Beirut - The Rip Tide

Noul Beirut se indeparteaza putin de temele explorate pe perechea de ep-uri "March of the Zapotec"/"Realpeople Holland" de acum doi ani, revenind la un stil mai pop si orchestratie un pic mai simpla. Practic au revenit la formula cu care lucrau in 2007 pe albumul "Flying Club Cup", cel care i-a consacrat la vremea aia dincolo de stadiul de noutate interesanta. In principiu asta e un lucru bun de unde vad eu lucrurile, intrucat albumul ala (si ep-ul insotitor "Lon Gisland") au inclus piesele mele preferate din tot ce-a scos Zach Condon cu taraful lui pana acum.

In practica, rezultatele difera pe albumul nou, in sensul ca unele piese sunt atat de simple incat n-a mai ramas nici o idee din ele, ca sa zic asa. Sunt cateva bucati cu mare lipici, cum ar fi "A Candle's Flame", "East Harlem", "Vagabond" sau ultima piesa, "Port of Call", dar in general albumul nu e tocmai memorabil. Or, optand pentru stilul asta concis, direct, asul din maneca ar trebui sa fie tocmai memorabilitatea melodiilor. Zach pare insa tinut in loc pe albumul asta de o teama de a dezvolta instrumental piesele, ceea ce rezulta intr-o atrofiere partiala a fortei alamurilor, tocmai ceea ce ar trebui sa fie punctul de atractie principal la trupa asta. Aranjamentele par timide, de multe ori insotind piesele fara sa adauge ceva. Totusi, albumul e suficient de dragut si are cateva piese misto, incat sa nu trebuiasca ignorat, macar de cei care au fost impresionati de Beirut la vremea aparitiei acum cativa ani. Dar data viitoare o sa trebuiasca sa se miste in alta directie, ca altfel nu mai merge schema.