duminică, 9 octombrie 2011

Beirut - The Rip Tide

Noul Beirut se indeparteaza putin de temele explorate pe perechea de ep-uri "March of the Zapotec"/"Realpeople Holland" de acum doi ani, revenind la un stil mai pop si orchestratie un pic mai simpla. Practic au revenit la formula cu care lucrau in 2007 pe albumul "Flying Club Cup", cel care i-a consacrat la vremea aia dincolo de stadiul de noutate interesanta. In principiu asta e un lucru bun de unde vad eu lucrurile, intrucat albumul ala (si ep-ul insotitor "Lon Gisland") au inclus piesele mele preferate din tot ce-a scos Zach Condon cu taraful lui pana acum.

In practica, rezultatele difera pe albumul nou, in sensul ca unele piese sunt atat de simple incat n-a mai ramas nici o idee din ele, ca sa zic asa. Sunt cateva bucati cu mare lipici, cum ar fi "A Candle's Flame", "East Harlem", "Vagabond" sau ultima piesa, "Port of Call", dar in general albumul nu e tocmai memorabil. Or, optand pentru stilul asta concis, direct, asul din maneca ar trebui sa fie tocmai memorabilitatea melodiilor. Zach pare insa tinut in loc pe albumul asta de o teama de a dezvolta instrumental piesele, ceea ce rezulta intr-o atrofiere partiala a fortei alamurilor, tocmai ceea ce ar trebui sa fie punctul de atractie principal la trupa asta. Aranjamentele par timide, de multe ori insotind piesele fara sa adauge ceva. Totusi, albumul e suficient de dragut si are cateva piese misto, incat sa nu trebuiasca ignorat, macar de cei care au fost impresionati de Beirut la vremea aparitiei acum cativa ani. Dar data viitoare o sa trebuiasca sa se miste in alta directie, ca altfel nu mai merge schema.

Theophilus London - Timez Are Weird These Days

Uitati-va un pic la costumul ala. Si la ghetele negre inalte cu sireturi albe. Palaria si ochelarii de soare. Si camasa albastru-metalic cu gramada de lanturi atarnate in fata. Si mai ales fiti atenti la curea. Nu puteti spune ca omul nu are stil. De fapt, as zice ca Theophilus are stil cat sa dea si la altii. Te poti prinde oarecum vazand coperta ca omul are treaba cu hip hop-ul, dar in acelasi timp iti dai seama ca are ceva special. Eu l-am ascultat prima data pe ep-ul Lovers Holiday, aparut mai pe la inceputul anului, iar acum ma recunosc un pic dezamagit de album. Dar. Stilul e proaspat, e mai degraba un pop-rap decat hip hop propriu-zis, in sensul ca pe langa rapping Theophilus canta destul de mult, iar piesele sunt construite sa fie groovy, funky si un pic bubblegum asa, cu trimiteri mai mult sau mai putin directe la zona pop/disco/funk a anilor '70-'80. Sintetizatoarele sunt scoase direct din discoteca, iar tobele sunt probabil ori sampleuite din ritmurile create cu LinnDrum in epoca glorioasa, ori facute sa sune ca atunci. Suna nu de putine ori a Prince sau Michael Jackson, sau a new wave. E deci mai indepartat de hip hop in acceptiunea clasica chiar decat ce face, sa zicem, Kanye West de cativa ani incoace.

Theophilus nu pare foarte interesant de jocuri cu scratching and sampling, nici de versuri despre temele comune in hip hop, si nici macar nu pare dornic sa epateze cu vreun flow nemaipomenit, ramanand destul de calm si neintruziv ca rapper. Muzica are intaietate. Din pacate, diferenta dintre ep si album e ca pe primul s-au inghesuit piesele cele mai faine, iar pe album sunt multe care nu aduc idei noi sau deosebit de inspirate. Una dintre exceptii e piesa de deschidere, o declaratie de intentie din partea unui artist care, daca-si pune lucrurile in ordine, o sa fie in stare de multe ispravi in anii care vin.

Cold Cave - Cherish the Light Years

Am amintit de curand despre albumul de synthpop nostalgic al lui John Maus. Cold Cave e un proiect tot recent si umbla cu o muzica asemanatoare, care ar fi fost numita new wave in anii '80, iar acum ar fi recunoscuta drept synthpop sau goth. Reteta Cold Cave e ceva mai simpla - nu prea sunt urme de satira sau "tongue-in-cheek" postmodernist, albumul e mai degraba o colectie de popisme new wave veritabile - piese succinte, catchy, mixate sa sune tare si bombastic, facute parca pentru radiourile perioadei. Din motivul asta, Cherish the Light Years nu-mi place atat de mult ca albumul lui John Maus, dar intr-un fel Cold Cave sunt mai convingatori. Ia vedeti.

