sâmbătă, 22 octombrie 2011

Jean-Luc Guionnet, Seijiro Murayama - Window Dressing

Mmmmm... Un duet de mare finetze, un album excelent. Seijiro Murayama e probabil percutionistul meu preferat la ora actuala, si unul dintre muzicienii cu adevarat geniali in zona free improv. Foarte activ in ultimii ani, colaborarile lui par a oscila intre imperecheri previzibile cu contrabasisti sau saxofonisti (Tomaz Grom, Stephane Rives) si duete mai neconventionale cu oameni specializati in field recording/sound art (discurile lui cu Eric La Casa, Toshiya Tsunoda si Eric Cordier). Ce am observat la fiecare dintre colaborarile astea (deocamdata nu a scos albume solo) e ca pentru fiecare isi schimba abordarea in functie de partener, isi schimba limbajul. Avand in vedere ca de multe ori nu foloseste decat o toba mica si eventual niste obiecte adiacente, vocabularul lui Seijiro e impresionant de variat. Jean-Luc Guionnet e si el un tip cu experienta, care canta mai tot timpul la saxofon dar, iarasi, rareori se intampla sa sune la fel de la un disc la altul. Din cate am inteles, Seijiro s-a mutat in Europa de curand si, pentru ca nu prea sta bine cu banii, deocamdata sta acasa la Jean-Luc in Paris. Albumul Window Dressing ilustreaza, probabil, genul de muzica spontana care poate fi auzita prin peretii apartamentului celor doi la ceas de seara, cand lumea normala n-are nici un chef de asa ceva.

Muzica de aici e delicioasa in primul rand pentru rafinamentul si stapanirea de sine emanata de cei doi pe parcursul celor patru bucati de pe album. E o muzica partial influentata de curentul EFI (European Free Improvisation), dar la fel de bine informata de mai recentele ramuri de muzica improvizata, mai calme, mai tacute, mai departate de jazz, in care partenerii nu se calca unul pe celalalt pe degete. Asa se face ca saxofonul lui Guionnet aminteste in egala masura de John Butcher si de Radu Malfatti, iar bateria lui Murayama e o prezenta discreta, prudenta, chiar atunci cand reflecta influenta unor Paul Lytton sau Tony Oxley. Exista dialog si ceea ce se cheama "call and response", dar ritmul in care cei doi isi raspund nu e deloc grabit, spatiile sunt umplute cu mare grija si rabdare, chestii care imi imaginez ca vin din experienta si dintr-o comuniune profunda de influente si idei noi. Un disc superb care nu intoarce muzica pe dos, dar se urca destul de sus la mine in topul pe 2011.

Daca-mi ziceti si ce reprezinta sculptura de pe coperta, primiti o prajitura cu ciocolata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.