duminică, 23 octombrie 2011

Wilco - The Whole Love

Wilco e, alaturi de Dave Matthews Band, una dintre trupele care n-am inteles niciodata cum reusesc sa aiba atat succes cantand o muzica atat de serioasa si interesanta in esenta ei. Daca la DMB mai inteleg (sunt mai spectaculosi, mai carismatici), continuu sa fiu mirat de faptul ca Wilco canta, chiar si in America, in fata a zeci de mii de oameni si au concerte sold out. Stilul lor de rock alternativ/Americana nu mi se pare ca iese prea mult in evidenta, e o muzica discreta si in general destul de introspectiva. Ma bucur pentru ei ca au succes, desi in ultimii ani (in special de cand cu albumul Sky Blue Sky din 2007) multi dintre fani s-au declarat ciufuliti din cauza ca Wilco s-au complacut intr-un stil usurel si fara substanta, nemaifiind ce fusesera odata.

Acum, adevarul e ca n-am fost niciodata nebun dupa Wilco, desi recunosc ca n-am ascultat inca Yankee Hotel Foxtrot, despre care toti zic ca e un clasic in toata regula. Ceea ce pot spune, cu mare bucurie, e ca The Whole Love m-a prins rau de tot, pe neasteptate, si vi-l recomand fara ezitare. Muzical, albumul asta e un fel de inoarcere partiala la radacini, in sensul ca Wilco par aici mai dispusi sa ilustreze ipostaza lor de "jam band", lansandu-se de cateva ori in niste lucraturi instrumentale colective care au aerul ca ar putea continua indefinit. Insa nu prea mult - miscarea e facuta cu gust, in momente cheie, si niciodata in detrimentul compozitiei. Piesele sunt mereu accesbile, destul de catchy, cantate fara demonstratii gratuite sau repetitii inutile. La chitara e un Nels Cline cuminte pentru standardele lui, care stie insa exact ce sa faca si cand. Versurile inteligente ma dau mereu gata, mai ales cand sunt livrate fara emfaza si servesc perfect atmosfera unui cantec, iar The Whole Love are parte de asa ceva mai tot timpul.

Unii vor zice ca sunt piese aici care o lalaie cu un alt-country generic si ca albumului i-ar prinde bine daca ar avea mai multe piese ca prima si ultima. Poate ca e adevarat - in definitiv "Art of Almost" si "One Sunday Morning" sunt piesele de rezistenta, cele mai lungi si mai bibilite, dar mie imi place tare mult si ce e intre ele. Pentru exemplu aleg One Sunday Morning, care are ceva, nu stiu exact ce, un sunet de ajun de Craciun, un miros de ger si o poveste de ascultat in decembrie in fata focului, numarand florile de gheata de pe geam.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.