Eliane Radigue - Transamorem-Transmortem

A asculta muzica Elianei Radigue e pentru mine o experienta care trece hotarul simplei auditii. Nu-mi dau seama daca vreo parte mai profunda din mine stie sa primeasca muzica asta intr-un fel in care alta muzica nu poate fi primita, dar intuiesc ca se intampla ceva undeva, mai aproape de miezul fiintei. E posibil sa fie autosugestie - in definitiv, ce face ea e muzica pentru meditatie, tonurile sunt alese de multe ori sa aiba incarcatura terapeutica, iar ascultatorul stie ca prin miezul muzicii trece la un moment dat un vehicul transcendental care trebuie prins din mers.

Transamorem-Transmortem e o bucata de o ora si ceva compusa prin 1973, care abia acum ajunge pe disc. Tehnic vorbind, e drone creat prin suprapunerea de tonuri generate pe un sintetizator analogic. Daca o compozitie drone tipica isi permite crescendo-uri si diversitate armonica, fie schimbarile oricat de lente, aici impresia e de stasis total. Nimic nu pare sa evolueze, sa se schimbe, sa duca dintr-un loc in altul. Nimic nu se adauga la ceea ce exista deja. Adevarul e ca schimbari exista, dar sunt extrem, extrem de subtile si se petrec in asa fel incat sa scape atentiei atunci cand asculti in timp real.

In schimb, genul asta de compozitie deschide posibilitati pentru receptarea subiectiva a muzicii. Mai precis, e aici un teren grozav pentru iluzii auditive: schimbari conjuncturale in frecventele auzite pot aparea in functie de spatiul in care se asculta, de pozitia ascultatorului fata de sursa, in functie de masura concentrarii, de miscarile corpului, de zgomotele ambientale etc. E muzica-tapet, dar prezenta ei e puternica, nu se lasa ignorata - cere concentrare si receptare subiectiva, ramanand ea insasi un monolit imperturbabil. Zicea Eliane la un moment dat, vorbind despre o piesa asemanatoare:

“To displace stones in the bed of a river does not affect the course of water, but rather modifies the way the water flows.”

The Book of Knots - Garden of Fainting Stars

Cine a urmarit scena muzicala mai mult sau mai putin metalica cu tendinte avangardiste din ultimii zece ani stie ca una dintre aparitiile fulminante de la inceputul deceniului a fost grupul american Sleepytime Gorilla Museum. O intalnire de influente diverse, de la hardcore si metal extrem pana la elemente din scoala Downtown newyorkeza si curentul european RIO (Rock in Opposition), cantand la instrumente de multe ori inventate de ei, SGM au venit si au plecat in cativa ani, lasand in urma trei albume grozave, conceptuale, despre chestii gen animale fantastice, disparute sau imaginare, care au lasat pe toata lumea in ceata. The Book of Knots e una dintre prelungirile trupei, avand doi membri comuni in violonista Carla Kihlstedt (pe care o mai stim si din Charming Hostess si Tin Hat Trio) si percutionistul Mathias Bossi, care am impresia ca e insurat cu ea sau ceva de genul asta. In trupa mai este si un tip de la trupa Sparklehorse, iar pe albumul asta (al treilea al lor) apar cativa invitati, printre care omniprezentul Mike Patton, a.k.a. Mishu, un tip care sperie copiii neascultatori noaptea in somn zbierandu-le in ureche.

In fine, prea multa informatie. Muzica de pe Garden of Fainting Stars e destul de variata si e ca o varianta mai cuminte a muzicii Sleepytime Gorilla Museum, la fel de bizara, dar mai putin exploziva. Fanii SGM vor vrea sa asculte neaparat, ceilalti nu garantez. Dar motivul pentru care scriu despre album aici, sincer sa va zic, este piesa de mai jos, pe care e invitat Blixa Bargeld (tipul de la Einsturzende Neubauten si totodata chitaristul lui Nick Cave). Initial am crezut ca vocea tipului e un sample dintr-un film, asta pana spre finalul piesei cand a devenit evident ca nu e din nici un film si m-a luat prin surprindere in asa fel incat am varsat niste ciocolata calda pe mine. Piesa anului 2011 din punctul meu de vedere.

