Taku Unami, Takahiro Kawaguchi - Teatro Assente

Pfuh... ce sa va zic despre albumul asta ca sa intelegeti ce se intampla pe el, in conditiile in care nimeni nu s-a prins exact ce se intampla? Povestea de anul trecut cu excelentul "Motubachii" (scos de Taku Unami impreuna cu Annette Krebs) se repeta anul asta, cam in aceeasi perioada, cu Teatro Assente - un album la fel de contrariant, scos la aceeasi casa de discuri (Erstwhile), care il implica din nou pe Unami, un tip foarte prezent in cercurile de improvizatori de pe mai multe continente, urmarit oriunde merge de o umbra de mister. Lui Unami nu-i place sa explice procesele rationale din spatele propriei muzici, poate pentru ca nu are background-ul filosofic al altor "grei" din zona de avangarda extrema (ma gandesc la Keith Rowe sau Radu Malfatti sau Michael Pisaro, dar sunt multe exemple), sau poate pentru ca nu i se pare relevant sa justifice existenta muzicii.

In orice caz, Unami s-a lasat acum cativa ani de instrumentele traditionale (gen chitara sau laptop) si s-a apucat sa gaseasca surse mai putin conventionale pentru sunete. A avut si o faza in care in toate concertele in care aparea nu facea decat sa bata din palme, apoi a scos un album in duet cu Mattin in care amandoi stau pe scaun si plang timp de vreo doua ore. Dar pe Teatro Assente vocabularul lui Unami (ca si al lui Kawaguchi de altfel, e imposibil sa-ti dai seama cine ce face) e format din sunete de provenienta fie extrem de neclara, fie clara si extrem de prozaica. Printre chestiile usor de distins pe albumul asta, avem oameni inchizand si deschizand usi, urcand scari cu bocanci in picioare, obiecte cazand, voci care rostesc cate un cuvant-maxim doua, vibratia unui telefon mobil, o tipa vorbind la un telefon mobil, cineva incaltat cu tocuri, o inregistrare dintr-o padure tropicala, un elicopter si cineva cantand o piesa black metal la o chitara electrica. In rest, multe alte sunete care ar putea veni de oriunde.

Ce e fascinant la albumul asta, dincolo de natura improbabila a unor sunete si transparenta stupefianta a altora, e senzatia narativa, elementul cinematografic sa zicem. Titlurile pieselor contribuie la impresia asta - ca sa dau doua exemple, "She walked into a room, and found her absence" sau "She left her seat and walked out, 5 times at the same time (beep on her appearance and disappearance)" sunt mai mult decat titluri, sunt rezumate abstracte ale unei povesti pe care suntem, probabil, invitati sa o construim cu propria noastra perceptie. Dar chiar ascultand "Teatro Assente" fara a avea titlurile in fata, ca pe o piesa continua timp de o ora si cinci minute, e evident ca se intampla ceva dincolo de improvizatie.

Prezenta umana e atat de puternica in muzica asta, e incredibil. Nu poti sa creezi ceva atat de intens vizual folosind instrumente, si poate ca de fapt in asta consta forta muzicii lui Unami si a lui Kawaguchi. Se elimina complet instrumentalul, intermediarul neinsufletit care pune un perete chiar si intre experienta intima, fragila a improvizatorului si produsul muzical al acesteia. Aici nu exista intermediar - muzica e facuta de oameni, fie cu trupurile lor, fie cu obiecte pe care nu le stapanesc si nici nu incearca sa le stapaneasca, fie cu evenimente sonore care se pot intampla oricui. Ce auzim e experienta celui care face muzica, nefiltrata instrumental, deci suntem liberi sa o percepem tactil si vizual. Iar misterul care invaluie unele sunete nu face decat sa stimuleze imaginatia. Daca stau sa ma gandesc bine, cred ca nu exista un album in afara de "Teatro Assente" cu care termenul "muzica abstracta" sa fie mai nepotrivit. Muzica asta traieste in camera mea si incep sa cred ca a fost aici intotdeauna.

