Steven Wilson - Grace for Drowning

Pentru cine nu stie, Steven Wilson e un fel de Leonardo da Vinci al zilelor noastre - stie sa faca multe lucruri, a facut multe lucruri cu mare pricepere si succes, si pare interesat sa invete sa faca si mai multe daca se poate. Si se poate, pentru ca e Steven Wilson. Pe langa Porcupine Tree, o trupa de mare insemnatate istorica (pentru istoricii veacurilor urmatoare care vor sti sa aprecieze), Steven e genul de tip care colaboreaza cu o sumedenie de alti artisti si e in stare sa treaca, cu aparenta naturalete, de la ambient la pop la death metal la rock progresiv, de parca asa ar fi normal. Si in cazul lui chiar e normal, pentru ca e Steven Wilson. In plus, toata lumea stie ca pentru el cantatul in trupe e doar un hobby, activitatea lui de baza fiind de producator - dar genul ala de producator care ia premii prestigioase pentru munca lui, si care e insarcinat sa remasterizeze intregul catalog de albume King Crimson, intrucat Robert Fripp considera ca numai el e in stare. Pericolul care-l paste pe Wilson dupa atata munca si atata recunoastere e sa devina redundant, sa ajunga la concluzia ca stilul lui e atat de bine cristalizat incat nu mai are rost sa experimenteze si sa scoata aceleasi lucruri pe banda rulanta.

Nu-mi dau seama daca asta se intampla pe Grace for Drowning. Adica, intr-un anumit sens, nu e nici o idee majora aici pe care Wilson insusi sa nu o fi pus in practica deja cu alta ocazie. Dar, in acelasi timp, varietatea etalata de piesele noi e atat de mare incat nu prea ai cum sa-i reprosezi ca s-a plafonat. Fiecare piesa surprinde, in primul rand in sensul ca nu stii niciodata ce urmeaza (sunt elemente electronice, de metal, de jazz, plus o groaza de influente prog), dar si pentru ca unele dintre piese nu sunt tocmai usor de inghitit de la prima ascultare. E posibil sa fie din cauza ca nu-s la fel de catchy ca pe, sa zicem, ultimele albume Porcupine Tree, dar banuiesc ca la mijloc e si o inititativa mai complexa, poate o viziune a lui Wilson inca nu prea bine definita, care-i da tarcoale si-l face sa nu se grabeasca, sa vina cu niste piese deconectate una de alta, si aparent nehotarate structural. Asta e impresia pe care mi-o lasa albumul, care - trebuie zis - mi-a placut mai mult cu fiecare ascultare si cu cat mai multa atentie i-am acordat.

Alta impresie e ca albumul sufera de o anume "self indulgence"; unele dintre piesele mai lungi se lafaie inutil de mult, zic eu, in explorarea unor teme sau a unor figuri ritmice, in detrimentul conciziei. E cazul unor parti din piesa de mai jos, "Remainder the Black Dog" (care are parte de un videoclip cam dubios dar distractiv), al instrumentalei Sectarian si al piesei-mamut de douazeci de minute Raider II, care e o explozie de riffuri amenintatoare si solouri nesfarsite de saxofon si flaut in cea mai buna traditie King Crimson, dar nu prea ajunge nicaieri cand se termina. Acestea fiind zise, e un album solo, deci daca el a vrut sa-l faca dublu si sa se intinda un pic mai mult pe niste directii, e treaba lui, albumul lui. Si, ca sa fiu sincer, cred ca e imposibil sa asculti albumul si sa nu-ti placa macar anumite lucruri. E mult prea variat ca sa nu fie placut.