joi, 13 octombrie 2011

Opeth - Heritage

Da, deci noul album Opeth. Asteptat, discutat, cauzator de controverse. Stiti mutra pe care o face un bebelus cand ii apare in fata o persoana necunoscuta, oricat de bine intentionata, care vine spre el sa-l ia in brate? Probabil pentru ca n-o cunoaste (dracu stie ce e-n capul unui bebelus), cert e ca se stramba ingrozitor si in cateva secunde urmeaza o cascada de lacrimi si un zgomot oribil, pe sistemul "get me out of here". Cam asa au reactionat si fanii Opeth la auditia acestui album. Desi s-au mai tinut ei de golanii si in trecut (albumul Damnation din 2003 e o bijuterie de prog rock introspectiv in stilul Camel sau Pink Floyd, iar albumul Watershed din 2008 are niste piese care numai a metal extrem nu suna). DAR fazele astea au fost tot timpul servite la pachet cu niste death metal destept in stilul consacrat Opeth (Damnation a aparut o data cu mult mai brutalul Deliverance, iar Watershed avea totusi vreo doua-trei piese nervoase), ca sa nu induca fanii in eroare. De data asta, Mikael Akerfeldt isi baga picioarele in renumele trupei si vine cu un album intreg de tributuri hard rock si prog folk saptezeciste.

Albuml incepe oarecum prudent, cu un intro pianistic si o piesa (The Devil's Orchard) care se apropie multisor de metal, in ciuda absentei vocii guturale. Dupa aia insa lucrurile se calmeaza si restul albumului e o succesiune de piese care oscileaza intre balade folk, jam-uri cu inclinatii jazz si demonstratii de hard rock coios in cea mai anacronica maniera posibila. Piesa Famine pare scoasa din catalogul Jethro Tull (circa Aqualung), Slither e o imitatie nerusinata dupa "Kill the King" de la Rainbow, iar celelalte piese evoca mai mereu cate un Deep Purple, Uriah Heep sau Wishbone Ash. Productia e un pic murdara, neglijenta, cu intentia clara de a face albumul sa sune ca in vremea de aur a vinilului. Piesele sunt incarcate pana la refuz cu orga Hammond, mellotron si Fender Rhodes, iar unele pasaje cu mellotron (cum ar fi dupa primul minut din I Feel the Dark) imi aduc aminte putin de Anekdoten. Cum au remarcat si altii, sunetul bateriei pe albumul asta e ceva special - foarte jazzy si foarte prezenta in mix. Asta are de-a face probabil cu faptul ca Martin Axenrot si-a luat un set nou de folii pentru tobe, daca nu cumva si-a schimbat setul intreg, si mai are de-a face, cred, cu o contrareactie la comentariile (nejustificat) negative aparute in urma lui Watershed (se zicea atunci ca Axe o arde cam ca un tobar de death metal si nu are finetea predecesorului Martin Lopez, ceea ce e o mare stupizenie). Cred sincer ca Akerfeldt a vrut sa demonstreze pe albumul nou ca Axe o poate arde si jazzistic si chiar bine.

Heritage e marcat de o anumita lipsa de coerenta - idei sunt destule, dar nici una nu pare explorata suficient, piesele trag inainte si inapoi de niste faze care nu se prea leaga una de alta, probabil in numele diversitatii si ca sa sublinieze ca lui Akerfeldt nu-i pasa de ce zice lumea. Eu apreciez ideea in primul rand, dar gasesc si multa placere in ascultarea acestui album. In ciuda intentiei clare de a reflecta niste influente vechi, muzica asta suna a Opeth - e intunecata, melancolica, un pic imprevizibila si, pentru mine, foarte usor de placut. Nu e la fel de grozav ca albumele precedente, dar am impresia ca oricum Heritage e menit sa fie mai degraba un exercitiu decat o directie noua, bine definita, pentru trupa. Cred ca urmatorul o sa fie altfel si in general ma astept la lucruri bune de la Opeth. Mai jos aveti piesa de care Akerfeldt zice ca e preferata lui. S-ar putea sa fie si a mea, desi mi se pare ca nici una dintre piese luata separat nu reprezinta perfect albumul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.