David Liebe Hart - Mixtape

David Liebe Hart e un tip de vreo 50-60 de ani din Chicago, de felul lui actor, cantaret de strada, comic, papusar si om de stiinta crestin. Ignorati propozitia pe care tocmai ati citit-o, pentru ca n-am chef sa ma intorc si s-o modific chiar daca stiu ca nu are sens. In orice caz, David e un tip cu totul special, cu o voce speciala si un condei deosebit cand vine vorba de, mmm, scris versuri. De fapt, nu cred ca scrie nimic, ci mai mult improvizeaza. De fapt, pe mixtape-ul asta David pare pus pe spus povesti despre viata lui, despre lucrurile care-i plac, despre ce i se pare incorect in lume, despre oameni dragi pe care i-a pierdut, despre autobuze ale regiei de transport in comun din Chicago scoase din uz, despre necazuri cu biserica din cartier care nu l-a ajutat cu bani cand avea nevoie. Mai vorbeste si despre cum ii place lui de Charlie Sheen, se revolta ca un prieten nu are cu ce sa-si plateasca chiria, marturiseste ca ii plac femeile cu sani mari si ca nu s-a drogat niciodata din principiu, si se intreaba ce o sa i se intample dupa moarte. Vorbeste despre toate astea cautandu-si cuvintele, balbaindu-se, incercand sa faca niste rime care nu prea ii ies, se chinuie si pare extraordinar, dureros de sincer.

E, in personajul caruia ii da glas, ceva atat de naiv, de idiot, incat efectul e cuceritor. Observatiile lui legate de lume, intrebarile existentiale care par sa-l macine, confesiunile intime - toate sunt exprimate direct, fara cosmetizari, si vorbesc despre o onestitate care exista in fiecare dintre noi atunci cand ne confruntam cu lumea, inainte de a ne ascunde gandurile in spatele unui paravan de cuvinte frumoase. Si mai vorbeste despre fragilitatea inteligentei umane in fata unui univers pe care nu-l intelegem aproape deloc, in ciuda capacitatii noastre de a jongla cu abstractiuni cand incercam sa ni-l explicam. Vocea lui David e vocea omului naiv, care nu intelege ce i se intampla si se tanguie, si se intreaba, si se mira ca un copil.

Instrumentalele de pe mixtape par si ele alese cam in graba, se potrivesc oarecum cu vocea dar nu prea, si oricum sunt mixate mult mai incet. Ansamblul are un aer amatoricesc, dar sunt sigur ca e cu intentie. Vocea lui David e ca o sticla sparta, falseaza si nu prea reuseste sa cante dar nici sa recite, nehotarata intre o voce de cantaret de gospel si un Lou Reed foarte cherchelit. Apropo de asta, cam asa suna si Lou Reed pe albumul ala scos de curand cu Metallica, pe care toata lumea il uraste si despre care n-am mai avut timp sa scriu aici, dar in paranteza fie zis daca l-ati ascultat si nu puteti sa-l apreciati inseamna ca aveti un morcov in fund. Va multumesc pentru atentie si va las cu David Liebe Hart care va spune ce crede el ca se intampla cand ajungem in Rai.

P.S. Multumesc inca o data lui Doru pentru ca mi-a sugerat aceasta obscuritate de mixtape si de artist; altfel nu cred ca as fi auzit vreodata de el. Mentionez, apropo de asta, ca mi-a aparut un review pe blogul Cookshop (de fapt o traducere a unui articol de pe blogul asta), ceea ce ma bucura nespus, intrucat de cand eram mic mi-am dorit sa contribui la acest site cu totul si cu totul deosebit, pe care daca nu-l urmariti va sugerez sa incepeti cat mai curand.

