duminică, 30 octombrie 2011

Thymolphthalein - Ni Maître, Ni marteau

Uf... de unde sa incep cu chestia asta? Un album intens, devastator, original, un midfuck total din punctul meu de vedere si unul dintre discurile anului. Multumesc lui Doru pentru sugestie (bine, l-as fi ascultat oricum, poate mai tarziu un pic, dar imi place cand imi recomanda cineva o chestie cu care ma da peste cap). Foarte surprinzator albumul asta, in primul rand datorita participantilor. Thymolphthalein e un grup de muzica instrumentala electroacustica, alcatuit din niste indivizi care, fiecare luat in parte, au reusit in trecut performanta de a nu ma impresiona deloc cu muzica lor solo. Dar deloc. Anthony Pateras e liderul grupului, el a compus treaba asta si a prestat la pian preparat, dar discurile lui mai vechi, atat solo, cat si in trio-ul Pateras/Baxter/Brown m-au lasat cam rece. Natasha Anderson (aici la aparate electronice si recorder) m-a enervat ingrozitor cu albumul ei "Spore", iar pe Jerome Noetinger (invartitor de benzi magnetice si dispozitive electronice) nu l-am suportat niciodata, din cauze fara indoiala subiective si irelevante. In afara de astia trei mai apar in grup un contrabasist si un percutionist, dar ceea ce trebuie sa retineti e ca ansamblul suna demential.

Timolftaleina asta cica e un indicator de pH si pare sa aiba o structura predominant aromatica, ca sa zic asa. Pe siteul lui Pateras se lamureste ca molecula in cauza e "a key ingredient in disappearing ink", ceea ce mi se pare normal avand in vedere ca cerneala aia are probabil un pH mai scazut decat ala la care molecula e vizibila in solutie. Deci fiind ea incolora la acel pH, scrisul cu ea pe hartie alba o sa rezulte intr-un text invizibil. Lucrurile devin clare cand le privesti dintr-un unghi stiintific. Din fericire, muzica e un lucru mai evaziv, ale carui metode de lucru nu le putem descifra atat de usor - zic din fericire pentru ca asta mentine starea de confuzie printre ascultatorii de muzica, iar confuzia - dupa cum bine stim - naste creativitate si sporeste astfel patrimoniul muzical universal, ceea ce perpetueaza confuzia ascultatorilor-posibili artisti la randul lor. Si asa avem parte de tot mai multa muzica, si de tot mai multa confuzie. E minunat, si probabil unul dintre cele mai bune motive pentru a ramane viu in lumea asta.

Pe mine de exemplu albumul asta m-a lasat foarte confuz, pentru ca n-am inteles de la prima ascultare ce se intampla acolo, tehnic vorbind (initial am crezut ca e vorba de un ansamblu de percutie si cam atat), iar ascultarile urmatoare m-au mai scos din ceata dar nu prea mult. Se lucreaza aici intr-o maniera greu de perceput in detaliu. Ce e limpede e ca muzicienii sunt extrem de bine coordonati, iar Noetinger e probabil raspunzator de alterarea in timp real a contributiilor celorlalti. Efectul e ca se largeste periculos paleta de timbre obtinuta din fiecare instrument acustic, si apar tot felul de sunete noi, neasteptate. Chestie care insa nu duce la vreo aglomerare inutila (fiecare sunet e bine definit in spatiul auditiv), ci pur si simplu imbogateste si sporeste tensiunea interplay-ului. Muzica poate deveni dramatica si agresiva, pe punctul de a cadea in dezordine deliranta, dar nu se intampla niciodata asta. La cealalta extrema dinamica, exista bucati foarte linstite, aproape de tacere, dar tensiunea se simte permanent. E genul de muzica intensa, care insa nu te oboseste, ci te incarca de energie. Si suna diferit de orice altceva se poate asculta in zona de muzica contemporana anul asta. Am pus mai jos ultimele patru bucatele de pe album, care-l ilustreaza destul de bine. Un album cu adevarat exceptional.

2 comentarii:

  1. live e colosal!
    http://www.muzicadevest.ro/2010/11/12/jurnal-de-front-music-unlimited-24-wels/

    RăspundețiȘtergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.