Tony Macalpine - Tony Macalpine

Exista chitaristi care intra pe forumul asta? Daca existati, luati si faceti rost de ultimul album Tony Macalpine ca e misto. Omul a facut o pauza de aproape zece ani de la albumul dinainte, si - asa cum era de asteptat - nimic nu s-a schimbat intre timp, in afara de faptul ca si-a facut rost de o chitara cu opt corzi, pe care o si baga la inaintare pe coperta, ca sa intelegem cu totii cine e cel mai badass chitarist din parcare. Albumul nu e nimic senzational, dar e bine lucrat si e inca o demonstratie a stilului lui Macalpine, virtuozitate maxima si elemente cromatice din belsug. Oarecum asemanator cu stilul colegului de generatie Vinnie Moore, inclusiv la compozitii, heavy si destul de epice. La baterie apar Virgil Donati si Marco Minnemann, doi muzicieni din categoria supergrea, dar din pacate pe cateva piese Tony s-a gandit ca e suficient sa o arda cu un drum machine, ceea ce sincer sa fiu suna exact ca o nuca-n perete. Oricum, in ansamblu un album distractiv, mai cu seama pentru cine serveste albume instrumentale de chitaristi. Personal mi-ar placea sa-l aud pe Tony scotand un album un pic diferit, eventual cu voce (are o voce superba), cum a fost Master of Paradise acum mai multi ani. Dar ce poti sa faci.

Nicholas Szczepanik - Please Stop Loving Me

La ce bun atata dragoste cu aceeasi tinta, sa fim seriosi. Sunt atatea lucruri de iubit in lume incat, daca am vrea sa fim impartiali, le-am iubi pe toate cate putin, in limita rezervelor afective, pana cand dragostea s-ar imprastia in suficient de multe directii incat sa nu mai fie dragoste deloc. Abia atunci ne-am putea considera generosi prin faptul ca am iubit. Si abia atunci n-ar mai exista in nici unul dintre noi atata dragoste la un loc incat sa-l iubim cu ea numai pe Nicholas Szczepanik, care deja nu se simte prea bine de cata iubire i se acorda, daca e sa ne luam dupa poza de pe coperta. E speriat si moaca lui incepe sa se destrame, ca si cum ar fi prinsa in raza unui teleportor care il descompune in dimensiunea asta ca sa-l recompuna in alta parte. Si se vede clar ca nu-i place deloc, si cred ca tocmai de aia a compus si un album sa ne spuna sa nu-l mai iubim, pana nu e prea tarziu.

Fata de "The Chiasmus" din 2009, unul dintre cele mai misto albume drone ascultate de mine vreodata, asta e mai dulceag, ca sa nu zic chiar zaharisit. E o compozitie delicata de 47 de minute, un singur drone care creste in intensitate si complexitate extrem de incet si apoi descreste iar spre final, dar e tot timpul audibil. Ce il face fermecator e caldura, sau dulceata tonurilor folosite (chitara? sintetizator?) si rabdarea cu care notele se plaseaza in spatiul auditiv, facandu-l pana la urma irespirabil, dar ramanand la fel de placute de la inceput la sfarsit. Exact asa e si cu dragostea, ai tot sta si-ai asculta, dar daca te gandesti bine chiar nu e nevoie de atat exces.

Peste Noire - L'Ordure à l'état pur

Inca de la inceputul proiectului Peste Noire (cu "La Sanie des Siecles" in 2006), carisma si originalitatea au fost cartile puse pe masa. Black metalul era atacat dintr-o directie interesanta, abordarea Peste Noire fiind deopotriva inovatoare si traditionala. Traditionala pentru ca, din punct de vedere estetic, se apela la idei care faceau deja parte din canonul black metal (intoarcerea la trecut ilustrata de trimiterile la muzica evului mediu si poezia romantica, respingerea modernitatii prin productia amatoriceasca, cultivarea melancoliei si a morbidului). Inovatoare pentru ca Peste Noire pur si simplu nu suna deloc ca trupele black de pe alte scene europene. Elementele de folclor mediteranean dubios si lucratura pe chitara mai degraba apropiata de punk decat de blackul nordic, plus caracterul nationalist al versurilor au completat repede o identitate puternica. Trupa a ramas esential treaba unui singur om, care-si zice Famine, sau pe numele lui din catalog La Sale Famine de Valfoutre, si pe albumele ulterioare s-au adaugat diverse lucruri la stilul de baza, in asa fel incat fiecare album (Folkfuck Folie, Balade cuntre lo Anemi Francor) a sunat altfel decat cel dinainte.