Michael Pisaro - Hearing Metal 2 (La table du silence)

Despre Michael Pisaro am vorbit deja anul asta de doua ori pe blog, aici si aici. Am vorbit mai in detaliu despre ce inseamna muzica lui Pisaro pentru mine, asa ca nu ma mai lansez acuma in descrieri si explicatii. Daca primele doua discuri de anul asta au fost afaceri diferite, idei noi, al treilea si al patrulea continua seria "Hearing Metal" inceputa in 2009, acum ajunsa la partile 2 si 3. Proiectul Hearing Metal e o colaborare cu percutionistul Greg Stuart, care pe acest album de pilda se ocupa de glockenspiel, clopote si clopotzei, tobe, gonguri, tam-tamuri, vibrafon, obiecte amplificate cu microfoane de contact si alte maruntisuri. Pisaro insusi se pune singur la treaba aducand in peisaj field recordings, sample-uri, chitara si un pic de radio. Ingrediente de acum cunoscute celor care au ascultat discurile din ultimii doi-trei ani, dar asamblate cu atata delicatetze si inteligenta incat pe mine ma farmeca din nou, ca si cum as auzi combinatia pentru prima data.

Cum se intelege din subtitlu, muzica de pe album e inspirata de Masa tacerii a lui Brancusi. De altfel, intreaga serie Hearing Metal e dedicata lui Brancusi, prima parte avand bucati pornite de la Coloana fara sfarsit, Sculptura pentru orbi si Muza adormita, iar Hearing Metal 3 (aparut tot anul asta, care ma asteapta pe raft sa-l ascult) avandu-l ca inspiratie pe Prometeu. [Va reamintesc in paranteza - patrata! - de albumul lui Patrick Farmer de anul asta, inspirat de o poezie de Nichita Stanescu]

Legatura dintre sculptura si muzica e, desigur, interpretabila, iar Pisaro e de parere ca e mai interesant cand ascultatorii isi imagineaza singuri firul care le leaga. Totusi, se pare ca in cazul de fata a pornit de la ideea ca Masa tacerii e un fel de vartej, un fel de gaura neagra, izolata printre copaci in parcul ala din Tg. Jiu, care prin forma ei perfect circulara atrage obiectele din jurul ei (de pilda scaunele, dar de ce nu si restul lumii care poate fi cuprins cu vederea sau auzul). Prima parte a albumului deci (vedeti secventa de mai jos) e formata din fragmente de sunete - inregistrari de fenomene naturale, percutie, sampleuri de orga - existand pentru un minut-doua fiecare, separate de taceri, cu aerul ca graviteaza in jurul unui centru. Asta evolueaza spre partea centrala a albumului, peste 40 de minute formand o masa (ha!) densa, masiva de sunet, fara urma de tacere, ca un centru gravitational care aduna laolalta sunetele din partea de inceput si adauga multe altele, in special o mare aglomerare percusiva. In fine, in finalul discului ramane o inregistrare cu pasarele prin copaci, care pastreaza ecoul maelstromului precedent, cu aerul ca atractia a fost invinsa si lumea continua sa existe ca inainte.

O muzica deosebit de frumoasa deci, si un album care va intra, si el, foarte sus in topul meu pe 2011. Nu stiu daca o sa mai scriu si despre Hearing Metal 3 pe blog, dar se intelege ca aveti putine lucruri mai bune de facut decat sa ascultati albumele lui Michael Pisaro, asa ca nu mai stati ci daunloadati, cum spune o vorba din popor. Sau comandati cd-urile de la Gravity Wave, ca nu-s chiar asa de scumpe si e cu totul altceva cand le asculti la calitatea pe care o merita.

