cu forta la concertele AMM (grupul lui Keith Rowe) din Londra, sa le arate ce e aia muzica experimentala. De unde si parerea mea ca Paul e cel mai misto Beatle, dar sa nu divagam prosteste.
Radu Malfatti, pe care sper sa-l prind intr-o zi sa-l intreb daca a avut sau nu strabunici prin Romania, e un trombonist din Viena care, tot de vreo 40 (-50?) de ani incoace a trecut prin diverse forme muzicale, de la free jazz fara haz (vedeti, rimeaza, deci are sens ce zic) pana la forme muzicale mai greu definibile in anii recenti. Considerat unul dintre exponentii scolii Wandelweiser (din care mai fac parte Michael Pisaro, Jurg Frey, Eva Maria Houben etc.), compozitiile lui Malfatti lucreaza in general cu putine mijloace de expresie si structuri stricte dar spatioase, in care de regula incape multa tacere, iar sunetul e distribuit discret, economic, in timp. Intalnirea dintre el si Rowe a fost anticipata de ceva vreme, s-au facut speculatii despre cum o sa sune, oamenii au asteptat frecandu-si palmele, si spre bucuria tuturor intalnirea s-a materializat intr-un album triplu care acopera, cel putin in teorie, o arie vasta de moduri de operare.
De ce arie vasta? Pentru ca pe primul cd cei doi se ocupa de compozitii scrise de Jurg Frey si Cornelius Cardew, pe al doilea isi canta propriile bucati (una de fiecare), iar cd-ul al treilea e improvizatie. Totusi, muzica de pe toate cele trei cd-uri suna asemanator, universul sonor e acelasi - note prelungi, retinute din partea trombonului, si o imprastiere de sunete abrazive de la chitara lui Rowe, succedandu-se si combinandu-se aparent intamplator. E o muzica minimalista in extrem, despuiata de aproape tot, in asa mare masura incat uneori sunetele insele par gata sa dispara din peisaj. Ce mi se pare mie interesant e ca ambii muzicieni au ajuns sa se exprime in forma asta sublimata, dar pe cai foarte diferite. Rowe a petrecut o viata incercand sa fie cat mai spontan, distantandu-se in general de ideea de structura, dar mai ales cautand un univers sonor nou, creandu-si o paleta de sunete personalizata, diversa, inedita. Malfatti pe de alta parte a respins improvizatia acum niste ani, partea recenta (si foarte prolifica) a carierei lui fiind dedicata exclusiv compozitiei: Malfatti e riguros, succint si ii place sa foloseasca un minim de resurse sonore. Totusi, pe albumul asta par sa se intalneasca amandoi in zona inalta, cu aer rarefiat, unde improvizatia si compozitia sunt greu de diferentiat.
Totusi, tensiunea dintre cei doi se simte. Bucata compusa de Malfatti (vedeti clipul mai jos) e sobra si nu-i lasa mare libertate de miscare lui Rowe; la fel si "Exact Dimension Without Insistence" a lui Jurg Frey, care suna exact cum ii spune titlul. Prin contrast, in piesa lui Cardew, partitura acorda diverse libertati interpretilor, iar Rowe - aici in rolul de acompaniator - devine agitat, umpland aproape euforic spatiile dintre notele trombonului. In fine, Malfatti pare putin stingher pe piesa compusa de Rowe, numita sugestiv "Pollock '82", cea mai imprastiata (ca sa nu zic prastie de-a dreptul) dintre compozitiile de pe primele doua discuri. Toate astea sunt insa diferente care se observa doar cu o auditie atenta si eventual informata de antecedentele celor doi. In plus, ajungand la cd-ul final cu improvizatii, incepi sa te indoiesti de ce ai observat si totul pare sa sune la fel, doi indivizi imperturbabili cantand intr-un limbaj extraterestru pe care e greu sa-l patrunzi.
Gasesc foarte curios faptul ca, in 2011, doi muzicieni a caror medie de varsta e in jur de 70 de ani sunt raspunzatori de crearea celei mai radicale muzici din lume. De obicei extremele sunt treaba tinerilor, nu? Din pacate multi dintre noi, desi tineri, sunt deja prea legati de propriul bagaj de "experiente muzicale" ca sa se deschida in fata unei muzici atat de neinduplecate in refuzul ei de a se atasa de memoria sau sentimentele ascultatorului.
Blogul de fatza este in prezent un sampler al albumelor bune aparute in 2011, trecute printr-un filtru subiectiv. Fiecare album e reprezentat de cate o piesa (sau un fragment in cazul pieselor foarte lungi). Comentariile sunt binevenite, in ideea de a ne tine reciproc la curent cu aparitiile recente in muzica interesanta.
Postări