Ce e evident de pilda pe albumul nou e preponderenta fazelor martial/techno, care de cateva ori substituie sectia ritmica clasica de bass si baterie, dar si doza serioasa de punk care se zbate sub armura metalica. Chitara e mixata sa sune bolnav, iar riffurile fiind de regula extrem de catchy toata afacerea devine un focar masiv de infectie, o muzica energizata la maxim dar abjecta in egala masura, care te contamineaza de nu stii ce-i cu tine. Atmosfera e amplificata, bineinteles, de prestatia vocala anarhica, aproape scapata de sub control, si de nonsalanta cu care pasaje muzicale foarte diferite sunt aruncate unele peste altele. Va propun spre auditie o viitoare piesa clasica de black metal denaturat din Franta anului 2011, cantata de un punkist nemernic din secolul XV calator in timp.

Philip Corner & Manuel Zurria - Joy Flashings

Fantastic album de compozitie electroacustica, aparut pentru mine fix de nicaieri. Noroc ca auzisem de Manuel Zurria, care e raspunzator pentru niste albume solo pe care interpreteaza la flaut tot felul de bucati de compozitori contemporani. De fapt, unul dintre ele, foarte misto si el, a aparut chiar anul asta si are titlul LOOPS4EVER, in spatele caruia se ascund doua cd-uri extrem de serioase cu piese de Scelsi, Lucier, Rzewski, Riley si altii. Dar nu mai am timp sa umblu si cu piese de pe ala, asa ca deocamdata ne concentram pe Joy Flashings.

Zurria se ocupa aici din nou de flauturi (de diferite registre), desi n-ar fi exclus sa apara si clarinet sau saxofon pe acolo, oricum omul foloseste din plin extended techniques pe langa sunete suflate conventionale. Philip Corner n-am idee cu ce se ocupa, dar banuiesc ca are legatura cu tonurile sinusoide (sine tones, ca sa-ntelegem cu totii), sample-urile de voci, fermoarele si diverse adaosuri electronice greu de numit. Aveti un exemplu mai jos, una dintre bucatile scurte (dar erecte), insa trebuie sa recunosc ca piesa de rezistenta a albumului e chiar cea care il deschide, o monstruozitate de 30 de minute numita "First Travels in the New Millennium", poate cea mai epica piesa muzicala a anului 2011. E o calatorie fantastica, printr-un numar de tari si continente, reprezentate de sample-uri vocale in diverse limbi culese in aeroporturi, trenuri, taxiuri, pe strazi etc. etc., toate sustinand o muzica tensionata, care se schimba neobosit timp de jumatate de ora in functie de spatiul sau obiectul posibil al evocarii. O compozitie care pe mine ma tine cu sufletul la gura, si mai mult de atat nu prea am cum sa cer de la muzica pe care o ascult. In fine, restul albumului nu e la fel de spectaculos, dar ar putea exista fara griji ca album de sine statator de muzica electroacustica si ar sta destul de sus in topul pe anul asta pe zona lui. Incercati-l sau, daca nu-l gasiti, lasati un mesaj aici. Merita.

Chris Watson & Marcus Davidson - Cross-Pollination

Continuam cu albumele care nu seamana cu nimic din ce ati ascultat vreodata, de data asta cu o colaborare intre Chris Watson (unul dintre cei mai mari shalai de pe planeta in zona de field recording si fost membru The Hafler Trio) si un individ pe nume Marcus Davidson, de care n-am auzit in viata mea. Ideea a pornit de la faptul ca Watson avea niste inregistrari facute intr-un stup de albine (ceea ce mi se pare normal), iar Davidson asta le-a ascultat si si-a dat seama ca zumzaitul albinelor se invartea fix in jurul notei de baza folosite in mod uzual de o orchestra cand se acordeaza. Cum probabil ca n-aveau o orchestra la indemana in saptamana aia, au decis pana la urma ca Davidson sa faca rost de un cor si sa scrie pentru el o partitura care sa poata fi interpretata in armonie cu inregistrarea stupului de albine. Din treaba asta a iesit piesa The Bee Symphony, care timp de douazeci de minute (dintre care primele 15 le aveti in clipul de mai jos) ilustreaza ideea sub forma unei mini-simfonii spectrale. Avem deci un cor insotit de o forfota de frecvente gemene, care ar putea fi foarte bine niste violoncele si contrabasi, dar se intampla in cazul asta sa fie albine. Zici ca-i Xenakis, sa-mi bag picioru'.

Albumul mai contine o piesa, un field recording pur de jumatate de ora, facut de Watson in desertul Kalahari intr-o noapte cand se plictisea in coliba lui si iesise afara sa se racoreasca. Daca sunteti curiosi sa stiti cine umbla prin desertul Kalahari in toiul noptii cand animalele cuminti dorm, puneti mana si cumparati albumul de undeva, ca doar n-o sa-l urc eu pe tot pe Youtube. Dar la modul serios acum, vedeti ca se gaseste de tras de pe diverse bloguri.