A$AP Rocky - LiveLoveA$AP

Vreau sa incep prin a zice ca 2011 e un an foarte bun pentru hip hop, dar mai ales un an de entuziasta descoperire pentru mine in zona asta. Nici nu-mi vine sa cred de cate ori am scris pana acum despre albume de hip hop pe blogul asta. Multe nume noi, cum ar fi Kendrick Lamar, Danny Brown, Shabazz Palaces, Reks, Death Grips, Logic, Mr. Muthafuckin eXquire, mi-au monopolizat auditiile in mod constant si sunt foarte bucuros de directiile noi in care se misca unii dintre oamenii astia. Cred ca urmeaza o perioada interesanta pentru hip hop si e bine ca m-am prins la timp sa ma pun la punct cu scena, pentru ca ascultam cam intermitent inainte. Sunt indatorat celor doua nume care fac recenzii misto pe Youtube in 2011, The Needle Drop si Dead End Hip Hop, care mi-au oferit multe sugestii valoroase anul asta si pe care vi-i recomand cu mare drag. Colectivul DeadEndHipHop se ocupa exclusiv de ce le zice numele, dar Anthony Fantano (TheNeedleDrop) recenzeaza o droaie de chestii dintr-o droaie de genuri diferite si o face in general foarte competent. Check'em out.

Unde vreau sa ajung cu chestia asta? Dintre toate albumele de anul asta recenzate de DeadEndHipHop, LiveLoveA$AP a primit, cred, cea mai proasta recenzie (mai proasta chiar decat ultimele Lil Wayne sau Drake), toata gasca fiind de acord ca discul e o petarda, bazandu-si evaluarea pe argumentul ca A$AP Rocky e un rapper prost. Au inceput ei si o discutie, nu foarte organizata, despre cum trista realitate e ca versurile nu mai sunt la cautare in hip hop, despre cum lumea asculta muzica mai lenes, multumindu-se cu prestatii mediocre atat timp cat beat-urile sunt misto. Si, zicand asta, l-au aruncat pe A$AP in aceeasi oala cu Lil B, un tip foarte popular pe care nimeni nu pare sa-l suporte dar toti il asculta oricum. Nu vreau sa discut acum despre Lil B, dar din ce am ascultat A$AP Rocky e mult mai interesant. Abilitatile lui de "spitter" nu sunt fantastice, e adevarat, dar productia si atmosfera de pe acest album sunt speciale, atat de speciale, vorba unui cantec. Nu stiu cum au reusit producatorii (sunt mai multi, dar unul dintre ei e Clams Casino) sa se adune si sa puna la un loc niste piese atat de dope, atat de smokey, atat de hazy, atat de jazzy, integrate atat de coerent in narativul albumului. De la inceput la sfarsit, LiveLoveA$AP e inecat intr-un fum gros, parfumat de iarba aprinsa, si e albumul perfect pentru impartit un joint cu prietenii intr-o seara lenesa, in care nimeni nu se grabeste sa ajunga nicaieri.

Daca e frumos sau nu ca rapperii mediocri sa se ascunda in spatele unor producatori capabili si lumea sa se multumeasca cu rimele lor neindemanatice ramane o intrebare deschisa, care - ca multe intrebari pe lumea asta - are mai mult de un singur raspuns. E drept ca engleza de Harlem NYC nu e tocmai limba mea materna si de aia sunt mai tolerant la unele stangacii care poate ii calca pe creier pe unii. Dar nu toti rapperii americani in 2011 trebuie sa scuipe ca Danny Brown, la fel cum nu toti rapperii romani trebuie sa scuipe ca Norzeatic ca sa scoata un album bun. Din punctul meu de vedere, A$AP Rocky are un stil relaxat de rapping care cade numai bine pe atmosfera albumului si pe beat-urile de mare adevar prezente pe el, contribuind la unul dintre cele mai tari albume hip hop ale anului. E foarte posibil sa nu va placa, dar incercati-l oricum, ca sa nu raman cu impresia ca am vorbit degeaba.

