sâmbătă, 22 octombrie 2011

Arch/Matheos - Sympathetic Resonance

Jim Matheos e un chitarist foarte drag mie, care mi-a ramas aproape de corazon din vremea cand mancam prog metal pe paine, dimineata la micul dejun inainte sa merg la scoala. Spre deosebire de alti chitaristi-eroi, care au ajuns sa ma plictiseasca, enerveze sau amandoua, Matheos a ramas printre preferati, si pana in ziua de azi nu am ascultat nici un album in care a fost implicat care sa nu-mi placa. Albume solo acustice, alternativul electronic al trupei OSI, tech metal-ul de la Gordian Knot, toate au fost delicatese si au beneficiat din plin de calitatile lui Matheos: compozitii interesante, riffuri perfect executate, sensibilitate si simt al masurii. La astea se adauga albumele recente ale trupei lui de baza, Fates Warning, tot mai sporadice de la mijlocul anilor '90 incoace, dar mereu la inaltimea propriilor standarde. Standardele lor fiind extrem de inalte, daca nu era deja clar.

Anul 2011 il gaseste pe Matheos recombinat cu primul vocalist Fates Warning, John Arch, care a plecat din trupa prin '87 si de atunci fanii nostalgici au tot plans dupa el. In afara de cei doi (Matheos a scris piesele, iar Arch s-a gandit la niste parti de voce pentru ele), pe album mai apar actuali si fosti membri Fates Warning, inclusiv tobarul minune Bobby Jarzombek, care tranteste pe acest album prestatia bateristica a anului. Nu vreau sa intru in detalii despre cum stie sa cante el, pentru ca ma ia cu ameteala. Pentru fanii Fates Warning pe stil vechi, John Arch e aici atractia principala - omul are un timbru deosebit, un alto natural, un pic nazal, enervant pentru unii dar incantator pentru altii. Vocea lui e ceea ce se cheama "acquired taste" - mie imi place, dar mi-a luat ceva timp pana sa ajung la concluzia asta. Cam ca Jon Anderson de la Yes - e ceva unic, dar te poate calca pe creier daca nu esti dispus sa-ti placa.

In orice caz, desi au trecut 25 de ani de la ultimul lui album cu Fates Warning (clasicul "Awaken the Guardian") si Arch are acum fatza de tractorist si nu prea mai are nici par, vocea lui suna exact, dar exact ca pe albumul in cauza. Aceeasi forta, acelasi registru. Iar albumul in sine pare o continuare a stilului FW din anii '80 - heavy pana la sange, epic si elegant. E practic o felie de Fates Warning circa 1986, dar care a avut parte de un update serios, pe partea de productie si de executie instrumentala. E mai fin, mai bine cantat, excelent produs. Daca Sympathetic Resonance ar fi aparut in '88 in loc de No Exit, ar fi fost privit drept un mare clasic al genului; asa, o sa ramana doar intr-o paranteza istorica, un proiect al unor muzicieni de varsta mijlocie care au adus un tribut propriului trecut.

Un comentariu:

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.