Jon Mueller - Alphabet of Movements

Un nou album de la Jon Mueller = un nou prilej de mare bucurie pentru mine. Un colectionar si ascultator de muzici cu urechile (lucru rar), un tip priceput la improvizatie si mai ales un ganditor si mare shaman al percutiei, Jon Mueller e unul dintre oamenii care fac lumea un loc un pic mai bun decat ar putea fi daca am lasa-o de capul ei. Noul sau album documenteaza o piesa la care a lucrat incepand cu anul trecut, rodata in diverse concerte intre timp, numita "I almost expect to be remembered as a chair" si construita pe o idee simpla. Ma rog, oarecum. Timp de jumatate de ora, Jon executa un drum roll pe o toba mica, fara oprire, iar in jurul lui se adauga treptat armonici nascute din intalnirea cu niste inregistrari emise din interiorul tobei, pe partea de dos a foliei aflandu-se o caseta cu muzica preinregistrata. Materialul sonor de pe caseta e lasat sa patrunda in spatiul auditiv incet-incet, amplificat in incremente discrete, interactionand cu drum roll-ul in asa fel incat e distorsionat si mai mult, pe langa ca e izolat in spatele unei folii. Deci nu auzim ce anume e pe caseta, dar auzim cum tremolo-ul e impanzit de o aglomerare de sunete noi, pana cand devine inaudibil si totul coaguleaza intr-o masa de armonici ca un roi de insecte sporindu-si randurile. Spre final, armata se retrage si ramanem doar cu sunetul betelor pe tobe, care se opreste brusc.

A doua bucata de pe album e de fapt aceeasi, dar cantata la gonguri (goange?) in loc de toba mica. Aceeasi dinamica perfect controlata, dar o alta selectie de sunete. E fascinant ca schimbarile sunt atat de subtile, incat e aproape imposibil sa le urmaresti in timp ce se produc - practic tot ce poti face ca ascultator e sa observi, la intervale de cateva minute, ca lucrurile pe care le auzi s-au schimbat considerabil, dar e greu sa-ti dai seama cum s-a intamplat asta. Intr-un interviu recent, Mueller povesteste cum realizarea piesei in concert il incarca masiv cu energie, ca un exercitiu de meditatie, si vorbeste despre dominarea senzatiei de oboseala create de sustinerea tremolo-ului prin concentrarea pe armonicile aparute in jurul lui in timp ce canta. Albumul e scos la Type Records, ceea ce inseamna ca o sa-l asculte tot felul de hipsteri din greseala - deocamdata ma gandesc daca asta e un lucru bun sau nu, dar in principiu nu are de ce sa strice un pic de publicitate.

Sorcier des Glaces - The Puressence of Primitive Forests

Ca sa termin momentan cu noutatile din zona black metal, va prezint cu mare drag trupa canadiana Sorcier des Glaces. Un album 100% hibernal, pe care nici nu-mi vine sa-l ascult inainte de prima ninsoare, dar am hotarat sa-l ascult totusi pentru ca unde sunt eu s-ar putea sa nu ninga deloc toata iarna si n-as fi vrut sa ratez un album asa de fain. Cum se poate deduce din titlul ridicol al albumului, e vorba de un black metal nostalgic cu nerusinare, in stilul scandinav de la mijloc de ani '90. Nu numai stilul in sine, care aduce aminte de Immortal sau Dissection (sa zicem ca e undeva la jumatatea drumului dintre astea doua), dar si sunetul de chitare si de tobe vin fix din vremea aia - nu e nimic contemporan aici, nimic care sa tradeze scamatoria. Si uneori simt ca tocmai de asa o scamatorie am nevoie in viata mea.

Absu - Abzu

Ca orice trupa de black metal intelectual care se respecta, Absu au o preocupare pentru magick si ockult, iar lirica lor e plina de trimiteri catre mitologia sumeriana si alchimie. De fapt, de-a lungul anilor influentele astea au fost transformate in ceea ce pare a fi in parte un sistem filosofic personal, in parte panteon de zeitati semi-inventate. Sincer, fiind vorba de o trupa de metal si de niste muzicieni virtuozi, cred ca mistica din jurul trupei e in mare parte o abureala. Ce e limpede e ca Absu nu suna ca nici o alta trupa de sub soare la ora actuala, iar Sir Proscriptor McGovern (liderul trupei) e unul dintre cei mai tari bateristi din lume.

Albumul Abzu e parte dintr-o trilogie inceputa acum doi ani cu albumul Absu, si am inteles ca a treia parte o sa apara anul viitor si o sa se cheme Hapciu sau ceva de genul asta. Albumul e scurt, alert, cu densitate mare de idei pe minut patrat. E o lectie de black/thrash care nu pare foarte complicat decat daca-l asculti cu atentie, ceea ce va si recomand sa faceti, fiindca nici nu stiti ce pierdeti.

Danny Brown - XXX

Heh, un album meserias si foarte, foarte fresh de hip hop aparut acum cateva luni, cu care m-am pus si eu la curent de curand in urma catorva recomandari de la persoane de vaza. Danny Brown e un tip din Detroit care s-a miscat cativa ani in underground, a scos niste mixtape-uri si un album cu vreo doi ani in urma, iar de curand a implinit 30 de ani, ocazie cu care a si numit discul de fatza XXX. Desigur, titlul e cu double entendre, dar asta nu e de mirare.

Din punct de vedere liric, albumul e cam extrem, dar intr-un mod parodic, ceea ce-l face teribil de amuzant. Versurile sunt cam in zona "bani/droguri/violenta/femei", trecand prin toate cliseele hip hop posibile si folosindu-le in exces, pana la punctul in care risca sa devina enervante. Dar shpilul e ca nu devin enervante, pentru ca abordarea e bascalioasa, fiind evidenta intentia de a parodia. In plus, Danny Brown se sprijina bine de tot pe experienta si un flow extrem de bine pus la punct, la care se adauga un timbru special. Are o voce inalta, nazala, care contrasteaza cu majoritatea chestiilor pe care le spune si intreaga schema pare intentionata. Daca nu va suparati, as indrazni sa fac o comparatie cu Frank Zappa, atunci cand reusea sa faca misto de anumite aspecte ridicole ale unor genuri muzicale chiar din interior - o metoda dificila dar foarte eficienta atunci cand e stapanita bine.

Dincolo de imaginea de desene animate, piesele ascund referiri autobiografice, scotand la iveala, in detalii nu tocmai amuzante, propria dependenta de droguri (Die like a Rockstar, Adderall Admiral, Blunt after Blunt). Foarte convingatoare, liric si muzical, sunt si cele doua portrete feminine care par sa fie oglinzi pentru Danny insusi (Nosebleeds, Party All the Time). In general, albumul devine mai grav in a doua parte, cu versuri mai serioase si instrumentale mai de atmosfera, dupa o prima jumatate cu subiecte mai amuzante si beaturi stilizate. Albumul e deci bine structurat si e o aventura sa-l asculti cu atentie de la un capat la altul. Mai jos aveti de ascultat cea mai romantica piesa a anului 2011, iar daca nu vi se pare romantica inseamna ca nu stiti despre ce e vorba sau aveti niste inhibitii absolut inutile. Versurile astea fac cat o mie de poezii de dragoste.

Nicole 12 - Black Line

Nicole 12 e proiectul de power electronics al lui Mikko Aspa, vocalistul din Deathspell Omega si Clandestine Blaze. Imprumutand masiv din catalogul de moravuri al trupei Whitehouse, lirica Nicole 12 sondeaza zona neclara a comportamentelor umane reprobabile, violul si in special pedofilia fiind teme preferate inca de la debutul "Playground" din 2001. Vocea distorsionata a lui Aspa recita lucruri destul de oribile din perspectiva unor personaje cu o morala dubioasa, dar de multe ori prim-planul e ocupat de sample-uri din emisiuni tv, radio sau alte arhive (banuiesc), confesiuni ale unor persoane reale si dezbateri pe teme generale gen implicatiile psihologice ale abuzurilor, cenzura materialelor pornografice dubioase etc.

Muzica e in acord deplin cu tematica - tulburatoare, mizerabila, oprimanta. Mai putin harsh noise decat v-ati putea astepta, de cele mai multe ori sunetele sunt aranjate meticulos in motive hipnotice, uneori aproape melodice, care in combinatie cu vocile (in general greu de distins) creeaza o atmosfera sufocanta. Muzica e indeajuns de subtila incat sa nu socheze imediat, e mai mult o amenintare intarziata, care se naste ca invitatie la contemplare dar in timp te marcheaza afectiv. Asadar, un exemplu de eficienta in transmiterea mesajului/starii in zona PE/noise, zona in care de obicei nu ma aventurez dincolo de numele mari (Merzbow, Prurient, Wolf Eyes, Whitehouse) pentru ca multe dintre chestiile care apar sunt de calitate indoielnica, iar muzica e obositoare si nu ofera multe dincolo de socul sonor initial. Nu e cazul cu Nicole 12 din fericire, deci luati si ascultati. Piesa de titlu mai jos.

Pain of Salvation - Road Salt Two

Odata o trupa respectata de metal progresiv, Pain of Salvation au dat-o cotita acum cativa ani spre alte orizonturi muzicale, ceea ce le-a atras antipatia unora-altora, care au fost de parere ca PoS nu mai sunt ce-au fost si ar trebui sa-si bage mintile in cap. Schimbarea de directie nu e cine stie ce surpriza, s-au orientat catre un hard rock saptezecist usurel - un pic de fuzz pe chitara, un pic de bluzan pe solouri, un sunet mai crud, piese mai simple - la care au adaugat ceva influente grunge, probabil din cauza ca de astea ascultau cand erau mici, inainte sa se faca mari muzicieni si sa incerce sa cante muzica pentru pretentiosi. Zic ca schimbarea nu e surprinzatoare din doua motive. Unu la mana, in ultima perioada vedem tendinte asemanatoare la Opeth, Porcu Tree (si in special Steven Wilson solo) sau chiar la Dream Theater (probabil un soi de midlife crisis in care isi dau seama cu amaraciune ca la concertele lor nu vin decat barbati si incearca in disperare sa faca o muzica mai dintr-o bucata, doar-doar or atrage putin prezenta feminina). Doi la mana, influentele Soundgarden sau Faith No More erau prezente in stilul Pain of Salvation inca din perioada Entropia, deci intr-un fel nu e ca si cum ar fi aparut cu niste chestii absolut din senin.

Ce-i drept e drept insa: Road Salt Two suna ca si Road Salt One, si amandoua albumele sunt departe de flamboaiantza progresiva de pe The Perfect Element I sau Remedy Lane. Leitmotive exista, multe piese de pe album fiind legate destept de altele prin armonii comune si cateva melodii de efect care apar in chei si ritmuri diferite pe parcurs, contribuind la ceea ce pare sa fie o poveste despre viata chinuita a unui tip, plina de amintiri si visuri si intrebari existentiale. Ce face albumul interesant pentru mine e varietatea de "moods" - piesele sunt destul de scurte si fiecare evoca o chestie diferita - unele sunt delicate, altele suparate pe viata, unele sunt fanteziste si un pic complicate (nu foarte), altele sunt simple si la obiect. Iar convingerea cu care Daniel Gildenlow canta cu vocea e contagioasa ca intotdeauna (tipu' e un fel de Tudor Chirila de la noi, cu diferenta ca asta are talent). E un album distractiv si mie imi place clar mai mult decat fratele lui de anul trecut, dar nu va asteptati la vreo chestie fabuloasa. Mai nou, am inteles ca pe Daniel l-au mai parasit inca doi colegi, astfel incat a ramas singurul din formula initiala a trupei. Am impresia ca baietii nu erau tocmai incantati de noua orientare, dar sper ca pe Daniel sa-l doara la basca de chestiunea asta si sa-si urmeze in continuare muzele si zodia schimbatoare in orice directie il va duce. Eu am incredere in creativitatea lui.